Atac dur la românii halucinaţi care fac o istorie uluitoare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa după cum vă spuneam în postările trecute, nu sunt un amator de ştiri, indiferent de modalitatea de furnizare. Evit şă citesc ziare în aceeaşi măsură în care evit ştirile televiziunilor sau ale posturilor de radio. Un singur exemplu cred că vă va edifica. Zilele trecute citesc o ştire pe Internet prin care ni se comunica faptul cu „Uniunea Europeană va interzice maşinile cu motoare Diesel”. Afirmaţia mi se pare exagerată, aşa că mă aplec asupra textului. Care, bunînţeles, se refera la cu totul altceva, la faptul că ar vrea să interzică circulaţia maşinilor cu motoare Diesel în centrele oraşelor. Ceea ce e cu totul şi cu totul altceva.
Dar acesta este un aspect cu care m-am obişnuit de mult şi îl tratez în consecinţă. Doar că la el se adaugă alte şi alte aspecte care fac ştirile aproape de necitit şi îmi ridică serioase întrebări existenţiale. Pentru că îi transformă pe români (normal, şi pe mine alături de toţi ceilalţi) în nişte personaje absurde, ireale. “...atac dur după amicalul cu Reghecampf...”, “Atac dur al lui Ladislau Boloni...”, “Atac dur al lui Cristi Chivu...”, “Atac dur al lui Cezar Preda...”, “Atac dur la Ţurcanu!...”, “Lovitură dură încasată de Gică Popescu...”. Nu există niciun atac altfel decât dur, nu există alte lovituri altfel decât dure. Românii nu au controverse, nu se contrazic, nu se combat. Ei se atacă cât mai dur.
O posibilă explicaţie ar fi starea lor de halucinaţie indusă de mass-media. “Emil Hurezeanu, atac halucinant la Victor Ponta...”, ”HALUCINANT Un Chevrolet a rămas blocat...”, ”HALUCINANT. Ce-a descoperit, în BOMBOANELE...”, ”HALUCINANT Stenograme din dosarul...” Şi tot aşa, din halucinaţie în halucinaţie nu e de mirare că românii au devenit nişte duri nemiloşi.
Să nu credeţi că românii devin duri din cauza halucinaţiilor aşa, ca fraierii, fără să-şi dea seama de urmări. O, nu, ei sunt perfect conştienţi că fac istorie..., ”Zâmbetul perfect al lui Tiger Woods e istorie...”, ”Felix Baumgartner e istorie!...”, ”Anda Adam e istorie!...”. Cu o voie bună de invidiat, românii uniţi în cuget şi în simţiri fac halucinaţi istorice. Sau fac o istorie halucinantă.
Iar rezultatele acestei activităţi se pare că sunt cu adevărat remarcabile, dincolo de orice imaginaţie, protagoniştii fiind şi ei uluiţi de ceea ce au reuşit. ”Scrisoarea uluitoare a unei prostituate...”, ”Descoperire uluitoare despre țigările...”, ”Lovitură ULUITOARE reușită de un român...”, ”Sebastian Ghiță, acuzații uluitoare la...”, ”Descoperire uluitoare într-o şcoală...”, ”Dezvăluiri uluitoare! Ce părere proastă avea Adelina...”.
Surprinşi şi ei de istoria făcută de atacurile lor dure, românii noştri privesc în jur cu ochi mari şi naivi şi rămân uluiţi. Rămân uluiţi de bătaia de joc la care îi supune o mass-media scrisă de redactori agramaţi, incompetenţi şi dornici de audienţă până la demonetizarea sensurilor cuvintelor. Cum mai poţi caracteriza ceva ca fiind realmente dur, atunci când tot ce se întâmplă în jurul tău este dur? Cum mai poţi caracteriza ceva ca fiind realmente important, când toate prostiile şi nimicurile sunt caracterizate ca fiind istorice sau istorie? Cum poţi să te mai minunezi în faţa unui lucru realmente inedit din moment ce uluiala este o stare generală? Cum poţi să nu îi ataci dur pe românii halucinaţi care fac istorie uluitoare?
Să auzim de bine!

O raită prin Ţara Bârsei sau cum sfinţeşte omul locul (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Un mic dejun copios ne trezeşte la realitatea înconjurătoare: este o nouă zi şi noi încă nu am plecat. Drept pentru care ne fixăm în chingile maşinii şi decidem să atacăm Braşovul.

Identificăm urgent calea de urmat datorită faptului, surprinzător în România, că există indicatoare rutiere pe tot locul. Intrăm în Braşovul dorit pe o stradă în pantă şi găsim loc de parcare chiar în faţa hotelului ARO. Ca să fiu sincer, prin Braşov am trecut de nenumărate ori, dar de fiecare dată în aceeaşi manieră, adică am trecut. Spre ruşinea noastră, nu ne-am oprit niciodată suficient timp ca să apucăm să vedem ceva ca lumea. Ca orice provincial de Bucureşti, habar nu am cum să folosesc parcometrul în dreptul căruia tocmai am oprit. Dar amabilitatea aborigenilor nu se dezminte şi un cetăţean cumsecade ne dă indicaţiile strict necesare. Bag în parcometru monedele necesare unei staţionări de o oră, traversăm şi ne oprim nehotărâţi de direcţia în care să apucăm, dar cu o întrebare nerostită pe buze: şi dacă vom sta mai mult de o oră, ce vom face? Vin fuga la maşină de acolo de unde voi fi şi mai bag o monedă?

În acesta econdiţii, vedem un cetăţean cu aspect paşnic şi îl abordez:

- Bună ziua! Noi nu suntem din Braşov. Sunteţi amabil să ne spuneţi în ce direcţie să o luăm dacă vrem să vizităm ceva interesant?

- Sigur că da! ne răspunde amabil omul. O luaţi pe strada asta la stânga. Nu aveţi câţiva lei să ajutaţi un om amărât?

Miloasă, soţia îl îndatorează cu câţiva lei şi ne îndepărtăm oarecum surprinşi de acest mod intim de abordare a turiştilor.

Mergem cu capetele pe sus, nu pentru că suntem trufaşi, ci pentru că adorăm clădirile minunate, iar Braşovul are clădiri minunate. Aproape la fiecare zece metri trebuie să ne oprim pentru că este ceva frumos sau interesant de fotografiat. Din fotografie în fotografie ne trezim în Piaţa Sfatului şi acolo, ce să vezi, în spatele câtorva clădiri se iveşte Biserica Neagră în toată splendoarea ei. Tremurând de nerăbdare, ne îndreptăm spre uşa uriaşei biserici cu dorinţa de a vedea şi fotografia. Am citit despre ea, am văzut-o în nenumărate reportaje, ard de nerăbdare să o admir în realitate.

Dar speranţele ne sunt brutal spulberate. Nu numai că nu am voie să fotografiez (chiar şi fără bliţ), dar trebuie plătită o taxă de opt lei de persoană. Refuz intrarea nu pentru că taxa mi se pare uriaşă, ci pentru că este o taxă pusă pe credinţă. De unde ştie iniţiatorul ei că omul intră ca să se roage sau doar ca să o viziteze? Este prima dată în cariera mea de turist când dau peste o biserică activă, dar cu taxă la intrare. Desigur, mai există biserici cu taxă la intrare (cum e Sf. Sofia în Istanbul) dar nu sunt biserici active, sunt muzee, oamenii intră doar în scop de vizitare.

Supăraţi foc din cauza acestui eşec mai ne învârtim puţin prin piaţă, după care ne reîntoarcem la maşină. După o haltă la un punct de belvedere unde reuşesc să fotografiez o panoramă frumoasă a oraşului, ajungem la hotel mult prea devreme, aşa că decidem să privim lumea de sus.

La pas agale ajungem la staţia de plecare a telecabinei şi o abordăm pe aceea care urcă cel mai sus. Şaptezeci de lei ne costă două bilete, de unde tragem concluzia că schiatul e cu adevărat un sport scump, din momnet ce trebuie să plăteşti asemenea sumă de câteva ori pe zi pentru a beneficia din plin de plăcerile oferite de acest sport. Geamurile cabinei sunt zgâriate de la numeroasele schiuri sau raniţe transportate, aşa că a face o fotografie de calitate în aceste condiţii este o utopie. Dar totuşi încerc câteva...

Opt minute durează călătoria şi un sfert de oră statul sus, pe vârf. Pentru că este ceaţă, vântul bate destul de tare, iar de văzut nu se vede nimic mai departe de zece metri. Coborâm la nivelul staţiunii oarecum consolaţi că, deh, a fost ceaţă, ce să-i faci, prilej de a observa cum sus, pe înălţimi, vântul spulberase toată ceaţa şi soarele strălucea...

Nu ne dăm bătuţi cu una cu două şi, după câteva străzi parcurse, reuşesc câteva cadre de noapte care îmi plac. La hotel nu ne facem încă bagajele pentru că vom avea timp şi mâine, după micul dejun, dar facem un lucru destul de rar întâmplat nouă: ne uităm la televizor. Dar nu pentru mult timp pentru că am reuşit să învăţăm pe de rost toate filmele difuzate de posturile noastre de televiziune...

Pornim a doua zi pe drumul de costişă ce duce la Bucureşti, dar tot pe relaţia Râşnov-Predeal. Asta pentru că, drumul fiind mai puţin aglomerat decât DN1, îmi permit un gest umanitar. Adică, să îi arăt soţiei ce manevre trebuie să faci ca să poţi păstra maşina pe trasă în viraje strânse, chiar dacă sunt negociate cu viteză... Întâlnim drumul naţional şi luăm cap compas Sinaia. Ei bine, dragii mei, există în viaţa oricărui bărbat care trece prin Sinaia un moment de cumpănă: să oprească la o ciorbă de burtă au ba? Sunt un om slab şi supus păcatului, aşa că tragem în parcarea de acum binecunoscută şi ne fixăm la o masă în local. Chelneriţa vine amabilă să ne întrebe ce dorim de la viaţă, dar îi retez elanul scurt: Două ciorbe de burtă! Femeia măreşte ochii şi întreabă mieros: Cu ardei iuteee? Daaa, îi răspund salivând abundent. Şi cu smântână, continui cu ultimele puteri. Vineee! pleacă femeia extaziată.
Mane, tekel, fares (numărat, cântărit, împărţit) spune Biblia. Acestea au fost, dragii mei, impresiile foarte scurte şi sumare ale unei raite prin Ţara Bârsei. Cum ne-am simţit? Excelent! De ce excelent, cu toate că mulţumirea noastră nu a fost deplină? Pentru că peste tot am văzut nu numai locuri minunate, ci şi oameni minunaţi care, chiar dacă nu reuşesc întotdeauna, măcar încearcă să sfinţească locul.

Să auzim de bine!

O raită prin Ţara Bârsei sau cum sfinţeşte omul locul (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cum vă spuneam, ajunşi în parcarea de la poalele cetăţii ne decidem spre cel de al doilea punct: peştera Valea Cetăţii. Drept pentru care luăm drumul înapoi pentru o scurtă distanţă şi, lucru rar întâlnit în România, vedem un panou indicator care ne arată că am ajuns. Parcăm, trecem de bariera cu turnicheţi şi intrăm pe un drum pietruit îngrijit, cu bănci de odihnă pe marginea lui şi, o altă culme a turismului românesc, cu mici panouri care indică ce distanţă mai ai de parcurs şi timpul estimat până la peşteră! Da, îmi plac tot mai mult aceste locuri şi oamenii care le populează.

Aşa cum stau rezemat lângă un mic chioşc aşteptând să vină soţia, văd un domn solid împingând o motoretă pe drumeag. Ajuns în dreptul meu îl salut (vechi obicei montan de pe vremea când eram ghid), omul îmi răspunde şi se opreşte pentru a-şi lega motoreta de un stâlp. O scurtă conversaţie închegată pe marginea utilităţii gestului său se finalizezază cu o remarcă a bunului om de parcă ar fi citit blogul meu: de douăzeci şi patru de ani se fâţâie românii prin cele străinătăţi, dar nimic bun nu s-a lipit de ei, n-au învăţat nimic. E dureros că şi aici, în Ţara Bârsei, îmi este dat să aud de la un necunoscut aceeaşi concluzie nefavorabilă la care am ajuns şi eu...

Ajunşi la peşteră suntem îndrumaţi politicos spre casa de bilete, după care o tânără ghidă ne ia în primire. Bob numărat trecem de turnicheţii de control şi pătrundem în măruntaiele peşterii. Nimeni nu intră neînsoţit de ghidă, iar peştera este dotată cu sistem de alarmă cu senzori de mişcare, astfel că orice turist întârziat sau rătăcit este identificat imediat. Accesul se face pe pasarele metalice în stare excelentă (nu ruginite sau rupte) iar tunelurile sunt iluminate discret.

Acum, accesul în peşteră se poate face în picioare dar, iniţial, accesul se făcea pe burtă pentru că nu exista decât o mică bortă prin care te puteai strecura. Peştera se datorează unui fenomen numit de implozie hidrografică, dar asta nu îi face interiorul mai puţin spectaculos. Trecem pe lângă formaţiunile de la sol numite stalagmite şi ne trec fiori la gândul că  dinozaurii bântuiau locurile în bună voie pe vremurile când o asemenea formaţiune era mai mică cu doar câţiva centimetri...

Ajungem într-o sală de forma unei cupole, sală în care se ţin şi concerte, evident de muzică de calitate. Sala este atât de înaltă încât trebuie să setez bliţul (care este unul de putere) pe puterea lui maximă pentru a putea fotografia tavanul. În dreapta mea, o picătură căzută din tavan plesneşte o stalagmită la intervale regulate într-o explozie de stropi, dar, spre ciuda mea, nu reuşesc să prind momentul deşi fotografiez cu rafală.

Şi iată momentul culminant al vizitei noastre: cu acordul nostru, ghida întrerupe lumina pentru câteva momente. Ce urmează este chipul Întunericului Absolut, este întunericul mormântului. Nimic nu se vede, au dispărut orice repere, nu ştii dacă eşti sus sau jos, dacă mergi la stânga sau la dreapta, singurul lucru pe care îl mai poţi face este să respiri. Nu există niciun mediu mai întunecat, niciun mediu mai absolut în proprietăţile sale. Răsuflăm uşuraţi la reaprinderea luminilor şi suntem bucuroşi nu doar pentru că îi vedem pe cei din jurul nostru, ci şi pentru că ne vedem pe noi.

La ieşire ghida se oferă politicoasă să le facă poze amatorilor cu aparatele lor, dar noi o refuzăm politicos şi ne bucurăm de folosirea telecomenzii. Atacăm coborâşul spre şosea şi se pare că suntem ultimii turişti pe ziua de azi pentru că auzim în urma noastră discuţii privind momentul activării alarmei. Ne suim în maşină, dar ziua nu este sfârşită, aşa că decidem să parcăm maşina la hotel şi să dăm o raită prin staţiune.

Zis şi făcut! O luăm la întâmplare pe străzile staţiunii cu speranţa identificării unor puncte de atracţie. Ei, dragii mei, aici dăm de o lacună a turismului montan local. Pentru că, pe lângă vile şi pensiuni foarte moderne şi epatante, pe lângă hoteluri pompoase sau cu nume pompoase nu dăm peste nimic altceva. Nu ne îndeletnicim cu managementul în turism, dar suntem unanimi în a considera că nu este suficient să asiguri locuri de cazare pentru turişti, chiar dacă e vorba de munte. Pentru că omul, oricât de pasionat schior ar fi, poate mai e pasionat şi de biliard sau vrea să-şi dea copilul în căluşei sau să-i ghicească o babă în palmă şi câte şi

mai câte. Iar noaptea nu prea se omoară cu prezenţa schiorii pe pârtie, ca să nu zic că nu au voie. Ia încercaţi să vă reamintiţi câte posibilităţi de distracţie ştiţi în Mamaia, de exemplu, pe doar o sută de metri de faleză. Aici? Hoteluri şi iar hoteluri, iar lângă ele alte hoteluri. Vrei o pereche de şosete, asta că eşti la munte, la schi? Cucu! Vrei o pereche de apreschiuri pentru că nu mai suporţi clăparii plini de noroiul de pe pârtie? Cucu! Îi plac copilului păcănelele? Cucu! În aceste condiţii, întrebarea firească ce îi vine în minte oricărui turist normal este: de ce să vin aici unde nu am alte opţiuni decât datul pe doage, când pot să mă duc aiurea şi găsesc alte şapte distracţii?

Ne întoarcem la hotel bucuroşi că am reuşit să găsim o tonetă de unde să achiziţionăm a sticlă de apă (că Pepsi nu aveau...).

Să auzim de bine!

O raită prin Ţara Bârsei sau cum sfinţeşte omul locul (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

“Femininul de la curs este cursă?” este întrebarea care mă frământă în momentul când încarc ultimele genţi în portbagaj şi mă aşez la volanul binecunoscut. Cu soţia alături, luăm drumul codrului la modul cel mai propriu, dacă ne gândim că vom merge în Poiana Braşov. Mai bine de patruzeci de minute ne-au fost necesare ca să ieşim din capitala iubitei noastre patrii, la o oră când presupuneam că populaţia se află deja la locurile de muncă şi, pe cale de consecinţă, şoselele vor fi mai libere.

Cu inima oarecum strânsă la vederea unui tamponări în lanţ pe partea cealaltă a şoselei, eveniment cu vreo şapte maşini implicate, intrăm pe DN 1, bucuroşi că am evitat o autostradă mai lungă decât drumul naţional...

Nici nu ştim când am ajuns în Sinaia şi tragem pe dreapta brusc. Brusc din cauză că suntem în faţa hotelului Bulevard, hotel pe care ne-am rezervat plăcerea să-l numim al nostru atunci când suntem în cadru intim. Asta pentru că am fost cazaţi acolo de nenumărate ori, este cald, curat, liniştit şi la restaurant mâncăm cea mai bună ciorbă de burtă existentă pe plaiurile mioritice. Şi aşa facem şi acum, dar după ce îmi comand un ceai fierbinte contra răcelii care mă încearcă. După ce îi promitem şefei de sală că vom reveni pe drumul de întoarcere, ne continuăm drumul pe o şosea relativ liniştită, dar plină de echipaje de poliţie (poate de aia e aşa de liniştită).

Şi iată-ne ajunşi în Poaiana Braşov, dar nu venind prin Braşov, ci prin Râşnov. Intraţi în staţiune suntem puşi în faţa unei dileme manifestată sub forma unei bifurcaţii. Instinctul meu de turist hârşit îmi spune să fac la dreapta. Îl ascult şi după nici o sută de metri nimeresc chiar în parcarea hotelului unde urma să fim cazaţi. După formalităţile înregistrării urcăm la cameră cu un lift chichinit, făcut pentru hoteluri aflate pe malul mării, nu pentru cele de la munte, unde oamenii bântuie cu rucsacuri, schiuri sau alte angarale după ei. Camera este mare, curată, iar baia ne rezervă o surpriză. Animat de acelaşi complex al nanismului, constructorul nu numai că a dotat hotelul cu nişte lifturi cu cabina cât o cutie de chibrituri, dar şi cu o cabină de duş asemănătoare. Este imposibil să ridici braţele dacă închizi uşile cabinei dar, aici e surpriza, chiar cu ele deschise, este imposibil să te mişti fără să atingi mânerul robinetului. Ceea ce va face ca, pe parcursul şederii noastre aici, fiecare duş să capete aspecte scandinave, jeturi de apă clocotită fiind urmate de altele cu apă rece ca gheaţa.

Despachetăm, ne curăţăm aşa, de suprafaţă, ne schimbăm şi atunci are loc unul dintre momentele care dau savoare vieţii în doi şi ţin aprinsă flacăra dragostei. Fără să ne vorbim, fără măcar să ne privim, dar perfect sincronizaţi, facem amândoi acelaşi lucru: ne luăm genţile foto şi ne repezim în maşină. Abia acolo ne privim şi ne întrebăm: încotro? Suntem doi oameni care iubesc turismul şi îl practică de la sculare până la culcare fără rezerve sau tocmeală. Decidem să atacăm cetatea Râşnovului pentru început.

Şoseaua de calitate ne duce la destinaţie cât ai zice Râşnov şi ne trezim într-un loc cu parcare, un loc cu verdeaţă. Iar de aici suntem îndrumaţi spre un tractor cu remorcă camuflat într-un trenuleţ de vacanţă. Chiar dacă este un serviciu privat şi plătit, personalul este de o politeţe rar întâlnită. Suntem îndrumaţi politicos spre casa de bilete şi la fel de politicos ni se deschide uşa vagonetului. La fel de politicos ni se deschide uşa la sosirea în faţa porţilor cetăţii şi suntem îndrumaţi spre intrare. Cetatea ni se înfăţişează impunătoare, dar fără a fi înspăimântătoare. Construită pe ruinele unei foste cetăţi a cavalerilor teutoni, care, şi aceasta a fost construită pe cele ale unei foste cetăţi dacice, Cumidava, atestată pe vremea împăratului Severus, cetatea ocupă un vărf situat cât se poate de strategic. Numit Rosnou în Evul Mediu sau Rosnov ceva mai târziu, numele de Râşnov apare ca o continuare românizată cât se poate de firească. Cetatea nu a fost un castru militar şi nici o reşedinţă domnească, deşi pe aici au trecut Sigismund de Luxembourg, Vlad Ţepeş sau Mihai Viteazul. Construită de meşteşugari pentru a le oferi adăpost contra atacurilor turceşti sau tătare, cetatea nu a fost cucerită niciodată, nici măcar de Mihai Viteazul. O singură dată s-a predat după un asediu, din cauza lipsei apei.

Pereţii abrupţi îi asigură o protecţie efectivă pe majoritatea laturilor, excepţie făcând latura aflată spre Ţara Bârsei, care este mai accesibilă. În punctul cel mai înalt descoperim două binocluri pentru vederi panoramice unde, contra unei monede de cincizeci de bani, ţi se oferă posibilitatea de a admira peisajul înconjurător într-un mod mai detaliat. După o scurtă panoramare începem un periplu pe străduţele cetăţii, prilej de cugetări asupra orgoliului nostru, cel al oamenilor de azi. Pentru că ceea ce se numea în acele vremuri locuinţă era, de fapt, o incintă de aproximativ şase metri pătraţi. Aici era sufrageria, dormitorul şi bucătăria. Casele celor înstăriţi mai aveau un etaj construit deasupra micii încăperi, accesul făcându-se printr-o scară interioară. Iarna, în camera de jos erau adăpostite vitele şi animalele aflate în proprietate, iar la etaj oamenii trăiau şi dormeau pe rogojini, învelindu-se cu cergi. Focul era făcut cu mare parcimonie din cauză că viaţa într-o cetate presupune resurse cât se poate de limitate şi bine chivernisite. În aceste cămăruţe oamenii vremii se năşteau, iubeau sau urau, creşteau copii sau ascultau poveţele bătrânilor, munceau, îşi îngrijeau animalele sau zăceau bonavi, ţeseau sau îşi ascuţeau armele, aici trăiau. Nu cred că există nici măcar un om din zilele noastre, dintre cei care duc o viaţă normală, să îşi imagineze că ar putea trăi chiar şi o singură zi în asemenea condiţii. De fapt, mulţumită unor străbuni muncitori, rezistenţi, modeşti şi căliţi ne datorăm existenţa noi, cei de azi...

Impesionaţi de aceste gânduri, nimerim într-o astfel de căsuţă unde o doamnă, cât se poate de educată şi manierată, ne prezintă un scurt istoric al uneletelor de ţesut cu care ea reuşise să înjghebeze un mic muzeu. Impresionantă colecţie, impresionantă erudiţia doamnei. După suita de poze de rigoare ne îndreptăm spre o altă incintă unde, un domn la fel de erudit şi manierat, ne prezintă o scurtă istorie a locurilor. În mica încăpere sunt adunate diferite obiecte istorice, începând cu hărţi şi teminând cu arme, toate pe cheltuială proprie, singura recompensă fiind câteva rânduri scrise în cartea de oaspeţi. Iată doi oameni de un devotament rar, în faţa cărora ne scotem pălăria, cu atât mai mult cu cât simpaticul istoric local fusese muncitor într-o fabrică de armament... Bunul domn ne pozează cu cea mai mare bunăvoinţă, iar noi ne continuăm plimbarea urcând în turnul de la intrare sau admirând un ditamai motănoiul care prinsese o cârtiţă şi se juca cu ea.

Ne reîntoarcem la tractorul-trenuleţ, unde suntem întâmpinaţi cu aceeaşi politeţe. Mai mult, în acel moment nemaifiind alţi turişti dornici de coborâre, trenuleţul coboară doar cu noi doi. Frumoase locuri, frumoase obiceiuri, frumoşi oameni...

Să auzim de bine!

Propaganda postbelică

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu cu multe zile în urmă am urmărit pe Kanal D un film în două serii consacrat cuceriririi Constantinopolelui, Fatih (Cuceritorul). Am fost atras nu atât de scenele de luptă, de regie sau de montaj, cât mai mult de curiozitatea care mă caracterizează atunci când e vorba de adevărul istoric.
Au fost se fac şi se vor mai face filme pe teme istorice şi este dreptul regizorului de a reda propria lui viziune artistică despre anume evenimente. De aceea nu poţi acuza un regizor care afirmă că, de exemplu, Nero plescăia la masă, dar o poţi face atunci când, la fel de exemplu, afirmă că bătătlia de la Varna a avut loc înaintea celei de la Plateea.
Acestea, precum şi cele câteva cunoştinţe pe care le am legate de celebrul eveniment, m-au determinat să scriu precizările de mai jos.
1. Sultanul Mehmet nu era nici de departe tatăl iubitor şi prinţul luminat înfăţişat în film. Consuma alcool (interzis de religia musulmană) destul de des, iar orgiile sale cu tinerii icoglani au stârnit protestele multor lideri religioşi (ulema) ai vremii.
2. Împăratul Constantinos nu putea să poarte haine de culoare albastră. Roşul, roşul era culoarea imperială. Roşie era purpura care le decora îmbrăcămintea, roşie era culoarea porfirului din care îşi clădeau monumentele.
3. Raportul de forţe între otomani şi romei nu era nici de departe de 1:1, aşa cum apare în cavalcadele de luptă, excelent realizate de altfel. Raportul era de aproximativ 20:1 în favoarea otomanilor, iar eroismul apărătorilor care au reuşit să acopere tot perimetrul oraşului alergând şi grupându-se în punctele străpunse de otomani, îi situează alături de marii lor înaintaşi de la Termopile.
4. Meşterul transilvănean Orban nu a trăit să vadă victoria otomanilor. Tunul său (numit Basilic) a explodat prematur, iar el a fost ucis. Romeii susţin că a fost o victorie a unei intervenţii de comando propriu, iar otomanii că a fost rezultatul folosirii lui intensive. Oricum, celebrul tun nu a produs mari pagube pentru că proiectilele din marmură, grele de peste 500 de kilograme, se fabricau extrem de greu, tunul avea o cadenţă de tragere extrem de redusă (încărcarea lui dura mai bine de trei ore), iar precizia era aproape nulă.
5. Flota otomană nu ardea de florile mărului. Nimicirea ei a fost rezultatul bătăliei purtate cu doar trei (3!) corăbii genoveze. Romeii mai încercaseră incendierea flotei printr-o acţiune nocturnă de comando, dar fuseseră trădaţi. După un asemenea rezultat al bătăliei navale, amiralul comandant otoman a fost decapitat de mâniosul sultan.
6. Comandantul Giustiniani nu a murit în luptă dreaptă cu personajul Hassan. Rănit de o schijă, a cerut să fie transportat la corabia lui, cu care a plecat spre Rodos, murind pe drum la multe zile după căderea oraşului.
7. Niciunul dintre turnurile zidului de apărare nu a căzut ca urmare a săpării tunelurilor subterane. Cu ajutorul unui genist german (Johannes Grant), împăratul Constantinos a combătut atât de eficient aceste acţiuni, încât otomanii au renunţat la ele. Oastea otomană a pătruns ca urmare panicii provocate de retragerea soldaţilor genovezi dintre apărători şi a găsirii celebrei Kerkoporta “uitată” deschisă...
8. Steagul otoman proptit atât de eroic pe turn de personajul Hussein cu propriul cadavru, nu putea să fie roşu în niciun caz. Steagurile otomane erau verzi. A doua zi după căderea Constantinopolelui, sultanul Mehmet a poruncit să le fie schimbată culoarea în roşu, ca un semn al continuităţii Imperiului Bizantin prin Imperiul Otoman. Cât a reuşit, ne spune istoria...
9. Cadavrul împăratului Constantinos nu a fost în niciun caz onorat de sultan pentru simplul motiv că nu a mai fost găsit. El a pierit în luptă la treilea asalt otoman alături de oştenii săi, fără însemnele imperiale, şi nu a mai fost găsit. Unele cronici afirmă că a fost găsit şi a fost “onorat” prin jupuire şi împăiere, iar capul a fost aşezat în vârful coloanei lui Constantin (Ducas: Tiranul [Mehmet] l-a întrebat pe marele amiral [Notaras]: „Spune-mi adevărat dacă acesta este capul împăratului tău". Atunci, uitându-se bine la el, [Notaras] a răspuns: „Al lui este, doamne". Şi l-au văzut şi alţii şi l-au cunoscut. Atunci au pironit capul pe coloana din piaţa Augusteon şi acolo a rămas pînă seara. După aceea, jupuindu-i pielea, a împăiat-o şi a trimis-o peste tot locul, arătând-o domnului perşilor şi al arabilor şi altor turci ca semn al biruinţei).
10. Oraşul a căzut în mâinile otomanilor la ora trei dimineaţă. Chiar şi în 1453, pe data de 29 mai era întuneric la acea oră, şi nu plină zi cum ne este arătat în film.
11. Marele amiral Lukas Notaras nu a fost arestat de ienicerii sultanului. El a fost invitat la masă de sultan, cinstit cu toate onorurile funcţiei (se pare că drept recompensă a unei activităţi susţinute de trădare) şi lăsat liber. Ulterior, refuzând solicitarea sultanului de a-i ceda unul dintre fii, care era foarte frumos, pentru a fi sodomizat în serai, atât marele amiral, cât şi cei doi fii au fost decapitaţi de sultanul cel omenos (vezi “rușinoasa întâmplare a ospățului”).
12. Sultanul nu a intrat în oraş într-un nimb de lumină, ci într-unul de fum. El a intrat în oraş după ce îl lăsase timp de două zile pradă pustirii şi masacrelor făcute de soldaţii săi, pînă şi-a dat sema că, în faţa istoriei, a fi stăpânul unui oraş ruinat nu înseamnă mare lucru.
13. Locuitorii adăpostiţi în incinta bisericii Sfânta Sofia nu au fost binecuvântaţi de sultan, ci au fost ucişii până la unul, fără deosebire.
În rest, e posibil ca lucrurile vor fi fost aşa cum au fost înfăţişate în film...
Să auzim de bine!

Κατω απ’ τον ιδιο ηλιο/Sub acelaşi soare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Marele oraş ne întâmpină cu o zi însorită. Aterizăm la fix pe unul dintre aeroporturile oraşului (la cât este de mare, îmi vine greu a crede că are doar un singur aeroport). Este joi, prânzul este încă departe şi noi suntem iar în Istanbul.

Mărimea oraşului se vede nu numai pe kilometrajul taxiului, ci şi în preţ, care depăşeşte cu puţin douăzeci de euro până la hotel.

Hotelul Raymond este amplasat chiar în Cornul de Aur, cât se poate de aproape de centrul şi marile monumente ale oraşului. Camera este curată, mobilierul nou, iar fereastra dă spre o curte interioară, lucru care nu ne incomodează câtuşi de puţin pentru că nu pentru a sta cu coatele pe pervazul ferestrei camerei de hotel am venit.

Despachetăm în regim de urgenţă şi ieşim. Ieşim animaţi de un fel de furie. Trei zile nu sunt nici pe departe suficiente pentru a vedea tot ce este de văzut în marele oraş. Afară ne potopeşte lumina puternică a soarelui şi rămânem câteva momente în faţa hotelului pentru a ne reveni şi a ne face planul. Şi alegem Biserica Cisternă ca o primă ţintă. Plătim câte opt euro pentru fiecare bilet şi, călcând cu fereală pe treptele pasarelei de la intrare, pătrundem în lăcaş. Ceea ce ni se înfăţişează este copleşitor. O incintă subterană de aproape zece mii de metri pătraţi, cu bolta din cărămizi susţinută de peste trei sute de coloane înalte de nouă metri. Construită pe vremea împăratului Iustinian, avea rolul de a fi una din sursele de apă ale oraşului, apa apeductelor nemaifiind potabilă datorită atacurilor hoardelor barbare de avari, huni sau bulgari. În epoca modernă incinta a fost curăţată de nămolul adunat în decursul secolelor iar acum, la nivelul solului există doar o pătură de vreo două palme de apă limpede în care înoată nişte peşti aproape domesticiţi de numeroasele oferte nutritive puse la dispoziţie de turişti. Ceea ce ne uimeşte nu este aspectul ciclopic al ei, nici apa cu peşti şi nici atmosfera de basm produsă de luminile ascunse ci, frumuseţea construcţiei. Cu majoritatea coloanelor terminate cu capiteluri corintice, biserica este frumoasă, are o arhitectură frumoasă. Nimic pus la întâmplare, nimic potrivit din ochi sau făcut de mântuială. Şi continuăm să ne minunăm de această dorinţă de frumos şi perfecţiune a grecilor chiar şi pentru o construcţie subpământeană şi după ce ajungem iarăşi la lumina soarelui pe cale să asfinţească.

Ne retragem spre un mic local unde mâncăm şi fuga spre hotel pentru că soţiei nu-i place călătoria cu avionul, iar mâine avem o zi plină.

Ne sculăm pe la ora nouă, un mic dejun consistent în restaurantul de la subsolul hotelului, un schimb de amabilităţi cu personalul de servire şi ne apucăm de treabă. Fără a vizita interiorul, ne învârtim în jurul palatului celebrului Ibrahim Paşa (cei care vizionează serialul Suleyman magnificul cunosc mai bine personajul), palat devenit acum Muzeul de Artă Turcă şi Islamică. Evităm vizitarea pentru că avem presimţirea că admirarea exponatelor şi valoarea lor ne vor răpi întreaga zi. Şi, pentru că este în apropiere, decidem să abordăm Moscheea Albastră. Construcţie uriaşă, încercând să reproducă măreţia bisericii Sfânta Sofia, aflată peste drum. Construită mult, mult mai târziu decât Sfânta Sofia, sub sultanul Ahmed I-ul pe la anii 1600 din dorinţa explicit exprimată de a concura măreaţa biserică bizantină, moscheea a stârnit puternice controverse chiar în rândul populaţiei otomane, deoarece fondurile nu au provenit din părzile de război, aşa cum cerea tradiţia, ci din fondurile statului, pe seama cartierelor năpăstuite ale oraşului. Indiferent de sursele folosite, construcţia este o operă de artă, cel puţin în privinţa modului în care a fost soluţionată susţinerea cupolei, mai robustă decât la biserica bizantină.

Moscheea este înconjurată de o curte ale cărei clădiri adăpostesc o şcoală, un spital şi o cantină. La intrarea în sfântul lăcaş ni se dă o pungă în care să ne punem pantofii (pardoseala interioară este acoperită în totalitate de covoare groase şi moi...), iar soţia îşi înfăşoară un batic pe cap. De intrat în spaţiul destinat celor care se roagă nu este permis decât bărbaţilor. Ajung până în mijlocul uriaşei nave şi reuşesc să prind câteva cadre cu o parte din pereţii acoperiţi cu faianţă bleu, de unde vine şi numele moscheei, precum şi cu câteva vitralii. Este linişte, este curat şi atmosfera de rugăciune şi credinţă se simte chiar dacă nu eşti musulman.

La ieşire ne încălţăm şi facem o scurtă tură prin curtea în care tocmai se toarnă câteva secvenţe dintr-un film istoric.

Traversăm piaţa şi reuşim să găsim din prima Muzeul Mozaicului. Muzeul a fost construit pe ruinele unei aripi a palatului Bucoleon, palat regal al împăraţilor bizantini. Construit, se pare, în vremea împăratului Justinian I-ul, pe la anii 550, palatul avea decorată pardoseala cu mozaicuri superbe, atât de măiestrit lucrate încât cu greu le deosebeşti de fotografii. Ceea ce vedem noi acum ar avea o vechime de peste o mie patru sute cincizeci de ani! Impesionantă dorinţa de frumos a oamenilor acelor vremi... Nu aveau televizoare cu plasmă şi nici educaţie aleasă, dar dorinţa de a vedea lucruri frumoase era de nestăvilit. Iar noi, după atât amar de ani, ne bucurăm în continuare de frumuseţile lor... Am voie să fac câte poze vreau, dar fără utilizarea bliţului, ceea ce şi fac, o parte dintre ele putând fi admirate pe FotoBlogul din Drumul Taberei. Terminăm sesiunea de fotografii, dar continuăm să rămânem pe pasarela care înconjoară site-ul cu sufletele vibrând de frumuseţea şi expresivitatea reprezentărilor.

Părăsim zona trecând prin micul bazar Arasta şi ne uităm cu coada ochiului la o porţiune din zidul maritim care se vede în dreapta noastră. Decidem să ne continuăm ziua de azi cu o vizită în marele bazar şi magazinele din zonă, urmând ca mâine să vedem zidul de apărare şi Coloana lui Constantin. Drumul spre marele bazar are şi el propria încărcătură de istorie pentru simplul fapt că Divan Yolu, bulevardul pe care ne deplasăm, nu este altceva decât o porţiune a vechiului marelui şi renumitului drum roman Egnatia, drum pe care l-am parcurs şi în Grecia.

Pe nesimţite vine şi a treia zi. Primul punct, Coloana lui Constantin. Construită pe una dintre cele şapte coline (pentru că, vă reamintesc, aidoma Cetăţii Eterne, Constantinopole sau Noua Romă a fost ctitorit tot pe şapte coline) coloana arată jalnic. A pierdut statuia din vârf, precum şi un număr de tamburi, este arsă şi scursă, urme ale catastrofelor (pentru că poate fi numită aşa şi ocuparea şi pustiirea oraşului de către cavalerii cruciaţi) prin care a trecut. Cu o înălţime iniţială de peste treizeci şi cinci de metri şi construită din porfir (material folosit şi la sala în care se năşteau împăraţii în palatul Blacherne, de unde vine adăugirea de porfirogenetul/cel născut în porfir la numele împăraţilor bizantini) coloana ascunde unele legende. Una spune că în soclul ei ar fi fost îngropate de către ctitorul ei, împăratul Constantin, relicve ale unor statui greceşti, o bucată din cruce şi una din toporul lui Noe precum şi un număr din coşurile miracolului înmulţirii pâinilor. Tot legendă se pare că este şi aceea care spune că în vârful ei a fost pus de către turci capul lui Constantinos al XI-lea, ultimul împărat bizantin, ucis în luptele pentru apărarea oraşului, la 29 mai 1453. Oricum, din simbolul iniţial al măreţiei şi puterii, coloana de azi este un simbol al tristeţii şi pătimirii.

Şi iată-ne în faţa marelui zid de apărare aflat în partea de vest a oraşului. Zidul urmează o traiectorie uşor curbă pe direcţia nord-sud cale de vreo cinci kilometri, dacă socotesc după oboseala din picioarele noastre, izolând practic Cornul de Aur. Acum, zidul este dublat de o şosea modernă, dar asta nu ne încântă pentru că ne deplasăm folosind picioarele din dotare. Despre istoria lui e mult de povestit, aşa că mă voi rezuma la impresiile mele de turist. Zidul este cu adevărat măreţ. Este reproducerea vie a imaginii pe care mi-am format-o în copilărie despre zidurile cetăţii Troia. Format dintr-un zid exterior şi unul interior este atât de mare, atât de înalt şi de solid încât îţi este greu să te apropii de el, necum să-l dărâmi. Suntem în exteriorul zidului şi pământul pe care calc a mai fost călcat sub acelaşi soare la 1453 de sute de mii de oşteni turci, pământul pe care calc s-a hrănit cu sângele lor şi s-a îngrăşat cu trupurile lor. Acum 560 de ani, sub acelaşi soare, aici călcai în bălţi de sânge, pe trupuri sfârtecate, membre împăştiate, noroi amestecat cu organe şi creieri striviţi. La data ocupării de către turci, împăratul era mai mult un fel de primar, pentru că imperiul cuprindea doar perimetrul oraşului, Moreea (adică Peloponezul) şi mica Trebizondă, pe coasta Asiei Mici. Ultimul recensământ reflecta un număr de aproximativ 50.000 de locuitori! Puţini, infinit de puţin faţă de măreţia de odinioară şi ameninţarea puhoiului turcesc. Iar apărarea era asigurată de un număr de aproximativ 7.000 de oşteni (dacă nu mă înşeală memoria). Ce însemna asta? Dacă împărţim 7.000 de oşteni la cei aproximativ 22 de kilometri cât măsura împrejmuirea, inclusiv partea maritimă a zidului, ne rezultă un număr de 318 oşteni pe kilometru, adică un oştean la 3 (trei!) metri! Atât de subţire era apărarea oraşului. Cu toate acestea, aceşti oameni aflaţi la câte trei metri unul de altul, au avut puterea şi dârzenia să apere trei valuri ale atacului terestru şi numeroase alte atacuri maritime, au încercat să incendieze flota turcească adusă de Mehmed prin traversarea uscatului (!), se pare că au distrus uriaşul tun al lui Orban şi erau la un fir de păr să câştige lupta dacă nu se întâmplau două lucruri: retargerea comandantului genovez Giustiniani din cauza rănii căpătate, ceea ce a produs panică în rândul apărătorilor şi celebra Kerkoporta lăsată deschisă. Chiar acum ne aflăm în faţa unei porţi în zidul exterior şi mă întreb dacă nu cumva aceasta este celebra poartă „uitată” deschisă, prin care au năvălit atacatorii. Inimaginabil eroismul acestor oameni, cât de inutil şi cât de tardiv...

Zidul este marcat din loc în loc cu steagul turcesc. Fondul roşu al steagului l-a înlocuit pe cel verde a doua zi după căderea oraşului sub ocupaţie turcească din ordinul sultanului Mehmed, care dorea să arate astfel că a preluat nu numai teritoriul, dar şi măreţia Imperiului Bizantin, roşul fiind culoarea de fundal a steagului bizantin... Dorinţă rămasă fără nicio acoperire, dacă ne gândim doar la faptul cum populaţia a fost decimată şi oraşele pustiite de noul imperiu în Bulgaria, Serbia sau Grecia.

Faptul că un imperiu a cucerit un altul mă lasă rece. În fond, istoria ne arată exemple nenumărate în acest sens. Ca orice alt lucru, şi un imperiu poartă în el germenul morţii sale în chiar momentul naşterii. Nici faptul că dăinuia de 2206 ani nu este motiv suficient pentru regrete. Doar că Imperiul Bizantin nu a fost un simplu imperiu, a fost încununarea unirii culturii greceşti cu civilizaţia romană şi începuturile creştinismului, cea mai frumoasă şi mai nobilă îmbinare din istorie.

Ajungem la capătul de nord al zidului frânţi de oboseală şi purtând în suflet imaginea lui Constantinos al XI-lea, împăratul unui imperiu ajuns cât un oraş, pentru care a murit cu arma în mână. Deşi suntem în apropiere, lăsăm pe altă dată vizitarea palatului Blacherne şi a fortului Edicule, închisoarea domnului martir Constantin Brâncoveanu în oraşul turcesc cu cea mai frumoasă istorie grecească.

Să auzim de bine!
Notă: titlul articolului a fost preluat de pe discul cu acelaşi nume al lui Yiannis Ploutarhos.

Istoria medicinei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

2000 i.Hr. - Ia şi mănâncă rădăcina asta.

1000 d.Hr. - Rădăcina asta e păgână, mai bine spune rugăciunea asta.

1850 d.Hr. - Rugăciunea asta e superstiţie, mai bine bea poţiunea asta.

1940 d.Hr. - Poţiunea asta e făcută din untură de şarpe, mai bine ia pastila asta.

1985 d.Hr. - Pastila asta nu e eficientă, mai bine ia antibioticul ăsta.

2000 d.Hr. - Antibioticul ăsta e artificial. Ia şi mănâncă rădacina asta.

Să auzim de bine!

Puţină istorie nu strică

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

A venit vara şi, odată cu ea, au venit ploile. Zilele mohorâte nu mă predispun la plimbări sau vizitări dar azi, iată că este o zi caldă şi senină. Tocmai portivită pentru un scurt intermezzo.
Plec de la serviciu şi mă gândesc unde să mă opresc şi ce să vizitez. Iar ideea îmi vine aproape instantaneu: ia să mă opresc la biserica Sfântul Gheorghe. Nu am aparatul de fotografiat la mine, dar pot reveni cu el oricând. E amplasată în plin centru al oraşului, e monument istoric, e legată de numele marelui domnitor, iată o câteva calităţi care o definesc drept un obiectiv interesant.
Cobor la staţia Sfântul Gheorghe şi mă îndrept spre curtea bisericii. Pentru început, atenţia îmi este atrasă de doi platani uriaşi, amplasaţi pe peluza din faţa intrării, la stânga şi la dreapta. Nu am cunoştinţe dendrologice, dar grosimea lor îmi confirmă o vârstă redutabilă şi îmi notez să mă interesez dacă nu au fost plantaţi odată cu ctitorirea bisericii.

Intrarea în biserică înseamnă şi intrarea într-o altă lume. Am intrat în multe şi destule biserici ca turist creştin, ca să fac poze sau să mă rog, dar acum mă simt copleşit de frumuseţea picturii. Recent restaurată, aceasta acoperă fiecare palmă de perete într-o armonie şi bogăţie a culorilor şi trupurilor cum nu am mai întâlnit.
Figuri de sfinţi sau de îngeri, personaje filiforme pictate în atât de binecunoscuta manieră bizantină îmi fac deliciul privirii. O catapeteasmă uriaşă şi foarte frumos lucrată îţi atrage privirea imediat cum ai pătruns în naos. Biserica este mare, aerisită şi excepţional de curată. Chiar lângă intrare, de pe un perete al pronaosului, îşi priveşte ctitoria domnitorul Brâncoveanu împreună cu soţia sa, doamna Maria, cu cele şapte fiice şi cei patru fii decapitaţi odată cu el.

Mă simt bine în biserică, mă simt liniştit şi atras de fiecare imagine. A privi ceasul acum mi se pare o impietate, aşa că mă opresc în dreptul fiecărui perete ca să-l admir. Şi aşa ajung în dreptul mormântului lui Constantin Brâncoveanu. Mare domnitor, purtând prenumele unui împărat la fel de creştin, este un domnitor martir al neamului şi al creştinismului. Spre cinstea parohului care păstoreşte locaşul, mormântul domnitorului martir este marcat de o panglică tricoloră şi vegheat de candele aprinse şi buchete de flori proaspete.
Iubitor de cultură şi de civilizaţie, bun gospodar, în cei 26 de ani de domnie a încurajat artele şi ştiinţa. El este cel care a întemeiat Academia domnească în Ţara Românească, el este cel care a susţinut şcoala românească din Scheii Braşovului. A susţinut şi finanţat construcţia de biblioteci şi şcoli, iar un stil arhitectural îi poartă numele, a ctitorit biserici şi mănăstiri ca nimeni altul. Toată activitatea lui de domnitor trădează convingerea sa în puterea culturii şi a credinţei străbune. Mulţumită lui turcii, care aveau să-l decapiteze după chinuri inumane chiar de ziua lui şi, totodată, a Înălţării Maicii Domnului, şi-au putut tipări prima lor carte religioasă cu scriitura lor. Brâncoveanu şi nu altcineva l-a adus în ţară şi l-a pus la treabă pe Antim Ivireanul.

O viaţă dedicată muncii şi propăşirii ţării a fost curmată într-un mod care ne înfioară şi astăzi, după secole. Stau în faţa mormântului marelui domn şi nu mă pot gândi la viaţa lui şi nici la lucrările lui; singură moartea lui este cea la care mă gândesc. La durerea şi suferinţa îndurate în timpul schingiurilor la care a fost supus cât timp a fost închis în închisoarea Edykule. El, domn al unei ţări! Mă gândesc la urletele şi durerea fiilor lui când au trebuit să-şi pună capetele pe eşafod, unul câte unul. La durerea şi suferinţa fiecăruia dintre copii de a vedea cum i se rostogoleşte la picioare capul fratelui. La umilinţa Brâncoveanului, mare domnitor şi mare ctitor de a-şi vedea fiii hăcuiţi ca vitele la abator fără ca nicio cancelarie occidentală, reprezentată prin ambasadorii prezenţi la eveniment să spună un cuvânt de oprobiu. La suferinţa lui sfâşietoare ca tată, de a vedea cum turcii pun în vârful suliţelor capetele copiilor lui. Mă gândesc la puterea credinţei din el, atunci când, cu toate acestea, a refuzat să abdice de la ortodoxia lui străbună.
De altfel, cancelariile occidentale nu au manifestat niciodată vreun resentiment faţă de turcimea sălbatică, nici chiar când aceasta a ajuns sub porţile Vienei. Ura faţă de credinţa originară, ortodoxismul, i-a determinat nu numai să nu se opună ascensiunii turceşti, ci chiar să o încurajeze. Să ne gândim că toate acestea se întâmplau la 1714, nu în epoca de piatră, iar până la Revoluţia franceză au mai trecut doar 75 de ani. Noi, cei de azi, nici nu ne imaginăm ce ar fi însemnat transformarea ţării în paşalâc, dacă nu am fi fost binecuvântaţi cu domnitorii pe care i-am avut. Putem să-i întrebăm pe sârbi, pe bulgari sau pe greci. Ca să avem o imagine mai clară, haideţi să ne reamintim că în 1826, în plină epocă modernă!, turcii au ras de pe faţa pământului localitatea răsculată Messolonggi din Grecia şi i-au ucis cei 10.500 de locuitori! În 1826! Iar cancelariile occidentale au fost la fel de mute cum au fost şi când suveranul unei ţări istorice a fost decapitat împreună cu cei patru fii de către suveranul unei ţări de năvălitori

Stau în faţa mormântului şi mă gândesc la credinţa şi iubirea din sufletul Doamnei Maria care i-a recuperat trupul aruncat de turci în apele Bosforului şi a putut să-l transporte şi să-l ascundă într-o biserică bulgărească, la Sozopol, până în 1720 când l-a putut îngropa creştineşte în ultima sa ctitorie, biserica Sfântul Gheorghe. Acum, sub o piatră mică zace şi trupul ei de Doamnă, mamă a unsprezece copii şi soţie devotată.
Stau în faţa mormântului placat cu vulturul brâncovenesc şi mă gândesc cât de frumoasă este istoria. Şi cât de tristă.
Să auzim de bine!
P.S. Se pare că bisericuţa din Sozopol e pe cale să devină un reper al istoriei creştinismului. Nu numai pentru că aici a fost depus temporar trupul marelui domn, ci şi pentru că aici s-a descoperit o mică raclă conţinând, fără posibilitate de tăgadă, câteva fragmente de oase aparţinând Sfântului Ioan Botezătorul.

P.P.S. A doua zi am revenit cu aparatul de fotografiat. Şi am încheiat sesiunea fotografică în bisericuţa vecină, Colţea, la rândul ei monument cantacuzin al istoriei şi credinţei româneşti.

Issa

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Scriam în trecute postări despre curiozitatea creştinilor faţă de credinţa şi Dumnezeul lor, spre deosebire de musulmani al căror respect faţă de credinţă nu le permite aşa ceva. Tot felul de idei fanteziste, de scorneli şi absurdităţi emise doar de dragul publicităţii sunt îmbrăţişate de publicul creştin cu o fervoare demnă de o cauză mai bună. Să ne amintim doar de aiurelile lui Dan Brown brodate pe imaginea unui tablou pictat de Leonardo da Vinci la 1500 de ani după Iisus! Aiureli luate drept literă de lege, ignorându-se cu bună ştiinţă că este vorba de o creaţie artistică, total dependentă de imaginaţia şi subiectivismul autorului. Asta ca să nu vorbim de depărtarea în timp şi de faptul că nu este o lucrare ştiinţifică... Crăciunul care se apropie nu mai are nimic creştinesc în el, nici măcar un simbol. A devenit cea mai pură şi mai simplă sărbătoare comercială. Ne minunăm şi ne închinăm în faţa noilor modele de telefoane celulare sau mărci de sucuri şi nu bucuriei naşterii Domnului.
Fără a fi vreun teolog sau a avea vreo aptitudine în acest sens, mă mărginesc să vă aduc la cunoştinţă un document despre care personal, nu am auzit vreun comentariu în mass media cu niciun prilej. Mă refer aici la cea occidentală, pentru că a noastră este ocupată cu Pepe şi Violatoarea...
Este vorba de un set de pergamente descoperite de un doctor rus cercetător, Nicolas Notovich pe numele lui, pergamente descoperite cu ocazia unei călătorii în Tibet. Notovich a călătorit în mod deosebit prin Afganistan, India şi Tibet. Cu ocazia unei călătorii a vizitat Leh, capitala ţinutului Ladak, în apropierea căruia se află mănăstirea budistă Himis. Un accident soldat cu ruperea unui picior i-a oferit ocazia de a locui mai mult timp în această mănăstire.
Cu acest prilej, Notovich a aflat că acolo există vechi pergamente cu scrieri despre viaţa lui Iisus. I s-au arătat două volume uriaşe de pergamente conţinând biografia Sfântului Issa (după cum este numit Iisus în respectivele documente). Notovich a notat în carnetul său peste două sute de versuri din curiosul document intitulat Viaţa Sfântului Issa. În document se arăta că iisus a petrecut 17 ani în India şi Tibet, de la vârsta de 13 ani la cea de 29 de ani, timp în care a fost atât elev sau profesor, cât şi om sfânt. Istorici brahmani i-au consemnat călătoria de la Ierusalim la Benares. Chiar şi în zilele noastre ei încă îl cunosc, îl iubesc şi îl numesc “Buddha” lor. Cu ajutorul unor traducători, a reuşit să publice în 1894 volumul intitulat Viaţa necunoscută a lui Iisus Cristos.
Întors în vest a fost acuzat de fals şi ridiculizat ca impostor, iar autenticitatea documentului contestată. În apărarea sa, el a organizat o expediţie ştiinţifică pentru a dovedi că documentele există. Unul dintre sceptici a fost Swami Abhedananda. Acesta a călătorit în Himalaya, ajungând la Himnis. În cartea scoasă de el ulterior, Kashmir O Tibetti, povesteşte despre vizita la mănăstire şi include o traducere a două sute douăzeci şi patru de versuri, asemănătoare cu cele ale lui Notovich. În 1925 Nicholas Roerich, un alt filozof şi distins om de ştiinţă rus, ajunge în Himis. Şi el se pare că a văzut acelaşi document ca Notovich şi Abhedananda. Roerich şi-a scris propriul jurnal de călătorie care conţine aceeaşi legendă a Sfântului Issa. Iată un rezumat al scrierilor făcut după traducerea lui Notovich.
... El şi-a petrecut timpul în câteva oraşe vechi ale Indiei cum este Benares. Toţi l-au iubit pentru că a locuit în pace cu Vaisha-i şi Shudra-i, care l-au instruit şi ajutat. Dar Brahman-ii şi Kshatriy-ii i-au spus că Brahma a interzis apropierea celor creaţi din pântecele şi picioarele lui. Vaisha-ilor li s-a permis să asculte Vedele doar de sărbători, iar Shudras-ii au fost opriţi nu numai să fie prezenţi la citirea Vedelor, dar nici măcar nu aveau voie să se uite la el.
Issa a spus că omul a umplut templele cu ororile sale. Omagiind metalele şi pietrele omul sacrifică semenii săi în care sălăşluieşte o scânteie a Duhului Suprem. Omul îi înjoseşte pe cei care muncesc prin sudoarea frunţii lor cu scopul de a câştiga bunăvoinţa slugii care stă lângă bogătaş. Dar cei care îi privează pe fraţii lor de binecuvântarea comună trebuie să fie ei înşişi înlăturaţi de la ea.
Vaishas-ii şi Shudras-ii s-au bătut cu uimire şi au întrebat ce ar putea face. Issa i-a sfătuit "Nu vă închinaţi idolilor. Nu vă consideraţi primii. Nu vă umiliţi vecinul. Ajutaţi-l pe cel sărac. Susţineţi-l pe cel slab. Nu faceţi rău nimănui. Nu poftiţi la ceea ce nu aveţi şi nici la ceea ce au alţii."
Mulţi, auzind aceste cuvinte, au decis să-l omoare pe Issa. Dar Issa, prevenit, a plecat noaptea din acest loc.
După aceea, Issa a mers în Nepal şi în munţii Himalaya...
"Ei bine, arată-ne o minune," au cerut slujitorii templului. Atunci Issa le-a răspuns: "Minuni au fost făcute chiar cu prima zi a facerii lumii. Cel care nu le poate vedea este lipsit de cel mai mare dar al vieţii. Dar, vai de voi, duşmani ai oamneilor, vai de voi, dacă aşteptaţi ca El să-şi arate puterile prin minuni."
Issa i-a învăţat pe oameni că nu ar trebui să se străduiască să vadă Spiritul Etern cu proprii lor ochi, ci să-l simtă cu inima, să devină suflete curate şi demne...
"Nu numai că nu trebuie să mai faceţi jertfe umane, dar nu trebuie să sacrificaţi nici animalele, pentru că ele v-au fost date ca să le folosiţi. Nu furaţi bunurile altora, căci asta ar fi o uzurpare a celor de lângă voi. Nu înşela căci s-ar putea să devii tu cel înşelat...
"Feriţi-vă, voi, care abateţi oamenii de la calea adevărată şi care umpleţi lumea cu superstiţii şi prejudecăţi, care orbiţi vederea celor care vor să vadă, şi care predicaţi supunerea faţă de lucrurile materiale."...
Atunci Pilat, guvernatorul Ierusalimului, a dat ordin să pună mâna pe predicatorul Issa şi să-l predea judecătorilor, stârnind astfel nemulţumirea poporului.
Dar Issa i-a învăţat: "Nu căutaţi căi drepte în întuneric, stăpâniţi de frică. Dar adunaţi vigoare şi susţineţi-vă unul pe celălalt. Cel care îşi sprijină vecinul se întăreşte chiar pe el."
"Am încercat să reînviu legile lui Moise în inimile oamenilor. Şi vă spun vouă că că nu înţelegeţi sensul lor adevărat pentru că ele nu vă învaţă răzbunarea ci iertarea. Iar sensul acestor legi este deformat."
Atunci domnitorul a trimis la Isaa slugile sale deghizate ca acestea să urmărească şi să raporteze despre cuvintele sale către popor.
"Omule", a spus sluga deghizată a domnitorului din ierusalim apropiindu-se de Issa, "Învaţă-ne, ar trebui să împlinim voinţa lui Caesar sau să aşteptăm apropiata eliberare?"
Dar Issa, recunoscând servitorul deghizat, a spus, "Nu vă voi prezice ceva ce îi va fi transmis lui Caesar; dar am spus că că sufletul care a fost scufundat în păcat ar trebui eliberat de păcat."
În acest moment, o bătrână s-a apropiat de mulţime, dar a fost împinsă înapoi. Atunci Issa a spus, "Veneraţi femeia, mamă a universului, în ea se află adevărul creaţiei. Ea este fundamentul a tot ce este bun şi frumos. Ea este izvorul vieţii şi morţii. De ea depinde existenţa bărbatului, pentru că ea este susţinătoarea muncii sale. Ea îţi dă naştere în durerile facerii, ea veghează asupra creşterii tale. Binecuvânteaz-o. Onoreaz-o. Apăr-o. Iubiţi-vă soţiile şi onoraţi-le, pentru că mâine vor fi mame, şi vă vor da urmaşi ai unei întregi rase. Dragostea lor înnobilează bărbatul, calmează inima tristă şi îmblânzeşte fiara. Soţie şi mamă-ele sunt podoabele universului."
"Aşa cum lumina se separă singură de întuneric, aşa posedă femeia darul de a separa în bărbat intenţiile bune de gândurile rele. Cele mai bune gânduri ale voastre trebuie să aparţină femeii. Adună de la ele puterea ta morală, pe care trebuie să o ai pentru a-i sprijini pe cei apropiaţi ţie. Nu o umili, căci pentru aceasta vă veţi umili. Şi tot ce îi vei face mamei, soţiei, văduvei sau altei femei îndurerate-vei face pentru Spirit."
Aşa i-a învăţat Issa; dar conducătorul Pilat a ordonat slugilor sale să îl acuze.
Grăit-a Issa: "Nu este departe momentul când prin Voinţa Înaltă poporul va fi purificat şi unit într-o singură familie."
Şi întorcându-se către conducător, a spus, "De ce îţi înjoseşti demnitatea şi îţi înveţi supuşii să trăiască în înşelăciune când chiar fără aceasta ai avut mijloacele de a acuza un nevinovat?"Dintr-o altă versiune a legendei, Roerich citează fragmente de învăţături şi evidenţe ale miracolelor.
Lângă Lhasa a fost un templu al învăţăturii cu o comoară de manuscrise. Iisus a fost să se familiarizeze cu ele. Meng-ste, un mare înţelept al Estului întreg, a fost în acest templu.
În cele din urmă Iisus a găsit trecătoarea din munte şi în capitala Ladak-ului, Leh, el a fost acceptat cu bucurie de călugări şi de oamenii din clasa de jos... Şi Iisus i-a învăţat în mănăstiri şi în pieţe; oriunde se adunau oameni simpli-el îi învăţa.
Nu departe de acest loc a trăit o femeie al cărei fiu murise şi ea l-a adus la Iisus. Şi în prezenţa mulţimii, Iisus şi-a pus mâna pe copil, şi copilul s-a ridicat sănătos. Şi mulţi şi-au adus copiii lor şi Iisus şi-a pus mâna pe ei, vindecându-i.
Printre Ladaki-i, Iisus a petrecut multe zile, învăţându-i. Şi ei l-au iubit şi când a venit momentul plecării au venit ei înconjuraţi de copii.
Acum, voi nu credeţi că oamenii ar fi mai buni dacă, în loc să caute să afle dacă Iisus a fost sau nu căsătorit, ar încerca să-i pătrundă sensul învăţăturilor? Dacă în loc să-şi slăbească credinţa cultivând îndoieli generate de picturi sau romane poliţiste şi-ar întări-o în faţa altora?
Vă doresc un adevărat Crăciun fericit!
Să auzim de bine!

Amante celebre

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Mass media ne informează constant şi permanent despre savanţi celebri, cântăreţe celebre, aviatori celebri sau rapandule celebre. Dar despre amante celebre nu spune o vorbă. Ia să spunem noi acum câteva...

Valeria Mesasalina (22-48) a fost cea de a treia soţie a împăratului Claudius. Căsătorită la aproximativ 20 de ani cu un bărbat mult mai în vârstă (Claudius având la acea dată 48 de ani) Messalina a reuşit să conducă marele Imperiu Roman din spatele unor bărbaţi puternici. Una dintre cele mai focoase amante ale istoriei, se remarca în mod deosebit prin insistenţa cu care îşi "vâna" partenerii. Întâi pentru plăcere, apoi pentru a-i omorî. Istoricul Pliniu relatează că, aflată într-un bordel, Messalina a satisfăcut într-o zi 25 de bărbaţi. Se spune că a avut 8.000 de bărbaţi. Acuzată de complot de către Claudius, a fost executată. Messalina îşi omora amanţii prin otrăvire cu ciuperci sau cu venin. Astfel a sfârşit şi Claudius, deşi acesta din urmă lua, preventiv, mici doze de otravă pentru a se imuniza. Nu se ştie care este numărul exact al crimelor Messalinei. Numele ei a devenit sinonim cu viciul şi manipularea.

Vanozza Cattanei (Giovana Cattanei)-1442-1518 a fost amanta “principală” a cardinalului Rodrigo Borgia, căruia i-a dăruit 4 copii, printre care şi pe Lucreţia Borgia. Rodrigo Borgia, după ce a fost ales papă sub numele de Alexandru al VI-lea, a preferat-o pe Julia Farnese

Giulia Farnese (1474-1524) a fost amanta papei Alexandru al VI-lea, prietena intimă cu Lucretia Borgia şi sora papei Paul III.

Lucretia Borgia (1480-1519) a fost fiica nelegitimă a Papei Alexandru al VI-lea, fiul Papei Callistus al III-lea. Ea reprezintă încarnarea conceptului “Văduva Neagră“. Amanţii “se trezeau morţi“ după nopţile necugetate de amor, otrăviţi cu un extract de “Degeţel“ (Digitalis purpurea), pe care li-l turna în băutură, dintr-un inel.

Agnes Sorel (1425-1450) a fost metresa regelui Charles al VII-lea. A fost poate cea mai frumoas[ femeie a epocii sale. Carol al VII-lea a recunoscut-o oficial drept „amantă regală”, încălcând orice regulă matrimonială şi morală şi stârnind astfel mânia Bisericii Catolice. Încă din anul 1450, când Agnes a murit la doar 28 de ani, imediat după ce născuse, s-a răspândit zvonul că fusese otrăvită.

Diane de Poitiers (1499-1566) a fost Metresa regelui Henri al II-lea. Diane de Poitiers a fost una din cele mai frumoase şi mai inteligente aristocrate pe care le-a avut Franţa. Se poate spune că ea a stăpânit cu adevărat ţara cât timp a fost metresa regelui Henric al II-lea (deşi era mai în vârstă ca el cu 20 de ani). A fost rivala cea mai de temut a reginei Caterina de Medici şi a acumulat bogăţii fabuloase, printre care şi castelul Chenonceau. Făcea regulat exerciţii fizice pentru a-şi menţine silueta, se spăla pe faţă cu apă foarte rece şi, lucru ciudat pentru secolul al XVI-lea, se îmbăia în fiecare zi. A rămas o femeie foarte frumoasă chiar şi la bătrâneţe.

Gabrielle d’Estreés (1573-1599), Ducesă de Beaufort şi Verneuil, marchiză de Monceaux a devenit metresa regelui Henric al IV-lea al Franţei la vârsta de doar douăzeci de ani. Deşi regele era căsătorit cu Margareta de Valois, Henric şi Gabrielle erau foarte afectuoşi unul cu celălalt în public. Însărcinată cu al patrulea copil, într-o zi, pe când se plimba în grădină, a fost lovită de apoplexie. Regele Henric a fost extrem de afectat de moartea amantei sale, îmbrăcându-se în negru şi făcându-i funeralii de regină.

Doamna de Pompadour (1721-1764) a fost metresa regelui Franţei Ludovic al XV–lea (Louis XV), numelşe ei adevărat finnd Jeanne-Antoinette Poisson, marquise de Pompadour. Cea mai renumita amantă din istorie, Madame de Pompadour a trăit doar 43 de ani şi a fost amanta principală a lui Ludovic al XV-lea, remarcându-se ca foarte inteligentă, spirituală şi deosebit de cultivată, câştigând admiraţia unor personalităţi ca Diderot şi Voltaire. Influenţa ei în politică a fost una majoră, mai ales în privinţa Războiului de 7 ani. Dotată cu talent artistic, era interesată de pictură, arhitectură, teatru şi ştia cum să menţină treaz interesul regelui. După moartea ei a fost înlocuită de către doamna du Barry.

Doamna du Barry (1743-1793). Doamna du Barry era numele sub care era cunoscută Jeanne Bécu sau Domnişoara de Vaubernier, contesă du Barry. A fost metresa regelui Franţei Ludovic al XV–lea (Louis XV). Înnchisă în vremea lui Louis XVI, a murit ghilotinată în timpul Revoluţiei franceze. Obsedat de sânii femeilor şi aflat pe patul de moarte, Luis XV i-a cerut Doamnei du Barry să se aplece pentru a-i atinge sânii pentru ultima oară.

Desigur că enumerarea lor nu se rezumă la cele prezentate aici. Dar, până una-alta...

Să auzim de bine!

Cuvântarea Regelui Mihai

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ieri, Mihai I, Rege al României, Principe al României, fost Principe de Hohenzollern a susţinut o cuvântare în Parlamentul României. Fără ca să fiu regalist, am urmărit acest eveniment cu cea mai mare atenţie, începând chiar cu iniţierea acestuia gest de către fostul premier Tăriceanu.

Cum spuneam, am urmărit cuvântarea cu cea mai mare atenţie nu numai din cauză că Mihai I pronunţă foarte dificil cuvintele şi vorbeşte limba română la fel de greoi dar, mai ales, pentru că mă aşteptam ca să vină cu unele clarificări istorice acum, când i s-a oferit ocazia de a vorbi în faţa Parlamentului.

Ca să înţelegem mai bine problema, haideţi să începem cu câteva detalii legate de persoana lui. Mihai I a fost rege nu numai odată, ci de două ori: odată a fost între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930 (ca urmare a abdicării lui Carol al II-lea), iar a doua oară între 6 septembrie 1940 şi 30 decembrie 1947. Este un principe de viţă cu adevărat nobilă, fiind stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii şi văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. La aceasta, putem adăuga şi faptul că, alături de Prezan sau de Antonescu, a fost unul dintre puţinii mareşali ai României, titlu pe care l-a primit chiar din mâna lui Antonescu la 10 mai 1941, de ziua naţională a României.

De aici, lucrurile încep ca să se complice puţin în viaţa Regelui nostru pentru că, după ce ruşii ne-au invadat ţara, Mihai a fost cel care a organizat arestarea lui Antonescu, la fatidica dată de 23 august 1944. În perioada 1945-1946 s-a opus guvernelor prosovietice, sfârşind prin prin a fi constrâns să abdice la 30 decembrie 1947, sub regimul comunist, Mihai funcţionând ca un şef de stat fără autoritate (din motive pe care nu le înţeleg şi nu le agreez, revenirea sa în ţară nu a fost permisă până în anul 1997). Iată deci, două prime aspecte istorice deosebit de importante care ar fi meritat niscai clarificări publice.

Că la 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, Mihai a acceptat un guvern (condus de Petru Groza) prosovietic dominat de Partidul Comunist Român, este un lucru dincolo de orice îndoială. Dar tot la presiuni a cedat şi atunci când a renunţat la „greva regală” refuzând să semneze decretele guvernului Groza. Iar de data asta, presiunile au venit din toate părţile: sovietice, britanice şi americane. Şi acest fapt este istoric de necontestat şi nu necesită alte lămuriri, decât poate amănunte de culise.

Însă lucrurile se complică tot mai mult pentru Regele nostru. Iar primul fapt cu adevărat grav este acela că nu l-a amnistiat pe Antonescu şi nici pe liderii opoziţiei (condamnaţi ca urmare a proceselor politice comuniste), pe motivul subţire că el nu poate încălca constituţia, care îl obliga să aibă pe act şi semnătura ministrului de justiţie. Asta în pofida faptului, susţinut chiar de Emil Bodnăraş (spion sovietic, ministru al apărării şi membru al biroului politic executiv al PCR, presupus amant al Ilenei de Habsburg) că, dacă regele ar fi refuzat să semneze sentinţele de condamnare la moarte a deţinuţilor politici, guvernul comunist i-ar fi susţinut decizia lui în mod ferm. Unul din colegii de celulă ai marelui Iuliu Maniu, (liderul opoziţiei anticomuniste şi preşedinte al PNŢ, acuzat şi condamnat într-un proces foarte asemănător cu cele naziste), a mărturisit procurorilor comunişti că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai pentru că nu făcuse nimic pentru apărarea ţărăniştilor, în pofida serviciilor aduse de aceştia monarhiei. Iată încă un aspect tulbure, chiar foarte tulbure al vieţii sale, aspect ce ar fi necesitat o serie de lămuriri.

Cu ocazia nunţii viitoarei regine Elisabeta a II-a, în noiembrie 1947, aflat la Londra, Mihai a cunoscut-o pe prinţesa Ana de Bourbon-Parma, cea care urma să-i devină soţie. Iar originea ei este încă un motiv de a ne mândri că amândoi sunt de cea mai aleasă spiţă. Cu această ocazie, apare un alt aspect nebulos în viţa lui deoarece Regele Mihai nu a vrut să se reîntoarcă în ţară. A fost nevoie de încurajările unor personalităţi americane şi britanice ca să revină. Cu această ocazie, se pare că însuşi Winston Churchill l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Iată deci, un alt aspect care merita atenţie într-o cuvântare atât de importantă.

După întoarcerea în România, comuniştii au anunţat la radio 30 decembrie 1947 abdicarea regelui, abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare, transmiţând o înregistrare a proclamaţiei despre propria abdicare. În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat, printre alte precizări legate de abdicare, că: “Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”. Ca urmare, la 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească România, urmat curând de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg (cunoscute şi drept «mătuşile roşii» ale Regelui). Iată deci o cuvântare ce exclude ameninţarea cu pistolul sau cu execuţia unor nevinovaţi, ameninţări de care s-a făcut atâta caz. Şi vom vedea imediat alte elemente care confirmă lipsa ameninţării. Potrivit lui Mihai, Petru Groza l-ar fi ameninţat cu pistolul şi cu execuţia a 1.000 de deţinuţi dacă nu abdică sau, potrivit altor surse, ameninţarea ar fi fost că vor urma mii de arestări ulterioare, iar ţara va fi scufundată în sânge. Pe de altă parte, potrivit unor date existente în arhivele Securităţii române, abdicarea lui Mihai ar fi fost rezultatul unor negocieri cu guvernul comunist, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din ţară însoţit de o serie de bunuri solicitate şi de o parte din suita regală, amănunt care confirmă angajamentul lui Petru Groza de mai sus. Potrivit unor surse sovietice, chiar ministrul adjunct de externe al sovieticilor, Andrei Vâşinski, ar fi purtat negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i că o parte din pensie urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic. Mai mult de atât, chiar regina-mamă Elena ar fi declarat (conform arhivei fiicei lui Petru Groza), că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, fostul lider sovietic Nikita Hruşciov menţionează că Regele a fost lăsat să plece însoţit ce o parte a persoanelor din anturaj şi cu orice bunuri dorite, inclusiv aur şi pietre preţioase. Nici măcar liderul comunist Enver Hodja nu menţionează nimic despre vreun şantaj cu o execuţie. La plecare, ca o confirmare a celor afirmate mai sus, Mihai ia cu el un număr de 42 de tablouri de mare valoare din proprietatea Coroanei României, „pentru a pleca mai repede din ţară”. Că este chiar aşa, în pofida negaţiilor vehemente ale lui Mihai, este chiar faptul că, unele dintre aceste tablouri au fost vândute prin intermediul negustorului de artă Daniel Wildenstein. Iar unul dintre tablourile aparţinând Coroanei României, a revenit în patrimoniul naţional în 2004, ca urmare a unei donaţii făcută de fostul soţ al Principesei Irina, John Kreuger. Iar potrivit unor istorici, există evidenţe oficiale, începând cu aprilie 1948, ale tablourilor cu pricina, una dintre ele fiind publicată în Monitorul oficial din iunie 1948. Chiar şi Elena, regina-mamă, menţionează în jurnalui ei faptul că familia regală a scos din ţară tablouri cu ocazia participării la căsătoria Elisabetei a II-a. Dacă el nu a scos niciun tablou, atunci ne întrebăm firesc, ce au vândut şi donat acei oameni? Cu 500.000 de franci elveţieni a părăsit Mihai ţara, conform unor documente recent declasificate. Este un alt element care confirmă existenţa unor înţelegeri respectate scrupulos de guvernul comunist. Cum altfel ar fi putut Mihai ca să mergă la cumpărături în 1948 pe cea mai scumpă arteră comercială din lume sau cum ar fi putut ca să se gândească la cumpărarea avionului cu care a zburat deasupra Statuii Libertăţii? Iată un alt aspect tenebros al vieţii Regelui, aspect care aşteaptă de mult timp clarificări.

Ca o recunoaştere a faptului că nu mai este rege, în ianuarie 1948, Mihai a început să se autointituleze prinţ de Hohenzollern. Era pentru pentru prima dată când folosea titlul în loc de cel de rege, titlu retras familiei regale române de casa de Hohenzollern în timpul primului război mondial. Abia în în martie 1948, Mihai îşi denunţa abdicarea ca fiind smulsă cu forţa şi ilegală, de atunci semnând "Regele Mihai de România".

Dar, realitatea este una şi nu poate fi contrazisă. Relatările despre viaţa sa din exil dovedesc faptul că acesta a trebuit să-şi câştige existenţa prin propria-i muncă şi nu a dus nicidecum un trai luxos pe baza vreunei averi scoase din România, lucru demn de toată stima şi pe care eu îl admir cu toată sinceritatea.

În perioada postbelică, Mihai a continuat ca să fie o personalitate palidă, ştearsă, care nu a întrunit admiraţia românilor din exil. A patronat (fără rezultate remarcabile) Comitetul Naţional Român, grup care urmărea apărarea intereselor româneşti în Occident şi se intitula guvern român în exil, fără ca să fi fost recunoscut oficial vreodată. Şi îl auzeam la radio Europa Liberă cuvântând poporului român cu ocazia diferitelor sărbători...

Dar recent, Mihai a făcut primul lui pas activ, prima lui acţiune notabilă. Despre ce este vorba? Potrivit legii salice consfinţită de constituţia din 1923 a Regatului România, presupunând că regele nu are moştenitori de sex masculin, la moartea lui şi în absenţa schimbării constituţiei (asta ar necesita restaurarea monarhiei), succesiunea la tron revine prinţul Karl Friedrich de Hohenzollern, şeful familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, el aflându-se pe prima poziţie în ordinea de succesiune. Care a fost pasul făcut de Mihai? La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată, Mihai a promulgat noul statut al casei regale, sub numele de “Normele fundamentale ale Familiei Regale a României”, act cu însemnatate efectiv simbolică, deoarece nu are aprobarea Parlamentului. Prin înlocuirea vechiului statut existent de la 1844, Mihai încearcă să o desemneze pe Principesa Margareta drept moştenitoare a tronului, acordându-i titlurile de Principesa Moştenitoare a României şi de Custode al Coroanei României. Ca să-i întărească poziţia, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care naţiunea română şi parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să se renunţe la aplicarea legii salice. Iată în sfârşit, după atâţia ani, o acţiune efectivă, acţiune trâmbiţată de mass media ca o mare victorie în obţinerea independenţei casei noastre regale, un semn notabil al demnităţii acestei Case, ea fiind, de fapt, o acţiune de a-şi asigura fiica de binefacerile monarhiei. Şi, ca să fixeze şi mai bine poziţia Principesei, la 10 mai 2011, Mihai a rupt legăturile dinastice cu Casa de Hohenzollern-Sigmaringen şi a schimbat numele familiei sale în "al (a) României", renunţând la titlurile conferite lui şi familiei de către Casa princiară. Gest perfect justificat pentru un rege căruia i s-au retrocedat de către statul român toate proprietăţile posibile şi imposibile, căruia i s-au despăgubit toate sumele posibile şi imposibile, un rege care a aşteptat 50 de ani, dar nu fără rost, putând acum să-şi situeze fiica pe cele mai înalte culmi ale bunăstării.

Să auzim de bine!

P.S. Sper că sunteţi lămuriţi de faptul că rândurile de mai sus nu sunt un tratat de istorie, ci doar cugetări ale republicanului din mine.