O raită prin Ţara Bârsei sau cum sfinţeşte omul locul (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Un mic dejun copios ne trezeşte la realitatea înconjurătoare: este o nouă zi şi noi încă nu am plecat. Drept pentru care ne fixăm în chingile maşinii şi decidem să atacăm Braşovul.

Identificăm urgent calea de urmat datorită faptului, surprinzător în România, că există indicatoare rutiere pe tot locul. Intrăm în Braşovul dorit pe o stradă în pantă şi găsim loc de parcare chiar în faţa hotelului ARO. Ca să fiu sincer, prin Braşov am trecut de nenumărate ori, dar de fiecare dată în aceeaşi manieră, adică am trecut. Spre ruşinea noastră, nu ne-am oprit niciodată suficient timp ca să apucăm să vedem ceva ca lumea. Ca orice provincial de Bucureşti, habar nu am cum să folosesc parcometrul în dreptul căruia tocmai am oprit. Dar amabilitatea aborigenilor nu se dezminte şi un cetăţean cumsecade ne dă indicaţiile strict necesare. Bag în parcometru monedele necesare unei staţionări de o oră, traversăm şi ne oprim nehotărâţi de direcţia în care să apucăm, dar cu o întrebare nerostită pe buze: şi dacă vom sta mai mult de o oră, ce vom face? Vin fuga la maşină de acolo de unde voi fi şi mai bag o monedă?

În acesta econdiţii, vedem un cetăţean cu aspect paşnic şi îl abordez:

- Bună ziua! Noi nu suntem din Braşov. Sunteţi amabil să ne spuneţi în ce direcţie să o luăm dacă vrem să vizităm ceva interesant?

- Sigur că da! ne răspunde amabil omul. O luaţi pe strada asta la stânga. Nu aveţi câţiva lei să ajutaţi un om amărât?

Miloasă, soţia îl îndatorează cu câţiva lei şi ne îndepărtăm oarecum surprinşi de acest mod intim de abordare a turiştilor.

Mergem cu capetele pe sus, nu pentru că suntem trufaşi, ci pentru că adorăm clădirile minunate, iar Braşovul are clădiri minunate. Aproape la fiecare zece metri trebuie să ne oprim pentru că este ceva frumos sau interesant de fotografiat. Din fotografie în fotografie ne trezim în Piaţa Sfatului şi acolo, ce să vezi, în spatele câtorva clădiri se iveşte Biserica Neagră în toată splendoarea ei. Tremurând de nerăbdare, ne îndreptăm spre uşa uriaşei biserici cu dorinţa de a vedea şi fotografia. Am citit despre ea, am văzut-o în nenumărate reportaje, ard de nerăbdare să o admir în realitate.

Dar speranţele ne sunt brutal spulberate. Nu numai că nu am voie să fotografiez (chiar şi fără bliţ), dar trebuie plătită o taxă de opt lei de persoană. Refuz intrarea nu pentru că taxa mi se pare uriaşă, ci pentru că este o taxă pusă pe credinţă. De unde ştie iniţiatorul ei că omul intră ca să se roage sau doar ca să o viziteze? Este prima dată în cariera mea de turist când dau peste o biserică activă, dar cu taxă la intrare. Desigur, mai există biserici cu taxă la intrare (cum e Sf. Sofia în Istanbul) dar nu sunt biserici active, sunt muzee, oamenii intră doar în scop de vizitare.

Supăraţi foc din cauza acestui eşec mai ne învârtim puţin prin piaţă, după care ne reîntoarcem la maşină. După o haltă la un punct de belvedere unde reuşesc să fotografiez o panoramă frumoasă a oraşului, ajungem la hotel mult prea devreme, aşa că decidem să privim lumea de sus.

La pas agale ajungem la staţia de plecare a telecabinei şi o abordăm pe aceea care urcă cel mai sus. Şaptezeci de lei ne costă două bilete, de unde tragem concluzia că schiatul e cu adevărat un sport scump, din momnet ce trebuie să plăteşti asemenea sumă de câteva ori pe zi pentru a beneficia din plin de plăcerile oferite de acest sport. Geamurile cabinei sunt zgâriate de la numeroasele schiuri sau raniţe transportate, aşa că a face o fotografie de calitate în aceste condiţii este o utopie. Dar totuşi încerc câteva...

Opt minute durează călătoria şi un sfert de oră statul sus, pe vârf. Pentru că este ceaţă, vântul bate destul de tare, iar de văzut nu se vede nimic mai departe de zece metri. Coborâm la nivelul staţiunii oarecum consolaţi că, deh, a fost ceaţă, ce să-i faci, prilej de a observa cum sus, pe înălţimi, vântul spulberase toată ceaţa şi soarele strălucea...

Nu ne dăm bătuţi cu una cu două şi, după câteva străzi parcurse, reuşesc câteva cadre de noapte care îmi plac. La hotel nu ne facem încă bagajele pentru că vom avea timp şi mâine, după micul dejun, dar facem un lucru destul de rar întâmplat nouă: ne uităm la televizor. Dar nu pentru mult timp pentru că am reuşit să învăţăm pe de rost toate filmele difuzate de posturile noastre de televiziune...

Pornim a doua zi pe drumul de costişă ce duce la Bucureşti, dar tot pe relaţia Râşnov-Predeal. Asta pentru că, drumul fiind mai puţin aglomerat decât DN1, îmi permit un gest umanitar. Adică, să îi arăt soţiei ce manevre trebuie să faci ca să poţi păstra maşina pe trasă în viraje strânse, chiar dacă sunt negociate cu viteză... Întâlnim drumul naţional şi luăm cap compas Sinaia. Ei bine, dragii mei, există în viaţa oricărui bărbat care trece prin Sinaia un moment de cumpănă: să oprească la o ciorbă de burtă au ba? Sunt un om slab şi supus păcatului, aşa că tragem în parcarea de acum binecunoscută şi ne fixăm la o masă în local. Chelneriţa vine amabilă să ne întrebe ce dorim de la viaţă, dar îi retez elanul scurt: Două ciorbe de burtă! Femeia măreşte ochii şi întreabă mieros: Cu ardei iuteee? Daaa, îi răspund salivând abundent. Şi cu smântână, continui cu ultimele puteri. Vineee! pleacă femeia extaziată.
Mane, tekel, fares (numărat, cântărit, împărţit) spune Biblia. Acestea au fost, dragii mei, impresiile foarte scurte şi sumare ale unei raite prin Ţara Bârsei. Cum ne-am simţit? Excelent! De ce excelent, cu toate că mulţumirea noastră nu a fost deplină? Pentru că peste tot am văzut nu numai locuri minunate, ci şi oameni minunaţi care, chiar dacă nu reuşesc întotdeauna, măcar încearcă să sfinţească locul.

Să auzim de bine!

O raită prin Ţara Bârsei sau cum sfinţeşte omul locul (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cum vă spuneam, ajunşi în parcarea de la poalele cetăţii ne decidem spre cel de al doilea punct: peştera Valea Cetăţii. Drept pentru care luăm drumul înapoi pentru o scurtă distanţă şi, lucru rar întâlnit în România, vedem un panou indicator care ne arată că am ajuns. Parcăm, trecem de bariera cu turnicheţi şi intrăm pe un drum pietruit îngrijit, cu bănci de odihnă pe marginea lui şi, o altă culme a turismului românesc, cu mici panouri care indică ce distanţă mai ai de parcurs şi timpul estimat până la peşteră! Da, îmi plac tot mai mult aceste locuri şi oamenii care le populează.

Aşa cum stau rezemat lângă un mic chioşc aşteptând să vină soţia, văd un domn solid împingând o motoretă pe drumeag. Ajuns în dreptul meu îl salut (vechi obicei montan de pe vremea când eram ghid), omul îmi răspunde şi se opreşte pentru a-şi lega motoreta de un stâlp. O scurtă conversaţie închegată pe marginea utilităţii gestului său se finalizezază cu o remarcă a bunului om de parcă ar fi citit blogul meu: de douăzeci şi patru de ani se fâţâie românii prin cele străinătăţi, dar nimic bun nu s-a lipit de ei, n-au învăţat nimic. E dureros că şi aici, în Ţara Bârsei, îmi este dat să aud de la un necunoscut aceeaşi concluzie nefavorabilă la care am ajuns şi eu...

Ajunşi la peşteră suntem îndrumaţi politicos spre casa de bilete, după care o tânără ghidă ne ia în primire. Bob numărat trecem de turnicheţii de control şi pătrundem în măruntaiele peşterii. Nimeni nu intră neînsoţit de ghidă, iar peştera este dotată cu sistem de alarmă cu senzori de mişcare, astfel că orice turist întârziat sau rătăcit este identificat imediat. Accesul se face pe pasarele metalice în stare excelentă (nu ruginite sau rupte) iar tunelurile sunt iluminate discret.

Acum, accesul în peşteră se poate face în picioare dar, iniţial, accesul se făcea pe burtă pentru că nu exista decât o mică bortă prin care te puteai strecura. Peştera se datorează unui fenomen numit de implozie hidrografică, dar asta nu îi face interiorul mai puţin spectaculos. Trecem pe lângă formaţiunile de la sol numite stalagmite şi ne trec fiori la gândul că  dinozaurii bântuiau locurile în bună voie pe vremurile când o asemenea formaţiune era mai mică cu doar câţiva centimetri...

Ajungem într-o sală de forma unei cupole, sală în care se ţin şi concerte, evident de muzică de calitate. Sala este atât de înaltă încât trebuie să setez bliţul (care este unul de putere) pe puterea lui maximă pentru a putea fotografia tavanul. În dreapta mea, o picătură căzută din tavan plesneşte o stalagmită la intervale regulate într-o explozie de stropi, dar, spre ciuda mea, nu reuşesc să prind momentul deşi fotografiez cu rafală.

Şi iată momentul culminant al vizitei noastre: cu acordul nostru, ghida întrerupe lumina pentru câteva momente. Ce urmează este chipul Întunericului Absolut, este întunericul mormântului. Nimic nu se vede, au dispărut orice repere, nu ştii dacă eşti sus sau jos, dacă mergi la stânga sau la dreapta, singurul lucru pe care îl mai poţi face este să respiri. Nu există niciun mediu mai întunecat, niciun mediu mai absolut în proprietăţile sale. Răsuflăm uşuraţi la reaprinderea luminilor şi suntem bucuroşi nu doar pentru că îi vedem pe cei din jurul nostru, ci şi pentru că ne vedem pe noi.

La ieşire ghida se oferă politicoasă să le facă poze amatorilor cu aparatele lor, dar noi o refuzăm politicos şi ne bucurăm de folosirea telecomenzii. Atacăm coborâşul spre şosea şi se pare că suntem ultimii turişti pe ziua de azi pentru că auzim în urma noastră discuţii privind momentul activării alarmei. Ne suim în maşină, dar ziua nu este sfârşită, aşa că decidem să parcăm maşina la hotel şi să dăm o raită prin staţiune.

Zis şi făcut! O luăm la întâmplare pe străzile staţiunii cu speranţa identificării unor puncte de atracţie. Ei, dragii mei, aici dăm de o lacună a turismului montan local. Pentru că, pe lângă vile şi pensiuni foarte moderne şi epatante, pe lângă hoteluri pompoase sau cu nume pompoase nu dăm peste nimic altceva. Nu ne îndeletnicim cu managementul în turism, dar suntem unanimi în a considera că nu este suficient să asiguri locuri de cazare pentru turişti, chiar dacă e vorba de munte. Pentru că omul, oricât de pasionat schior ar fi, poate mai e pasionat şi de biliard sau vrea să-şi dea copilul în căluşei sau să-i ghicească o babă în palmă şi câte şi

mai câte. Iar noaptea nu prea se omoară cu prezenţa schiorii pe pârtie, ca să nu zic că nu au voie. Ia încercaţi să vă reamintiţi câte posibilităţi de distracţie ştiţi în Mamaia, de exemplu, pe doar o sută de metri de faleză. Aici? Hoteluri şi iar hoteluri, iar lângă ele alte hoteluri. Vrei o pereche de şosete, asta că eşti la munte, la schi? Cucu! Vrei o pereche de apreschiuri pentru că nu mai suporţi clăparii plini de noroiul de pe pârtie? Cucu! Îi plac copilului păcănelele? Cucu! În aceste condiţii, întrebarea firească ce îi vine în minte oricărui turist normal este: de ce să vin aici unde nu am alte opţiuni decât datul pe doage, când pot să mă duc aiurea şi găsesc alte şapte distracţii?

Ne întoarcem la hotel bucuroşi că am reuşit să găsim o tonetă de unde să achiziţionăm a sticlă de apă (că Pepsi nu aveau...).

Să auzim de bine!

O raită prin Ţara Bârsei sau cum sfinţeşte omul locul (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

“Femininul de la curs este cursă?” este întrebarea care mă frământă în momentul când încarc ultimele genţi în portbagaj şi mă aşez la volanul binecunoscut. Cu soţia alături, luăm drumul codrului la modul cel mai propriu, dacă ne gândim că vom merge în Poiana Braşov. Mai bine de patruzeci de minute ne-au fost necesare ca să ieşim din capitala iubitei noastre patrii, la o oră când presupuneam că populaţia se află deja la locurile de muncă şi, pe cale de consecinţă, şoselele vor fi mai libere.

Cu inima oarecum strânsă la vederea unui tamponări în lanţ pe partea cealaltă a şoselei, eveniment cu vreo şapte maşini implicate, intrăm pe DN 1, bucuroşi că am evitat o autostradă mai lungă decât drumul naţional...

Nici nu ştim când am ajuns în Sinaia şi tragem pe dreapta brusc. Brusc din cauză că suntem în faţa hotelului Bulevard, hotel pe care ne-am rezervat plăcerea să-l numim al nostru atunci când suntem în cadru intim. Asta pentru că am fost cazaţi acolo de nenumărate ori, este cald, curat, liniştit şi la restaurant mâncăm cea mai bună ciorbă de burtă existentă pe plaiurile mioritice. Şi aşa facem şi acum, dar după ce îmi comand un ceai fierbinte contra răcelii care mă încearcă. După ce îi promitem şefei de sală că vom reveni pe drumul de întoarcere, ne continuăm drumul pe o şosea relativ liniştită, dar plină de echipaje de poliţie (poate de aia e aşa de liniştită).

Şi iată-ne ajunşi în Poaiana Braşov, dar nu venind prin Braşov, ci prin Râşnov. Intraţi în staţiune suntem puşi în faţa unei dileme manifestată sub forma unei bifurcaţii. Instinctul meu de turist hârşit îmi spune să fac la dreapta. Îl ascult şi după nici o sută de metri nimeresc chiar în parcarea hotelului unde urma să fim cazaţi. După formalităţile înregistrării urcăm la cameră cu un lift chichinit, făcut pentru hoteluri aflate pe malul mării, nu pentru cele de la munte, unde oamenii bântuie cu rucsacuri, schiuri sau alte angarale după ei. Camera este mare, curată, iar baia ne rezervă o surpriză. Animat de acelaşi complex al nanismului, constructorul nu numai că a dotat hotelul cu nişte lifturi cu cabina cât o cutie de chibrituri, dar şi cu o cabină de duş asemănătoare. Este imposibil să ridici braţele dacă închizi uşile cabinei dar, aici e surpriza, chiar cu ele deschise, este imposibil să te mişti fără să atingi mânerul robinetului. Ceea ce va face ca, pe parcursul şederii noastre aici, fiecare duş să capete aspecte scandinave, jeturi de apă clocotită fiind urmate de altele cu apă rece ca gheaţa.

Despachetăm, ne curăţăm aşa, de suprafaţă, ne schimbăm şi atunci are loc unul dintre momentele care dau savoare vieţii în doi şi ţin aprinsă flacăra dragostei. Fără să ne vorbim, fără măcar să ne privim, dar perfect sincronizaţi, facem amândoi acelaşi lucru: ne luăm genţile foto şi ne repezim în maşină. Abia acolo ne privim şi ne întrebăm: încotro? Suntem doi oameni care iubesc turismul şi îl practică de la sculare până la culcare fără rezerve sau tocmeală. Decidem să atacăm cetatea Râşnovului pentru început.

Şoseaua de calitate ne duce la destinaţie cât ai zice Râşnov şi ne trezim într-un loc cu parcare, un loc cu verdeaţă. Iar de aici suntem îndrumaţi spre un tractor cu remorcă camuflat într-un trenuleţ de vacanţă. Chiar dacă este un serviciu privat şi plătit, personalul este de o politeţe rar întâlnită. Suntem îndrumaţi politicos spre casa de bilete şi la fel de politicos ni se deschide uşa vagonetului. La fel de politicos ni se deschide uşa la sosirea în faţa porţilor cetăţii şi suntem îndrumaţi spre intrare. Cetatea ni se înfăţişează impunătoare, dar fără a fi înspăimântătoare. Construită pe ruinele unei foste cetăţi a cavalerilor teutoni, care, şi aceasta a fost construită pe cele ale unei foste cetăţi dacice, Cumidava, atestată pe vremea împăratului Severus, cetatea ocupă un vărf situat cât se poate de strategic. Numit Rosnou în Evul Mediu sau Rosnov ceva mai târziu, numele de Râşnov apare ca o continuare românizată cât se poate de firească. Cetatea nu a fost un castru militar şi nici o reşedinţă domnească, deşi pe aici au trecut Sigismund de Luxembourg, Vlad Ţepeş sau Mihai Viteazul. Construită de meşteşugari pentru a le oferi adăpost contra atacurilor turceşti sau tătare, cetatea nu a fost cucerită niciodată, nici măcar de Mihai Viteazul. O singură dată s-a predat după un asediu, din cauza lipsei apei.

Pereţii abrupţi îi asigură o protecţie efectivă pe majoritatea laturilor, excepţie făcând latura aflată spre Ţara Bârsei, care este mai accesibilă. În punctul cel mai înalt descoperim două binocluri pentru vederi panoramice unde, contra unei monede de cincizeci de bani, ţi se oferă posibilitatea de a admira peisajul înconjurător într-un mod mai detaliat. După o scurtă panoramare începem un periplu pe străduţele cetăţii, prilej de cugetări asupra orgoliului nostru, cel al oamenilor de azi. Pentru că ceea ce se numea în acele vremuri locuinţă era, de fapt, o incintă de aproximativ şase metri pătraţi. Aici era sufrageria, dormitorul şi bucătăria. Casele celor înstăriţi mai aveau un etaj construit deasupra micii încăperi, accesul făcându-se printr-o scară interioară. Iarna, în camera de jos erau adăpostite vitele şi animalele aflate în proprietate, iar la etaj oamenii trăiau şi dormeau pe rogojini, învelindu-se cu cergi. Focul era făcut cu mare parcimonie din cauză că viaţa într-o cetate presupune resurse cât se poate de limitate şi bine chivernisite. În aceste cămăruţe oamenii vremii se năşteau, iubeau sau urau, creşteau copii sau ascultau poveţele bătrânilor, munceau, îşi îngrijeau animalele sau zăceau bonavi, ţeseau sau îşi ascuţeau armele, aici trăiau. Nu cred că există nici măcar un om din zilele noastre, dintre cei care duc o viaţă normală, să îşi imagineze că ar putea trăi chiar şi o singură zi în asemenea condiţii. De fapt, mulţumită unor străbuni muncitori, rezistenţi, modeşti şi căliţi ne datorăm existenţa noi, cei de azi...

Impesionaţi de aceste gânduri, nimerim într-o astfel de căsuţă unde o doamnă, cât se poate de educată şi manierată, ne prezintă un scurt istoric al uneletelor de ţesut cu care ea reuşise să înjghebeze un mic muzeu. Impresionantă colecţie, impresionantă erudiţia doamnei. După suita de poze de rigoare ne îndreptăm spre o altă incintă unde, un domn la fel de erudit şi manierat, ne prezintă o scurtă istorie a locurilor. În mica încăpere sunt adunate diferite obiecte istorice, începând cu hărţi şi teminând cu arme, toate pe cheltuială proprie, singura recompensă fiind câteva rânduri scrise în cartea de oaspeţi. Iată doi oameni de un devotament rar, în faţa cărora ne scotem pălăria, cu atât mai mult cu cât simpaticul istoric local fusese muncitor într-o fabrică de armament... Bunul domn ne pozează cu cea mai mare bunăvoinţă, iar noi ne continuăm plimbarea urcând în turnul de la intrare sau admirând un ditamai motănoiul care prinsese o cârtiţă şi se juca cu ea.

Ne reîntoarcem la tractorul-trenuleţ, unde suntem întâmpinaţi cu aceeaşi politeţe. Mai mult, în acel moment nemaifiind alţi turişti dornici de coborâre, trenuleţul coboară doar cu noi doi. Frumoase locuri, frumoase obiceiuri, frumoşi oameni...

Să auzim de bine!

Printre rânduri

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Aceasta va fi, pentru moment, ultima postare pe teme turceşti. Pentru moment, pentru că mai am multe întâmplări de povestit legate de vizitele mele în Turcia, dar nu vreau să devin monoton.
Sunt convins că cele văzute de mine nu pot fi aplicate întregii populaţii turce. Sunt la fel de convins că nu tot ce se întâmplă în Istanbul se întâmplă şi în ultimul cătun din munţi. Cunosc statutul femeii turce şi condiţia ei. Sunt convins că au şi ei nemurile lor proaste, hoţii lor sau criminalii lor. Dar la fel de convins sunt că ceea ce am văzut în Istanbul în materie de comportament civic, NU am văzut nicăieri în România, ţară pe care, vă rog să mă credeţi, o cunosc foarte bine.
Vă povesteam mai dăunăzi despre comportamentul exemplar al unui poliţist turc, care m-a condus la ieşirea din oraş. Acum, mă voi referi la un alt exemlu de comportament civic.
Mă aflu la coadă la intrarea în Sfânta Sofia. Chiar dacă nu este o zi de odihnă, afluenţa este enormă date fiind importanţa obiectivului şi numărul enorm de turişti. Coada nu e o coadă ca oricare alta. Pe lângă faptul că trebuie să cumperi bilet, eşti controlat la intrare la fel ca pe aeroport, cu tot felul de detectoare. Iar dacă mai ai şi o gentuţă sau un rucsac în spinare, poţi fi sigur că vei avea parte de un tratament special. Terorismul e o treabă serioasă, iar oficialităţile o tratează ca atare.
În faţa mea, aliniaţi frumos în coloana care se întinde pe o lungime apreciabilă, trei persoane îşi aşteaptă rândul: tatăl, mama şi un copilaş de maximum doi anişori aflat într-un cărucior. Adică o familie. Nu le pot identifica naţionalitatea şi nici nu mă interesează. La intrarea în sfântul lăcaş văd o mulţime de poliţişti în plină activitate. Coada înaintează încet. La un moment dat, unul din poliţiştii de la intrare îşi aruncă privirile spre coadă şi observă familia din faţa mea. Instantaneu, lasă orice altceva şi se îndreaptă spre noi. Ajuns în dreptul familiei, se adresează doamnei şi ţinând-o politicos de braţ, o conduce cu copilaş cu tot în faţa rândului, chiar la intrare.
Cine a mai văzut aşa ceva în România este rugat să ridice mâna.
Să auzim de bine!

Iubirea de România

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Îmi place sau nu, dar sunt român. Nu pentru că asta scrie în cartea de identitate sau în CV-ul meu, ci pentru că, dacă neg acest lucru, îmi neg propria existenţă. În copacii acestei ţări mă căţăram în copilărie, în apele ei mă scăldam şi uliţele ei le băteam desculţ. O româncă a fost prima mea iubire şi tot o româncă mi-a fost prima învăţătoare. Oricâte limbi străine cunosc, gândesc în româneşte şi tot în româneşte înjur cel mai bine. Oriunde voi emigra, voi fi considerat român, aici îmi sunt mormintele duşilor din familia mea şi aici e singurul loc în care mă simt în siguranţă. Nu sunt şovin, dar mă simt bine în pielea pe care o am. Sunt convins că, asemeni mie, există mulţi turci care se simt foarte bine în Turcia, mulţi francezi care se simt bine în Franţa şi chiar foarte mulţi nepalezi care se simt foarte bine în pielea lor de nepalezi.

Asist cu stupoare la o pierdere de identitate care creşte de la o zi la alta în progresie geometrică. Timp de 50 de ani ne-am subjugat identitatea răsăritului, acum am reluat acelaşi proces, dar spre apus. Reclamele conţin mai multe cuvinte sau expresii în engleză decât în română, posturile de radio fac comentarii şi anunţuri preponderent în engleză, numele produselor sau etichetelor sunt în limbi străine, atât de străine încât de multe ori nici nu pot fi pronunţate. Există o adevărată frenezie în acest sens. Orice anunţ sau nume, fie el cât de neînsemnat, este scris sau spus în engleză, de parcă tot Commonwealth-ul ar sta cu urechile ciulite doar la noi (între noi fie vorba, ne-au dat suficiente dovezi că îi doare de noi fix în direcţia cotului). Să mai pomenesc de dialogurile pe Messenger? Sunt de părere că e inutil pentru că acolo, dezastrul atinge proporţii ciclopice. Nu pot interpreta aceste fapt decât ca pe o dorinţă expresă şi explicită de pierdere a identităţii. Ne este ruşine să folosim diacritice, deşi nu am văzut reclame franţuzeşti sau ceheşti în care ei să fi renunţat. Abonat la televiziune prin cablu ca orice român, îmi este dat să văd reclamele sau transmisiile posturilor străine. Nicăieri nu am văzut să moară cineva de dragul limbii engleze aşa cum facem noi. Posturile de radio din Bulgaria vecină şi prietenă emit în bulgăreşte, iar textele sunt scrise cu litere chirilice (culmea, nu?). Şi exemple sunt cât vezi cu ochii. Sunt un iubitor de Grecia şi stau toată ziua cu căştile pe urechi ascultând posturile lor de radio. Nu am reuşit să ascult până acum niciun anunţ sau reclamă altfel decât în limba greacă.

Proşti toţi ăştia, nu? Cum îşi imaginează ei că vor veni englezii buluc ca să le cumpere produsele? Vai de capul lor! Se spune performează în loc de interpretează, afecţionez în loc de simpatizez şi, culmea culmilor printre multe altele, expertiză în loc de experienţă, deşi expertiză are cu totul şi cu totul alt sens în limba noastră cu diacritice… Ce s-o mai lungesc, niciodată nu mi-a fost ruşine că îmi iubesc ţara. Mi se pare practic imposibil. Dacă fiul meu sparge geamul vecinului, îl pedepsesc, poate chiar îi trag o mamă de bătaie, dar în niciun caz nu încetez să-l iubesc. Şi totuşi…

Profităm de ocazia oferită de Nopţile Bucureştilor şi ne aflăm în Muzeul de Istorie a Bucureştiului (cum eronat scriu chiar cei de la muzeu). Vizităm câteva saloane oarecum jenaţi de un grup deosebit de gălăgios aflat în faţa noastră. Încercăm să schimbăm cadenţa, dar nu reuşim să ne detaşăm de ei. Ajungem într-o sală unde este Cartea de Impresii a Muzeului. Aştept mai mult decât necesar în faţa unui tablou cu speranţa tacită că respectivii se vor îndepărta. Cu coada ochiului, văd cum unul din ei se apropie de Carte, scrie ceva şi pleacă grăbit ca să-i ajungă din urmă. Nu am nicio îndoială că a scris nişte măscări, aşa că mă apropii, întorc pagina şi citesc, la început stupefiat, iar apoi emoţionat: Îmi iubesc ţara.

Să auzim de bine!