Pioletul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Suntem în cabana Babele. Ce o face remarcată în ochii noştri nu este poziţia ei geografică şi nici renumele ei, ci faptul că e proaspăt zugrăvită. Pe drum, instructorul ne-a avertizat din şapte în şapte minute:

- Fiţi atenţi! Cabana e proaspăt zugrăvită şi cabanierul nu acceptă să vadă nici măcar urma unei amprente pe pereţii cei curaţi! Mi s-a mai spus din surse autorizate că nu suportă ghizii veniţi la instruire şi au fost semnalate cazuri când a mâncat unul întreg la o masă doar pentru că a suflat spre zugrăveala proaspătă.

Vorbele acestea, precum şi muşchii evidenţi ai cabanierului pe care îi cunoşteam din excursiile anterioare ne fac să fim foarte atenţi la manevrele efectuate prin camere sau pe holuri. Suntem conştienţi că doar cei care doresc să-şi încheie socotelile cu lumea asta îndrăznesc să păteze sau să zgârie cât de puţin vreun perete. Într-o atare situaţie nu ne-ar fi ajutat nici măcar prietenia dintre instructorul nostru şi cabanier. Cabana este la dispoziţia noastră timp de o săptămână, adică perioada cât facem instructajul anual al ghizilor montani. Au trecut trei zile de furişat pe holuri la cel puţin cincisprezece centimetri de perete. Una din farsele cele mai gustate este să te apropii de un coleg pe la spate şi, luându-l pe nepregătite, să-l împingi uşor spre un perete. Nu poţi să nu te amuzi de urletele lui asemenea cu cele ale bieţilor eretici arşi pe rug de Inchiziţie...

Suntem adunaţi iar în sala mare de mese, unde ni se face instructajul asigurării cu pioletul. Noi pe scaune, iar instructorul în faţă, în dreptul tablei. După explicaţiile teoretice, omul ia un piolet în mâini şi începe să ne explice competent:

- Uitaţi-vă la mine, aşa leg cordelina (şi ne arată), aşa o asigur (şi ne arată), aşa prind pioletul (şi ne arată cum îl prinde cu ambele mâini), iar aşa îl înfig în stâncă.

După care ridică pioletul deasupra capului şi zbang! îl înfige în tavanul jos al cabanei. Pentru noi, şocul e atât de puternic încât ne uităm unii la alţii şi începem să râdem ca proştii. Desigur că urmăream un film pe video, nu putea fi adevărat. Formidabil ce filme fac americanii ăştia! După câteva secunde necesare extragerii pioletului, instructorul îl apucă din nou cu toată nădejdea şi ne anunţă:

- Nu, nu aşa, am greşit. Uite aşa! şi zbang! îl înfige încă odată în tavan, de data asta mult mai adânc, aproape de prima gaură.

Una din colege îşi duce mâna la frunte şi alunecă uşor de pe scaun. Era ceva peste puterile ei.

- Îmi este rău, zice Georgică. Daţi-mi o pungă.

Mă uit la ceas cu ultimele puteri. Au trecut mai bine de două minute de când nimeni nu mai respiră. Atras de zgomotele care s-au reverberat în toată cabana, în pragul bucătăriei apare cabanierul, cu un şorţ alb la brâu şi un cuţitoi cât un paloş în mâna dreaptă.

- Eu nu suport să văd sânge, sughite Mihai. Şi se întoarce cu ochii închişi.

- Ce faceţi, frate, aici, tună cabanierul.

- Lecţii, ce dracu’ să facem. Le arăt asigurarea în piolet, continuă instructorul punctând cu arătătorul cele două găuri din tavan.

- Aaa, răspunde liniştit brusc muntele de om. Am crezut că faceţi cine ştie ce năzbâtii... Să nu uit să chem mâine zugravii, îşi spune în barbă dus de gânduri şi iese.

Să auzim de bine!

Regizorul şi sălbaticii (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Formăm un grup de vreo patru ghizi trimişi la cabana Caraiman cu provizii. Oamenii de acolo rămăseseră blocaţi din cauza vremii proaste şi cabanierul dorea să evite apariţia actelor de canibalism, mai ales că erau şi copii de faţă... Cu ocazia asta, la Caraiman făcusem cunoştinţă cu un regizor prost inspirat (deşi, analizând faptele petrecute, am putea spune că era nenorocos) care ne jignise din prima zi. Drept pentru care, noi îi şi plătisem o poliţă atunci când ne solicitase participarea la o scenă cu o momâie pe care trebuia să o aducem în cabană. La sfârşitul zilei, plătind un rând de vin fiert, omul crezuse că ne potolise setea de sânge nevinovat.

Tocmai ne prezintă scenariul lui pentru ce intenţiona să filmăm a doua zi:

- Trei dintre voi vor sta pe marginea râpei, în timp ce, din fundul râpei se aud strigăte de ajutor. Auzind strigătele, unul din voi va coborî în rapel şi după câtva timp, cât ar fi să lege victima, va fi tras de ceilalţi, el urmând să aibă rănitul pe sania Akia. E simplu, nu? ne întrebă el cu un uşor tremur interogativ în glas.

- Nimic mai simplu, răspundem noi. Hai, vă mai lăsăm să mai daţi doar un rând de vin fiert şi să mergem la culcare ca mâine să fim odihniţi, îi sugerăm noi cooperanţi.

Bucuros de confirmarea noastră explicită şi necondiţionată, bunul regizor a mai dat nu unul, ci două rânduri de vin fiert, tocmai bune pentru un somn lin...
A doua zi, după programul de înviorare matinală şi un mediu dejun (nu mai eram de mult la vârsta unui mic dejun) compus din vitamine liposolubile şi carbohidraţi, ne deplasăm în grup compact la parter, în sala de mese, locul cel mai propice pentru completarea necesarului de cerinţe regizorale. Apoi, ne repezim cu căţel şi purcel pe marginea unei râpe din vecinătatea cabanei. Sub coordonarea regizorului, echipa tehnică îşi amplasează echipamentele profitând de vremea ce, se pare, ţine cu noi. Se aude comanda de acum ştiută, unul din noi coboară după buza râpei, leagă sania targă de cordelină după care, cel rămas sus începe să tragă violent şi cu mare viteză de cordelină izbind sania targă de toate stâncile şi steiurile din jur.

- Stooop! zbiară omul tremurând din tot corpul. Stooop! Ce faaaci?

- Îl aduc sus, îi răspunde inocent colegul, trăgând viguros de cordelină.

- Măi omule, îi sare ţandăra regizorului, crezi că eu sunt nebun? Cum o să aduci în halul ĂSTA un om sus? Ai? Îl faci bucăţi, nu-ţi dai seama? Ce mama dracului? Mai presupunem că e şi rănit, continuă el să bombăne.

- Da, răspunde colegul, da’ acum nu e niciun om pe sanie şi m-am gândit că vă grăbiţi că e frig.

- Nu, răspunde sec şi decis regizorul, nu sunt grăbit de loc şi nu simt niciun frig (aici îl credeam, era deja transpirat). De la capăt, decide el.

Se reia amplasarea, se aud strigătele, încă un coleg coboară şi se face linişte. După câteva minute de filmat în gol, regizorul opreşte filmarea, se apleacă peste buza râpei şi întrebă nervos:

- Ce mama naibii se întâmplă acolo?

- Nu stă, strigă unul din colegii de jos.

- Cum adică nu stă? Cine nu stă? Ce nu stă? întreabă răguşit regizorul, uitându-se la noi complet buimăcit.

- Colegul meu, vine răspunsul de din vale. Colegul meu nu stă să îl leg de sanie.

- De ce nu stai domnule? strigă din toate puterile regizorul de se aude până în Buşteni.

- Mi-a frică, vine răspunsul imediat. Mi-e frică să nu mă lovească de stânci cum a făcut adineaori cu sania.

Urmează alte câteva momente de tăcere deplină. Doar vântul şuiera uşor prin viorile brazilor spulberând zăpada aidoma viselor unor copii.

- În regulă, ne trezeşte regizorul pe toţi din reverie, de ajuns pentru azi. Vom filma mâine plecarea voastră printre nămeţii viscoliţi spre Piatra Arsă.

Şi aşa s-a întâmplat.

Să auzim de bine!

Regizorul şi sălbaticii (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Suntem un grup de vreo patru ghizi trimişi cu provizii de la cabana Babele la cabana Caraiman, care rămăsese blocată din cauza ninsorilor abundente şi a unor avalanşe. În fapt, cazarea noastră era la Piatra Arsă unde participam la instruirea anuală a ghizilor montani. După ce am predat cabanierului raniţele noastre pline cu produse agroalimentare, ne-am retras la un vin fiert în sala de mese, sobri şi distinşi, aşa cum le stă bine unor ghizi. Spre nenorocul lui, la masă se găsea şi un regizor împreună cu echipa lui de filmare. Între două căni de vin fiert am aflat că eram exact ce îşi dorea el. Sarcina lui era să facă un film tematic despre salvarea turiştilor în cazul când aceştia rămân blocaţi în nămeţi sau prin cine ştie ce râpe îi mână destinul.

- Aţi înţeles, copii? ne întrebă el.

Atât ne-a trebuit. Cum adică, copii? Eram copiii lui, ne crescuse el? Revoltaţi instantaneu la unison, îi răspundem zâmbind cu gura până la urechi:

- Sigur, vă ajutăm cu cea mai mare plăcere.

Rămânem înţeleşi ca, a doua zi, după masa de dimineaţă, să ne întâlnim în sala de mese şi să trecem la fapte. Zis şi făcut. În sală, pe o masă din centru, era plasată o momâie care urma să joace rolul turistului tembel şi recuperat, pe care noi îl aduceam la cabană. Omul îşi amplasează camera de filmat, lumini etc, noi ieşim pe hol cu momâia după noi, urmând ca, la comanda ‚motor’ să irumpem în sală şi să punem momâia pe masă. Se aude comanda fatală, regizorul începe să filmeze şi noi să tropăim pe loc în hol. După câteva minute de tropăit, omul se impacientează, opreşte filmarea şi strigă la noi:

- Ce mama dracului faceţi? Nu intraţi?

- Aaa, intervine nevinovat unul din noi, noi am crezut că trebuia să ne spuneţi dumneavoastră să intrăm.

- Nuuu, mugeşte regizorul ţinându-se cu mâinile de cap. Nuuu! Intraţi la comanda ‘motor’. Aţi înţeles?

- Daaa, răspundem noi aidoma corului Madrigal, acum e clar.

Cât timp durase dialogul, o jună blondă cu părul în vânt se iveşte în capul scărilor cu intenţia vădită de a coborî. În şoaptă, îi solicităm colaborarea şi, spre surprinderea noastră, fata cuplează instantaneu. Aşa că, atunci când s-a auzit comanda cu pricina, noi dăm năvală în cameră ţinând blonda pe braţe cu părul fâlfâindu-i duios, o depunem pe masă, iar tipa se ridică alene într-un cot şi îl întrebă languros pe unul din noi:

- A fost bine, puiule?

Consternat de apariţie, tipul a uitat să oprească filmarea, drept pentru care începe iar să-şi care pumni în cap:

- Mă ucideţi! Mi se impută! zbiară el cu ochii cât cepele. Nu aşa ne-am înţeles!

- Ete na! ne sare nouă ţandăra. Adică, în loc să fiţi mulţumit că am adus o vietate în locul momâii, ne mai faceţi şi scandal? Nu mai înţelegem nimic.

-Măi, oameni buni, dragii mei, scumpilor, voi înţelegeţi româneşte? Eu dau comanda ‘motor’, iar voi intraţi uşor cu momâia pe braţe, cotiţi şi o depuneţi pe masă. Ce nu vă e clar?

- Ooo, aşa da, acum totul e foarte clar, răspundem noi în cor.

Şi o luăm de la capăt cu momâia după noi. Cu vocea tremurată, omul dă comanda. Noi luăm momâia pe braţe, dăm buzna în sală tropăind, cotim spre masă (aici regizorului i-a scăpat un uşor zâmbet de satisfacţie, oarecum prematură după părerea noastră) după care, ne continuăm virajul şi ieşim din cameră în aceleaşi tropăituri falnice.

După vreo cinci minute de tăcere profundă, regizorul a decis că e mai bine să renunţăm la scena asta.

Să auzim de bine!

Apa din ţesuturi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Iarăşi suntem strânşi cu toţii în cabană în vederea reciclării periodice anuale. Deja suntem ghizi cu vechi state de serviciu, hârşiţi şi trecuţi prin cele mai fericite sau nefericite întâmplări. Nu ne încântă absolut deloc perspectiva de a sta timp de o săptămână închişi în cabană, făcând rapeluri sau simulări de primul ajutor, nici de orientare sau alte alea. Ca nişte oameni maturi ce suntem, considerăm că cea mai potrivită ar fi fost o săptămână de linişte, în care să nu facem nimic altceva decât să mâncăm şi să dormim. Eventual, să ne uităm la televizor...

Unanimitatea părerilor face ca acest aspect să nu mai necesite comentarii. Stăm la cursuri încruntaţi, răspundem în doi sau trei peri, ne mişcăm cu încetinitorul, nicio glumă de-a instructorului nu ne poate face să zâmbim. Ce să mai comentez, atmosfera e încărcată, apăsătoare aş putea spune dacă aş fi un spirit balzacian. Iar cabana neîncălzită accentuează această stare.

Singur Gicu e alert. Gicu e un oltean mic şi păros, cu o gură mare şi o fire neastâmpărată. Bun ca ghid, bun camarad, om plin de viaţă şi bunăvoinţă. Dar nu acum, nu în aceste momente avem nevoie de aşa ceva. Iar ăsta e lucrul pe care nu-l înţelege şi continuă cu veselia şi glumele lui de când se scoală până se culcă.

Nervozitatea pe care ne-o provoacă spiritul lui vioi îl aduce pe Mircea în situaţia de a-l admonesta cu prilejul mesei de prânz:

- Bre, Gicule, ne-ai înnebunit cu veselia asta a ta. Mai taci naibilor din gură că ne doare capul!

- Frate, ăsta sunt eu, ce să fac, răspunde nevinovat Gicu.

- Îţi spun eu ce să faci: duşuri reci să faci! Cât mai multe!

Gicu tace umil cu ochii în farfurie, iar noi continuăm ca să înfulecăm pe tăcute şi privindu-ne chiorâş. Dar nu pentru mult timp pentru că îl văd pe Mircea că lasă mâncarea şi se uită lung la Vlad. Simţindu-se privit, Vlad se opreşte şi el din procesul masticaţiei, răspunde privirii lui Mircea, după care se uită la mine cu tâlc. Gicu continuă ca să molfăie satisfăcut un copan, iar eu sunt într-o mare dilemă pentru că nu înţeleg sensul privirilor lui Vlad. Şi nici pe ale lui Mircea, care acum, se uită şi el lung la mine. Ca să nu le stric impresia de mamifer inteligent pe care şi-au format-o despre mine, le fac cu ochiul şi dau din cap cu subînţeles. Mulţumiţi de răspuns, cei doi îşi reiau procesul de fagocitoză.

Masa se termină şi, până să reintrăm la sală, avem cam o oră de program de voie, program pe care toţi, cu excepţia lui Gicu, îl folosim pentru o aţipeală uşoară, de frumuseţe, tolăniţi prin paturi. Mă conformez programului, mă întind pe pat şi văd cu stupoare că sunt încadrat de Mircea şi de Vlad, ambii ţintuindu-mă cu privirea.

- Să nu daţi la faţă, le spun eu schiţând un gest de apărare.

- Ce faţă? Ce dat? Eşti diliu? Doar ne-ai făcut cu ochiul că eşti de acord.

- A, da, sigur! Cum să nu fiu de acord cu aşa ceva? încerc eu o scăpare din încercuire.

- Atunci e perfect, zice Mircea. La ora două crezi că ar fi potrivit?

- În timpul mesei? îi întreb eu nevinovat.

- Masă la ora două noaptea? Tu eşti sănătos la cap? Am zis două, nu paisprezece!

- A, da, e şi mai bine! Sigur, la două, aşa rămâne! le spun eu răsuflând uşurat.

- Ne-am gândit că tu eşti cel mai potrivit pentru că te culci întotdeauna cel mai târziu.

O sumedenie de întrebări mă mistuie, aşa că nu mai rezist şi explodez:

- Ce două? Ce târziu? Ce v-aţi gândit? Ce eu? Fraţilor, tensiunea e prea mare, iar eu nu mai rezist! Am totuşi o vârstă, ce Dumnezeu!

Cei doi parcurg un moment de confuzie. Doar sunt cel mai tânăr din grup. Se privesc reciproc subliniindu-şi privirile cu mişcări semnificative ale arătătorului la tâmplă.. Într-un final, Vlad, fiind cu trei săptămâni mai bătrân, consideră că e cel mai îndreptăţit ca să ia cuvântul:

- Frate, stai liniştit, viaţa nu îţi este periclitată. E vorba de Gicu. Ne-am gândit să-i aplicăm un tratament de liniştire.

Oho, e groasă! îmi zic eu luminat, bănuind cam despre ce este vorba.

- Am înţeles. E clar. Şi eu ce am de făcut?

- Păi, uite cum ne-am gândit. Noi plasăm în salteaua patului de deasupra lui câteva sticle de 2,5 litri pline cu apă rece. De la dopuri, tragem o sfoară pe după paturi până la patul tău. Cum tu vii cel mai târziu în dormitor, tot ce ai de făcut este ca, înainte de a adormi, să tragi uşor de sfoară până simţi că dopurile au ieşit. Crezi că poţi duce la bun sfârşit o acţiune de genul ăsta? Te vezi suficient de matur?

- O, da, o, da! le răspund eu cu entuziasm. Vă puteţi baza pe mine!

Şi trecem la fapte. Flăcăii montează după mintea lor sticlele cele pline pe sub saltele, poziţionează sfoara până la căpătâiul patului meu, iar eu îmi văd de programul obişnuit până la ore târzii din noapte. Vin în dormitor, îmi iau pijamaua şi mă vâr în culcuş. Dar nu uit să trag zdravăn de sfoară înainte de a mă cuprinde somnul. Şi adorm instantaneu, după cum îmi este obiceiul.

De întâmplat, s-a întâmplat exact cum fusese prevăzut: litrii de apă s-au scurs complet din sticle, apa a început să îmbibe ţesătura saltelei, de scurs pe jos, s-a scurs foarte puţină şi nicidecum în capul lui Gicu, iar Mircea, cel care dormea deasupra, a sforăit toată noaptea cu spatele pe salteaua cea udă şi a răcit.

Să auzim de bine!

Şedinţa de TIR

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Suntem invitaţii unor rude. Dornici să ne simţim cât mai bine, aceştia, în complicitate cu naşii lor, organizează o mică petrecere (de doar două zile) la vila naşilor. Aceasta (adică vila) se află la vreo şase kilometri de localitate, într-o zonă cu dealuri şi livezi, atăt de frumoasă încât nu-ţi vine să mai pleci. O desfătare pentru ochi şi pentru suflet. Ca să fie petrecerea cât mai completă, rudele noastre au invitat şi alte două familii prietene. În total suntem zece persoane. Pentru că nu suntem aşa de mulţi, gazdele nu au fost nevoite să facă sacrificii prea mari: un purcel tăiat, o capră făcută pastramă, două roţi mari de caşcaval, patru kilograme de ardei copţi în vatră, maximum trei metri liniari de rude de mezeluri, zece kilograme de vinete coapte şi făcute cu maioneză, o oală de douăzeci şi cinci de litri de ciorbă de burtă. Un desert subţire era constituit dintr-un tort de patru kilograme şi un sac de mere. Nu suntem niciunul aşa mari băutori, drept pentru care nu au pregătit mai mult de trei vedre de vin, patru kilograme de palincă şi trei baxuri de sucuri de fructe. Cafeaua şi fursecurile nu le mai pun la socoteală pentru că nu am băut niciunul mai mult de şase căni şi nu am ronţăit mai mult de o jumătate de kilogram de fursecuri. Ce mai tura-vura, o petrecere modestă, ca pe vreme de criză. Terenul pe care se află vila fiind de doar şase hectare, oamenii, mari amatori de sport, au agăţat în nişte pomi (fructiferi) aflaţi la vreo treizeci-patruzeci de metri nişte sticle PET goale, sticle care constituiau ţintele unor şedinţe de tir cu o armă cu aer comprimat. După o masă frugală, aşa, ca de sosire, până vor pregăti doamnele cina, ne decidem să facem o mică partidă de tir. Arma este nouă şi foarte eficientă, muniţie avem din belşug. Singurul impediment în derularea unei activităţi performante este dimensiunea căpătată de burta mea, ceea ce mă face să nu pot ochi decât între două gâfâituri. Cu mâna pe inimă vă declar, aşa cum le-am declarat şi lor că nu am mai tras de când am terminat armata. Nici măcar la bâlciuri. Observ un schimb de priviri semnificative între convivi, ceva în genul ‘nu-l supăraţi că e crud şi pune la inimă’. Începem şedinţa. Ruşinos, solicit ca să fiu ultimul. Trage primul şi ratează. ‘Vezi, dacă ţinteşti ca mine, dar puţin mai sus, nimereşti din prima’ vine imediat povaţa. Vine la rând cel de-al doilea. Alica se duce undeva, spre Sirius. ‘Vezi, aşa vei păţi dacă nu ţii bine arma fixată în umăr’ aud povaţa venind şi din partea lui. La fel păţeşte şi al treilea şi al patrulea trăgător. Sfatul lor a fost că trebuie să-mi ţin repiraţia când trag, altfel alica va face o groapă ca a lor în faţa ţintei. Şi vine rândul meu. Pun arma la umăr, mă fixez pe picioare, ochesc şi trag. Bang, drept în bidonul care se dă de câteva ori peste cap. Râsetele sunt generale:
- Uitaţi-vă fraţilor ce înseamnă norocul începătorului! Hai, încă o tură, dacă ai curaj.
Succesiunea se reia: toţi trag în dude cu excepţia mea care dau o altă sticlă peste cap. O uşoară stânjeneală se aşterne. Urmează seria a treia de trageri. Acelaşi rezultat neplăcut. Cu excepţia mea, care reuşesc să nimeresc drept în sârma care ţinea o sticlă agăţată de gât şi să o tai. Doamnele s-au oprit din treabă. Soţia mea se simte stânjenită. Seria a patra a fost diferită. Unul din trăgători a reuşit să atingă uşor una din sticle.
- Ei vezi, vine comentariul lui, aşa trebuie să tragi.
Din fundal se aude o voce:
- Ia vedeţi cine nimereşte de mai multe ori din zece trageri.
E un colac de salvare pentru toţi. Rezultatul nu a fost cel dorit: am fost singurul care am făcut nouă din zece. Ceilalţi nu au depăşit două din zece. Mi-e frică să nu rămânem nemâncaţi. Soţia mă întreabă mai mult din priviri şi din gesturi: Te-ai gândit unde dormim la noapte? Cu un rânjet sălbatic, unul dintre invitaţi, vine cu o altă propunere:
- Hai să punem lângă pom nişte cutii de bere şi să vedem cine le nimereşte.
Toţi ceilalţi aprobă trişti dând din cap. Distracţia devine maximă odată cu lăsarea întunericului. Pun arma la ochi, o fixez în umăr, ochesc şi trag. Zbang, zboară prima cutie.
- Eu mă duc să văd dacă s-au copt ardeii, se scuză unul.
- Mami, aud vocea celui de-al doilea, nu crezi că ar fi bine să încep deja să trag vinul din damigeană?
Şi pleacă spre pivniţă. Mi-a frică de o sinucidere. Al treilea, cel care nu nimerise nimic toată seara, vine şi el cu o scuză:
- Eu mă opresc aici, ştiţi, eu nu prea trag bine noaptea.
Cel de-al patrulea, om de mare caracter şi cu mult tact, decide scurt:
- Luaţi-i arma!
După care continuă:
- Ce ziceai, că nu ai mai tras niciodată? Hai, fii bărbat şi recunoaşte, tot aşa o să ne faci şi cu băutura?
Să auzim de bine!

Soluţia extremă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sunt cu un grup compact de turişti la cabana Muntele Roşu. Ne-am cazat într-un dormitor larg, cu o mulţime de paturi suprapuse, după care ne retragem în sala de mese pentru o cină pe care noi o considerăm binemeritată. Între un ţoi cu ţuică fiartă şi un pahar cu vin fiert, conducătorul grupului îmi spune, printre altele, că li s-a strecurat în grup un tip pe care nimeni nu-l agreează şi care le strică toată plăcerea excursiei. Ca ghid, trebuie să dovedesc o atitudine neutră în faţa civililor, dar om sunt şi rezist cu greu tentaţiei unei farse. Soarta ne oferă o mână de ajutor neaşteptată: tipul a ocupat un pat de sus, iar sub el va dormi un coleg agabaritic, ca să zic aşa. Lăsăm distracţia şi băutura pentru mai târziu şi mergem pe teren în recunoaştere: teritorii vicinale, puncte cardinale, zone de interes, căi de evacuare, obstacole naturale etc.

Pe la ora unu din noapte suntem gata cu planul. Pentru a avea parte de un climat propice, mai întârziem preţ de o oră la o carafă de vin. Ajunşi la dormitor ne vine să ţopăim de bucurie, dar acest lucru nu este permis unui comando de talia noastră. Toţi dorm buştean, cu sau fără sforăituri de acompaniament. Pe spate, pe burtă sau într-o rână, nimeni nu mişcă. Ne dezbrăcăm, ne costumăm pentru somnul ce va să vie şi ne apropiem de patul victimei. Având în vedere gravitatea misiunii, a fost nevoie de muniţie suplimentară, aşa că duc în mâna stângă un pahar plin cu apă, iar în cea dreaptă un pahar gol. Încadrăm personajul (care, între noi fie spus, doarme pe spate) şi trecem la acţiune. Conducătorul grupului îi şopteşte imperativ şi repetat la urechea stângă:

- Fă pipi că pleacă trenu’, fă pipi că pleacă trenu’!

În ăst răstimp, eu torn apa dintr-un pahar în altul, cât mai aproape de urechea lui dreaptă şi cu un gâlgâit cât mai sugestiv. Manualele de specialitate recomandă aplicarea tratamentului timp de un minut şi douăzeci şi trei de secunde. Noi am fost mai darnici şi îl aplicăm timp de două minute. După care, fuga, fuga, ne aciuăm lângă paturile noastre. Nu trece mult şi la lumina palidă a lămpii de veghe îl vedem şi îl auzim pe tip cum oftează şi cum faţa lui capătă aspectul unei mulţumiri depline. Îşi întinde picioarele, întoarce capul şi plescăie satisfăcut, după care se linişteşte cu un sforăit subţire. După aproximativ două minute apar primele reacţii: tipul de sub el începe să se foiască. Cu urechile ciulite, băgaţi sub pături, aproape că auzim picăturile care cad din patul de sus. Tipul de sub el se foieşte tot mai neliniştit, după care urmează o scurtă pauză, se aude un plescăit uşor şi măgădanul de sub el se ridică brusc în capul oaselor, tunând:

- Fire-ai al dreac' dă nesimţit! Ce faci, bă? Te uşurezi pă mine, ai? Stai că-ţi arăt io ţie, nesimţitu’ dreacului! continuă el să strige sculând tot dormitorul.

Adormim zâmbind, legănaţi uşor de sunetele plăcute produse de încercările măgădanului de a-l arunca pe individ în mijlocul dormitorului cu saltea cu tot.

Să auzim de bine!