Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Trăiesc în România de o grămadă de vreme, suficientă, cred eu, ca să pot să am o imagine cât de cât precisă a mentalităţii sau temperamentului românilor. Caut să fiu echilibrat în raţionamentele mele şi să dau Cezarului ce e al Cezarului. Nu mi se pare real şi corect să găsesc şi să comentez doar aspecte negative. E cel mai uşor. Întotdeauna presupun că există şi o parte pozitivă, cel puţin egală. Cu toate acestea, azi mă voi referi la un aspect care, în opinia mea, este mai mult decât negativ, este dăunător. Cu coada ochiului, în timp ce fac mâncare, văd la televizor un reportaj, un fel de anchetă făcută pe stradă de un reporter. Pe lângă ureche îmi trec tot felul de variante de răspuns, dar una e obsedantă:
- Ei, ce să facem, asta este!
Devin atent şi observ că replica e aceeaşi indiferent de vârsta interlocutorului. Sunt aşa de revoltat încât mă tai la un deget din neatenţie. Cum adică, asta este? Ce este aşa? Care asta? Ce s-a întâmplat? Şi opinia ta, dorinţa ta unde sunt? Nu ai nimic de spus? Eşti amorf? Unde îţi sunt dorinţele, aspiraţiile sau dezamăgirile? Unde e viaţa ta? Unde eşti tu? Ai o vârstă, se presupune că ţi-ai format o scară de valori, că ai o responsabilitate faţă de tine, de familia ta, de prietenii tăi. Ai trăit până la acest moment în umbra unor năzuinţe, ai nişte aşteptări de la viaţă sau de la tine. Şi tu ce faci? Te ascunzi ca un laş în spatele unui „asta este”. E posibil ca, acasă un bătrân sau unul din copiii tăi să te întrebe ce părere ai pentru că răspunsul tău îi poate oferi un ajutor, cel puţin moral. Ce îi răspunzi? Că „asta este”? De unde umilinţa asta? Te gândeşti că, poate, eşti singurul care ai o altă părere. Şi ce dacă? Îţi este frică să fii tu? De când umilinţa este o soluţie de ieşire din impas?
Reporterul te anunţă că s-au scumpit produsele lactate. Asta este, spui tu. În loc să îi spui că îi vei boicota pe producători, că vei participa la toate marşurile, demonstraţiile sau orice alte instrumente legale de a te împotrivi. În loc să zbieri şi să îi iei părtaşi pe toţi ceilalţi din jurul tău, în loc să îi ameninţi că îl vei reclama la Protecţia Consumatorului, tu preferi un placid „asta este”. Şi începi să te gândeşti cum îţi mai poţi sărăci sărăcia în care te bălăceşti. Cu mulţi ani în urmă, pe vremea preşedintelui Tito, guvernul sârb a scumpit benzina în mod nejustificat, după părerea consumatorilor. Puteţi crede sau nu, dar sârbii au ieşit cu mic cu mare în stradă şi şi-au incendiat maşinile (reţineţi, în plin comunism!). Aici nu mai este vorba de frica de autoritate. Acest gen de răspunsuri nu denotă o simplă sărăcie materială, este vorba o sărăcie morală. Şi va dăinui în ţara asta atât timp cât va dăinui proverbul cu capul plecat şi sabia. Şi până când vei înţelege că nu poţi trăi liber dacă nu gândeşti liber.
Să auzim de bine!
Trăiesc în România de o grămadă de vreme, suficientă, cred eu, ca să pot să am o imagine cât de cât precisă a mentalităţii sau temperamentului românilor. Caut să fiu echilibrat în raţionamentele mele şi să dau Cezarului ce e al Cezarului. Nu mi se pare real şi corect să găsesc şi să comentez doar aspecte negative. E cel mai uşor. Întotdeauna presupun că există şi o parte pozitivă, cel puţin egală. Cu toate acestea, azi mă voi referi la un aspect care, în opinia mea, este mai mult decât negativ, este dăunător. Cu coada ochiului, în timp ce fac mâncare, văd la televizor un reportaj, un fel de anchetă făcută pe stradă de un reporter. Pe lângă ureche îmi trec tot felul de variante de răspuns, dar una e obsedantă:
- Ei, ce să facem, asta este!
Devin atent şi observ că replica e aceeaşi indiferent de vârsta interlocutorului. Sunt aşa de revoltat încât mă tai la un deget din neatenţie. Cum adică, asta este? Ce este aşa? Care asta? Ce s-a întâmplat? Şi opinia ta, dorinţa ta unde sunt? Nu ai nimic de spus? Eşti amorf? Unde îţi sunt dorinţele, aspiraţiile sau dezamăgirile? Unde e viaţa ta? Unde eşti tu? Ai o vârstă, se presupune că ţi-ai format o scară de valori, că ai o responsabilitate faţă de tine, de familia ta, de prietenii tăi. Ai trăit până la acest moment în umbra unor năzuinţe, ai nişte aşteptări de la viaţă sau de la tine. Şi tu ce faci? Te ascunzi ca un laş în spatele unui „asta este”. E posibil ca, acasă un bătrân sau unul din copiii tăi să te întrebe ce părere ai pentru că răspunsul tău îi poate oferi un ajutor, cel puţin moral. Ce îi răspunzi? Că „asta este”? De unde umilinţa asta? Te gândeşti că, poate, eşti singurul care ai o altă părere. Şi ce dacă? Îţi este frică să fii tu? De când umilinţa este o soluţie de ieşire din impas?
Reporterul te anunţă că s-au scumpit produsele lactate. Asta este, spui tu. În loc să îi spui că îi vei boicota pe producători, că vei participa la toate marşurile, demonstraţiile sau orice alte instrumente legale de a te împotrivi. În loc să zbieri şi să îi iei părtaşi pe toţi ceilalţi din jurul tău, în loc să îi ameninţi că îl vei reclama la Protecţia Consumatorului, tu preferi un placid „asta este”. Şi începi să te gândeşti cum îţi mai poţi sărăci sărăcia în care te bălăceşti. Cu mulţi ani în urmă, pe vremea preşedintelui Tito, guvernul sârb a scumpit benzina în mod nejustificat, după părerea consumatorilor. Puteţi crede sau nu, dar sârbii au ieşit cu mic cu mare în stradă şi şi-au incendiat maşinile (reţineţi, în plin comunism!). Aici nu mai este vorba de frica de autoritate. Acest gen de răspunsuri nu denotă o simplă sărăcie materială, este vorba o sărăcie morală. Şi va dăinui în ţara asta atât timp cât va dăinui proverbul cu capul plecat şi sabia. Şi până când vei înţelege că nu poţi trăi liber dacă nu gândeşti liber.
Să auzim de bine!