Thasos în doi (10)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mâncăm micul dejun oarecum plouaţi. Şi la propriu şi la figurat. Naşu’ a plecat azi dimineată, tocmai când ne obişnuisem. Blestemăm săritul în piscină cu telefonul în buzunar care ne-a făcut să pierdem trei zile de petrecere împreună şi ne facem planurile pentru azi. Pentru că sunt nori şi trage a ploaie (erh, barometrul meu funcţionează şi aici, departe de casă) decidem să vizităm Melies şi, eventual, să vizităm fabrica de ulei de măsline.
Luăm drumul spre Skala Marion şi, pe breteaua cunoscută acum, ieşim pe sub şosea spre Melies. Drumul e superb şi, vă rog să mă credeţi, merită parcurs doar pentru peisaj. Încă odată ne minunăm de efectul datorat lipsei formelor de relief intermediare şi trecerea bruscă de la nivelul mării la cel al muntelui. Deşi nu sunt înalte (la noi sunt echivalentul dealurilor), această trecere bruscă îţi creează imagine unor piscuri înfricoşătoare prin înălţimea şi abruptul lor.
Peisajul este pigmentat de turme de capre, care de care mai simpatice, pe care le fotografiez de zor. Şi ajungem în Melies. O localitate pe cât de mică, pe atât de frumoasă, iar străzile tradiţionale înguste şi înclinate îşi au locul lor aparte. Cât timp ne învârtim pentru a ne stabili o direcţie, avem ocazia să vedem o lecţie de şoferie oferită de un grec care îşi întoarce maşina cu patru persoane în ea pe o stradă înclinată la 30 de grade, îngustă de nu puteau trece două maşini în acelaşi timp.
Primul obiectiv este chiar localitatea. Casele sunt clădite pe pantele muntelui, sprijinite unele de altele, pornind unele din altele, formând un fel de fagure uman. Margând pe aceste străduţe ajungem la biserică. Deşi renovată, păstrează prinse în noile ziduri elemente ale vechii construcţii. Facem poze şi ne întoarcem conduşi de săgeţi indicatoare spre “vechea piaţă”. Piaţă care, de fapt, este un spaţiu de vreo două sute de metri pătraţi în care se deschid trei taverne şi gospodăria unui localnic mai înstărit. În buna tradiţie grecească, nu sunt împrejmuiri, aşa că suntem la un pas de a lua loc la masa gospodarului (care tocmai pusese de un grătar cu familia...) în locul mesei uneia dintre taverne. Lăm loc şi instantaneu ne este adusă obişnuita sticlă cu apă rece şi pahare. Comandăm câte un suc şi o cafea grecească şi schimbăm câteva cuvinte cu o jună şi veselă chelneriţă, care ne spune că am putea vizita lacul aflat la doar doi sau trei kilometri depărtare pe un drum accesibil şi că fabrica de ulei e închisă până în noiembrie. Admirăm liniştea localnicilor risipiţi pe la mese şi încercăm să ne integrăm în ea. Localnicii vin, iau loc la mese, comandă un mizilic şi, dacă tot stau la taclale, patronul îi mai pune la mici treburi gospodăreşti, cum ar fi ştersul tacâmurilor. Se cunosc, sunt vecini, aici s-au născut, aici trăiesc şi aici vor muri, unici în trăsături, dar identici în comportamente, formând o comunitate de care, chiar dacă nu se mândresc, nici nu se vor despărţi. Crescut într-o comună întinsă pe vreo trei kilometri în lungul şoselei, cu case bine ascunse după garduri, îmi este dificil să intuiesc în totalitate mentalitatea unor oameni care stau cu uşile deschise tot timpul, cu case crescute una din alta şi cu pieţe de zece metri pătraţi din care se deschid intrările a trei gospodării.
Sentimentul de linişte, de calm, de înţelegere este atât de profund încât ne desprindem cu greu. Înainte de a părăsi “vechea piaţă”, o chem pe juna chelneriţă şi îi spun:
- Aici este un loc minunat! Este un mic colţ de rai.
Şi atunci, am parte de unul din şocurile acestui concediu când, fata, care părea o fire veselă, îmi răspunde cu privirea în gol şi cu o voce atât de seacă şi de goală, încât şi acum, când scriu, mă trec fiori:
- Da. Un colţ de rai.
Fără intonaţie, fără semne de punctuaţie, un glas sec de robot uman. Plecăm gândindu-ne la sensurile cuvintelor ei şi îndrept maşina spre lacul dorinţelor noastre imediate. Şi intrăm pe un drum forestier din care apar pietre atât de ascuţite, încât îmi este frică să nu-mi taie cauciucurile. Deşi eu sunt membrul familiei cu apetitul cel mai ridicat pentru risc, refuz să mai parcurg chiar şi un metru şi ne întoarcem, mulţumiţi cu faptul că măcar vom revedea peisajul superb al drumului până în Skala Marion.
Ajunşi la şosea ne îndreptăm spre Limenas cu intenţia de a identifica monumente nevizitate până acum. În Limenas deja picură uşor şi parchez în faţa unei clădiri aparent anodine, dar care, după ce cobor, se dovedeşte a fi fostul sediu al partidului extremist Χρήση αύγη/Zori de aur. Din câte ştiu, partidul este acum interzis pentru că au ajuns să se dedea la crime, dar asta nu ne împiedică să ne suim în maşină şi să plecăm în trombă spre o altă parcare...
Şi avem noroc în campania noastră pentru că, deşi a început să plouă binişor, apucăm să fotografiem templul lui Hercule, templu care mă îndeamnă la unele cugetări mai adânci. Construcţia, aşa cum este ea acum, o ruină, ocupă o suprafaţă ce mi se pare uriaşă, cred că sunt peste două mii cinci sute de metri pătraţi. Ori, ca o comunitate să construiască pentru un zeu, important, ce e drept, dar nu primordial în panteonul grecesc, un templu atât de mare, asta înseamnă că este vorba de o mare comunitate, de un organism potent şi funcţional. În general, când auzi sintagma „insule greceşti” te gândeşti la comunităţi minuscule, cu câteva case vopsite în alb şi plaje imense. Dar iată că aici, în Thasos, pe o insulă care nici măcar nu e printre cele mai mari, acum două mii de ani existau nu câţiva primitivi care săreau dintr-un copac în altul târându-şi cozile de maimuţă, ci o comunitate civilizată puternică, cu un mare potenţial uman şi economic, cu un ridicat nivel cultural şi economic care, doar uitându-te la aceste ruine, îţi apare în toată măreţia ei. Adăugând la acest templu Agora (uriaşă şi ea, pe care am vizitat-o în anii anteriori), Acropole, templul lui Dionysos, zidurile cetăţii şi porţile ei de intare, îmi apare o imagine grandioasă a oamenilor de aici, a civilizaţiei pe dalele căreia călcăm chiar acum.
Norocul ne surâde în continuare şi descoperim Poarta lui Zeus şi a Herei, construcţie la fel de impresionantă, precum şi Arcul lui Galerius (împărat roman care ocupă un loc aparte în sufletul meu), construcţii care nu fac decât să contureze şi mai bine imaginea unei Grecii antice pe care noi doar bănuim că o cunoaştem.
A trebuit să luăm Limenasul de două ori la picior de la un cap la altul ca să găsim o terasă cu scaune uscate după ploaia abia terminată... dar găsim şi ne aşezăm comod, dar nu pentru mult timp, pentru că locul devine foarte înghesuit. Mai mult, chelnerul vine şi preia comanda unei familii venite după noi. Sunt nervos pe ploaie, sunt nervos pe îngesuială, aşa că fac ce n-am făcut niciodată: mă iau la harţă cu omul. În timp ce se pregătea să le ia comanda, îl apuc de braţ şi îi spun scurt, în engleză, privinndu-l crâncen:
- Şi noi?
- Ce e cu noi? îmi răspunde omul mirat, dar politicos.
- Nouă când ne iei comanda? Stăm aici de cincisprezece minute.
- Cincisprezece minute, domnule? se miră el nevinovat.
- Da.
- O iau acum, îmi spune şi se întoarce cu carnetul spre noi.
- Nu, acum nu mai vreau nicio comandă. Ia-o la masa vecină şi mai vedem...
După vreo cinci minute, soţia îmi face semne:
- Fii atent, dă-i comanda! Omul aşteaptă în spatele tău.
Tocmai în acel moment îmi este dat să aud o conversaţie în grecește între chelnerul împricinat şi un coleg:
- Ce faci? De ce nu-i iei comanda?
- Mai aştept. Domnul este foarte supărat şi mi-e frică.
Impresionat de faptul că, şi atunci când vorbesc despre un client în particular, o fac cu politeţe, îl chem, îi dau comanda şi îi spun:
- Îmi pare rău că am fost nervos. Stai liniştit, nu sunt supărat. Vreau să rămânem prieteni.
Omul râde, dăm mâna, dar nu mai stăm mult din cauza înghesuielii.
Mâncăm la taverna cu meniul de patru euro şi jumătate şi am parte de o altă întâmplare. Văzându-mă cu banii în mână, unul dintre chelneri vine să-i încaseze, prilej cu care îi spun să reţină zece euro, în loc de nouă euro. Omul plecă cu banii şi revine după două minute cu restul pentru nouă euro, spunându-mi că nu poate lua mai mult decât a costat... Unde sunteţi, o, voi, chelneri din Bucureşti...
Plecăm oarecum ruşinaţi şi comutăm urgent pe meniul de clătite şi tot soţia este aceea care conduce pe drumul spre hotel. Iar aici, ei bine, aici avem o surpriză: ni s-a adus televizorul în cameră!
Să auzim de bine!

Incursiunea istorică din a opta zi în Lefkada

Panoramă fort Ali Paşa

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Ieri a fost o zi nedorită de refacere care, iată, cu ajutorul meteorologilor, se pare că se va prelungi şi azi. Pentru că buletinele meteo văzute la televizor dau ca certe ploi pe parcursul zilei de azi. Cu acordul porumbeilor ieşim pe balcon şi sondăm starea vremii. Am scris cu acordul porumbeilor pentru că o pereche de hulubi frumoşi foc nu au găsit alt loc de cuibărit decât pe pervazul ferestrei de la baia noastră. Iar momentele romantice de cuplu şi le petrec pe balconul nostru...

Pe cer se văd niscai scame de nori spre continent, adică locul anunţat ca sursă a ploilor. N-avem idee despre precizia instituţiei de meteorologie a Greciei, aşa că luăm drept bune ameninţările şi decidem să nu mergem la plajă.

Mâncăm puţin, dar liniştiţi în restaurantul hotelului. Puţin pentru că, nu ştiu din ce motive, deşi avem de unde alege, dar nu mai mâncăm ca altădată. Câteva felii de pâine, un ou, o cană de ceai sau de suc şi cam asta e tot. Unde sunt festinurile de altă dată?... În restaurantul hotelului pentru că, de când Grecia a aderat la Decizia Comisiei privind interzicerea fumatului în locurile publice, toţi fumează în draci pe unde apucă. Iar terasa restaurantului este unul din locurile preferate de fumători.

Acestea avute în vedere, decidem că e cel mai bun prilej de a pune puţin accent pe istoria locurilor. Părăsim camera încărcaţi la minimum, doar cu genţile fotografice şi sucurile necesare unei supravieţuiri limitate. Primul obiectiv este fortul pe care l-am observat când ne apropiam de insulă. Traversăm podul pliant rotitor de la intrarea în lagună şi cât ai zice Lefkada suntem ajunşi la poalele dâmbului pe care se află construit fortul. Parcăm maşina încă albă de praful din Egkremni într-un loc liniştit, un loc cu verdeaţă şi primul lucru pe care îl observăm sunt două trupe, una formată din vreo opt dulăi şi alta dintr-un număr similar de pisici, fâlfâindu-şi cozile în cea mai caldă armonie. Cu aprobarea tacită a dulăilor pătrundem pe un drumeag care urcă spre o construcţie aflată între şosea şi presupusa intrare în fort. O doamnă iese la gard şi ne informează prin semne internaţional recunoscute că suntem pe drumul greşit, indicându-ne calea cea dreaptă. Îi mulţumim folosind acelaşi registru internaţional al semnelor şi continuăm urcuşul până la intrarea în fort.

Biserica Ag. Mavra

Pătrundem cu oarece temeri dată fiind întunecimea încăperii de la intrare, dar curând ajungem într-o curte interioară de unde avem acces spre orice punct al construcţiei. Şi urcuşul a meritat cu prisosinţă! Imaginea ce ni se înfăţişează este fabuloasă. Poziţia fortului este cu adevărat strategică, vizibilitatea insulei şi a căilor de acces fiind optimă. Trag cadru după cadru şi chiar o imagine panoramică şi bântuim încăperile căutând să le ghicim diferitele destinaţii. Revenim în curtea interioară în plin soare pentru o ultimă privire asupra insulei, privire care mai îndulceşte părerea despre prognozele meteo aiuritoare ale posturilor greceşti de televiziune.

Ieşind din turnul principal suntem acompaniaţi de aceleaşi mamifere înfrăţite care, brusc, ne părăsesc. Sursa atracţiei lor este un domn care tocmai a venit şi le oferă hrană. Îl salutăm şi, cooperant ca toţi grecii, omul ne oferă informaţii despre fort, printre care şi acelea că are cam două sute de ani vechime şi că a fost construit din ordinul celebrului Ali Paşa. Ne suim în maşină cu singurul regret că autorităţile nu au găsit ocazia să planteze niscai panouri cu explicaţii pentru turişti. După care pornim pe drumul spre insulă, dar nu pentru a ne reîntorce la hotel, ci pentru a intra în fortul Santa Maura.

Găsim repede un loc de parcare şi intrăm în fort. Fortul Santa Maura sau Agia Mavra este uriaş. Aprecierea mea este că are o suprafaţă de peste trei hectare. Ruinele unor construcţii ciclopice sau chiar construcţiile încă se mai văd. Ca şi în cazul fortului lui Ali Paşa, nu zărim nici urmă de panouri explicative, dar norocul ne vine dintr-o cameră a unei construcţii, sub forma unei doamne foarte amabile, presupusă custode a sitului. Respectiva doamnă, adevărată carte de istorie vorbitoare, ne ţine, la rugămintea noastră, o scurtă prelegere despre istoricul fortului şi al insulei. Nu aflăm date despre toponimia locului, dar atât cât cunosc limba greacă, mavra se traduce prin neagră, maura nefiind o traducere, ci pronunţarea latină a caracterului grecesc scris “υ” şi pronunţat “v” în cuvântul grecesc.

Ne plimbăm printre ruine fabuloase, locuri ale vieţii sau ale morţii, după cum le-a impus istoria vremurilor. Urcăm pe zidurile groase ca ale cetăţii Troia şi admirăm panorama asupra portului şi asupra insulei şi nu ne mulţumim doar a urca pe ziduri, ci intrăm între ziduri. Aici, în Aghia Mavra a fost a doua capitală a insulei, cea medievală, după antica Nirikos. Intrăm între ziduri pentru că au fost suficient de groase pentru creştinii locurilor să construiască o biserică, biserica Sf. Mavra, construită în grosimea zidurilor. Biserica ortodoxă, micuţă şi deschisă permanent ne primeşte cu miros de istorie şi rugăciuni. Ne oprim pentru cuvenitul moment de respect acordat celor vii şi celor duşi, facem câteva poze, urcăm până la clopotniţă şi ne reîntoarcem la doamna ce amabilă. Cu regret ne spune că nu are la dispoziţie pliante cu datele istorice, dar le vom găsi în pliantele de la chioşcurile de ziare. Continuăm să stăm în mijlocul platoului imens înconjurat de ziduri şi să privim în jurul nostru. De la ajutoarea noastră am aflat că primele pietre ale fortului au fost puse prin anii 300 de romani. Dar asta nu le-a adus linişte pământenilor. Insula s-a aflat sub ocupaţie romană, turcească, veneţiană, austriacă, engleză, germană şi chiar rusă. Odată cu ocupaţia romană au început şi necazurile localnicilor, pentru că, din ordinele lui Octavianus Augustus, mare parte din populaţie a fost strămutată. Greci de viţă veche (au contribuit cu nave în bătălia de la Salamina, cu trupe în bătălia de la Plateea şi soldaţi în armata lui Alexandru Macedon), nu au plecat capul. Dacă stăm să ne gândim, a fost primul stat grec constituit după cucerirea romană. O perioadă de timp a făcut parte din Republica celor şapte insule, având parlament propriu, steag propriu şi monedă proprie. În afara viţei de vie (care acum nu mai are nici de departe amploarea din trecut) şi a măslinilor (livezile de măslini veneţieni mai pot fi colindate şi azi în apropierea Lefkasului, capitala insulei, şi le-am colindat) nu a avut alte bogăţii. Suficient pentru a stimula dorinţa de ocupaţie a altor state... Influenţe arhitectonice majore nu am observat cu excepţia câtorva biserici din Lefkas, dar schimbările importante s-au materializat dincolo de zidurile caselor, în modul de construcţie, care a fost impus de ocupanţi să fie unul rezistent la cutremure şi incendii. Câţiva măslini şi câteva vedre de vin au fost deajuns pentru ca mari puteri ale lumii să-şi trimită la moarte mii, zeci de mii de oameni este concluzia dureroasă a vizitei...

Nu plecăm imediat spre oraş, ci dăm o tură pe plajele locului, plaje largi, cu nisip grunjos şi apă limpede, dar bătute de vânt (ca, de altfel, întreaga coastă vestică a insulei). Avem prilejul de a vedea în funcţiune podul pliant de la intrarea în lagună şi de a admira numărul uriaş de iahturi sub toate fanioanele lumii (am identificat unul sub pavilionul Noii Zeelande) şi de toate mărimile. Ne încheiem periplul în zonă cu o plimbare pe dig, până la farul din capăt.

Reîntorşi în oraş purcedem cu pas măsurat la identificarea principalelor biserici pe care le vizităm, le admirăm şi încercăm să le fotografiem minunatele picturi de la interior. Încercăm pentru că regulamentele locale nu permit decât o o fotografie, iar când este permisă utilizarea bliţului, tot a unei singure fotografii. Măsura nu mi se pare abuzivă, dacă ne gândim că lumina bliţului poate deteriora în timp culorile picturilor. Aşa am reuşit să vizităm bisericile Aghios Nikolaos, construită pe la 1687, Pantocratoras, care adăposteşte mormântul poetului Aristotelis Valaoritis, Panaghia ton Eisodon şi Aghios Minas, ultimele două cu picturile murale superbe de care v-am vorbit deja. Oraşul actual a fost construit din ordinele veneţianului Morosini pe la 1684, reconstruit sub supraveghere britanică după cutremurul din 1825 şi este capitala actuală a insulei.

Revenim la maşină şi pornim într-o escapadă de identificare a supermarket-urilor din zonă. Descoperim câteva locale, un Lidl şi un Carrefour şi efectuăm un mic studiu de piaţă, cu rezultate cât se poate de favorabile pentru economia Greciei. Astfel, un bax de şase sticle de 1,5 litri de apă minerală poate fi luat cu puţin peste un euro, iar un bax de şase cutii de bere (Mithos, normal) la puţin peste trei euro. Găsim chiar şi caserole din lut umplute cu iaurt, care sunt un deliciu şi vin Retsina la sticle mici, prilej pentru a testa viteza de reacţie a comerţului grecesc. Întrucât în raft mai erau doar două sticle, ajuns la casă îi spun casieriţei:

- Îmi cer scuze, dar la raft nu aveţi decât două sticle şi eu vreau patru.

Instantaneu, casiera lasă tot, o anunţă pe şefa de tură, ambele o iau la fugă spre magazie anunţându-l pe şeful de magazin care o ia şi el la fugă spre magazie în timp ce strigă la magazioner. Nu apuc să fac măcar un schimb de priviri cu soţia, că toţi apar la casă cu braţele pline de sticle. Calificativul? Zece cu plus! Să-i fi motivat faptul că şi-au dat seama că sunt bucureştean din Drumul Taberei sau aşa procedează ei de obicei? Le mulţumesc, umplem portbagajul şi luăm drumul hotelului. Sunt necesare două curse ca să cărăm toate produsele lichide în cameră (nu am luat doar pentru noi, ci şi câte o atenţie pentru cei de acasă).

Ne schimbăm şi consider că e momentul să-i reamintesc soţiei cine e cu adevărat bărbat în casă spunându-i verde în faţă:

- Eu în seara asta am chef să mănânc cod cu sos de mujdei!

Vorbe grele, vorbe dure pentru orice femeie măritată... Biata fată, ce să zică şi ea?

- Atunci, hai la To Kato Vrizi să mâncăm!

Zis şi făcut. Ne deplasăm mânaţi de pofte de mâncare spre localul cu pricina, prilej de a mai bântui pe străduţele adiacente, ocupăm masa noastră, tânăra şi agera ospătăriţă apare instantaneu şi comandăm o porţie de cod cu sos de mujdei pentru mine şi un file de pui pentru soţie, însoţite de cunoscuta de acum sticlă de Retsina. Sosul de mujdei este delicios, atât de bun încât regret mai mult terminarea sosului decât a codului... O scurtă conversaţie cu tânăra ospătăriţă pigmentează seara în mod plăcut. Plătim, o scurtă tură prin centru (nu uitaţi deviza noastră: în concediu nu avem voie să intrăm în cameră anterior orei 24) şi retragerea cu torţe la hotel. Prilej de a descoperi că hotelul nostru are şi piscină, lucru ştiut până acum doar din auzite.

Şi gata cu ziua de azi! Mâine trebuie să spălăm maşina. Musai, că facem de râs cartierul Drumul Taberei!

Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (8)

Limenas noaptea

Ziua şapte - Plaja Golden Beach, localul Gemenii şi Limenas pe ploaie

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Pentru ziua de azi fetele şi-au exprimat dorinţa de a mai merge odată la plaja Golden Beach. Nu văd nici un motiv de împotrivire, aşa că, imediat după micul dejun, ne suim în maşină şi plecăm cu aplomb spre plaja visată. Chiar dacă nu prea mă încântă drumul, ajungem destul de repede. Spun că nu mă încântă pentru că, spre deosebire de traseul de pe coasta vestică, aici tot drumul este ascuns în munte şi rareori pot vedea marea. Pentru că, a vedea marea de pe coasta unui munte atunci când te afli în Grecia, vă rog să mă credeţi, e un spectacol divin…

Plaja nu este atât de ocupată ca ultima dată, aşa că ne găsim rapid un amplasament. Ne dezbrăcăm, fetele intră în apă, iar eu mă întind la soare. Nu pentru mult timp pentru că vine încasatoarea. Mă ridic într-un cot şi îi spun în greceşte:

- Îmi cer scuze, dar soţia mea are banii. Trebuie ca să o aşteptăm…

La auzul vorbelor, femeia izbucneşte într-un hohot de râs şi îmi răspunde:

- Şi în familia dumneavoastră?

Tocmai atunci apare soţia, plăteşte şi mă invită la un tur prin stabilimentele din zonă. Ştiu ce dorinţă o macină, aşa că nu o refuz. Ajungem la o cofetărie şi iau cuvântul, confirmând împlinirea dorinţei ei cele tainice:

- Un caffé frappé!

- Cu zahăr şi lapte?

- Cu foarte mult zahăr şi cu foarte mult lapte. Şi cu îngheţată!

Îi luăm şi copilei un suc, iar pentru mine, ca să îmi menţin ridicat tonusul moral, o cutiuţă de Amstel… pe care o beau pe loc, ca victimă a căldurii ce sunt şi mă aflu.

Marea continuă ca să fie montată, adică să aibă valuri, destul de mari şi destul de putenice. Ce bune ar fi acum nişte imagini subacvatice, îmi spun în barbă (pentru că sunt neras de când am venit pe insulă) şi încep ca să îmi fac de lucru cu apararatul. Şi se pare că Dumnezeu nu şi-a întors faţa de la noi, pentru că descopăr defectul: nu aparatul este defect, ci cardul de memorie. Problemă pe care o rezolv ad-hoc în cinci minute. Ura! Am aparat funcţional din nou. Prilej de a mă arunca în valuri şi de a face o serie de filme subacvatice având ca subiect lupta mea dramatică cu valurile…

Este o plajă deosebit de frumoasă, deşi fetele mele insistă că Paradise Beach este mai frumoasă. Le răspund în stilul meu nemilos că voi mai merge acolo poate la iarnă, pe sanie, pentru că eu maşina nu o mai chinui pe acel drum cumplit. Tentativă eşuată pentru că ele găsesc o soluţie şi pentru asta: lăsăm maşina sus, pe şosea şi mergem pe picioare! S-o creadă ele! Cu cinci zeci de kilograme de bagaje în spate? Niciodată!

Ziua trece repede şi ne pregătim de plecare. În febra împachetării, uit pe umbrelă, unde le pusesem la uscat, mânuşile mele cu membrană, mănuşi pentru înot. Nici o problemă. Până să ajungem la locul unde avem parcată maşina, o auzim pe administratoarea plajei cum vine alergând şi gâfâind după noi cu mănuşile fluturând. Îmi aduc aminte de vorbele domnului Stratos: ce, sunt chiori? Nu văd că nu e lucrul lor?

Ajungem cu bine la hotel, ne spălăm şi pornim ca să atacăm un local cu produse alimentare comestibile. Aşa cum bântuim noi oraşul, trecem pe lângă un local numit Twins. Poza atârnată la intrare este destul de sugestivă, dacă ne luăm după faptul că înfăţişează doi băieţi gemeni. Ne întâmpină un domn serios şi grav, care ne întreabă în greceşte cum a fost ziua. Din acest moment se va derula unul din momentele mele de glorie ale acestui concediu, deoarece întrega conversaţie va fi purtată în limba greacă. Îi răspund că nu bună, ci foarte bună şi îi mulţumesc. Ne conduce la o masă şi aduce meniurile. După o scurtă consultare cu fetele mele apare şi domnul cel grav, care ne întreabă ce comandăm. Comand pentru soţie pui umplut cu cremă de brânză şi ciuperci, pentru copilă creveţi şi pentru mine peşte spadă. Cu nelipsita bouiourdi ca aperitiv.

Dar, privind masa cu atenţie, observăm că deja pe ea se află un castron cu un fel de pastă de brânză cu măsline şi habar nu am ce alte ingrediente, dar care se dovedeşte delicioasă. Până să vină comanda, am ras deja jumătate din coşul de pâine cu pasta cea gustoasă. Dar domnul cel grav nu vine cu comanda, ci cu un bol cu apă, în care plutesc petale de trandafir şi o bucată semnificativă de lămâie. După câteva secunde în care ne privim buimaci, ne dăm seama că este un bol pentru spălat degetele după ce vom fi mâncat peştele. Şi apare şi comanda, adusă pe nelipsitele platouri şi în cantităţi uriaşe. Ca un simplu exemplu, vă pot spune că pe platoul meu se odihnesc două bucăţi de fille de peşte spadă mari cât palma mea fiecare. Radem fără milă castronul de bouiourdi şi domnul cel grav apare din nou ca să ne întrebe dacă suntem mulţumiţi. Printre molfăituri îi răspundem că da, suntem şi îl rog să fie amabil să aducă şi o bere Amstel şi încă ceva pâine. Profit de ocazie şi îl întreb cine este Nikos dintre cei doi fraţi din poză. Îmi răspunde că este cel din stânga (deci el este Elias) şi că, spre deosebire de el, care se ocupă cu servitul, Nikos se ocupă de gătit şi este la bucătărie. Pleacă şi apare o doamnă distinsă cu cele comandate în plus. Mâncăm şi oftăm, oftăm şi mâncăm şi reuşim să dovedim inamicul…

Ne spălăm degetele soioase în bolul cu arome şi efectul se simte imediat. Surprind privirea lui Elias şi îl rog ca să vină cu nota. Vine, îi dau suma cuvenită, dar din spatele lui, ca o umbră, apare doamna cea distinsă cu un platou de prăjituri, un fel de pandişpan uşor însiropat, evident din partea casei. Nu vă spun cât de bune au fost ci, doar că peste cinci minute ciuguleam şi firimiturile. Credeţi că totul s-a terminat aici? Cine a zis nu, a zis bine. Pentru că domnul Elias apare cu o sticlă de ouzo şi două păhărele, unul pentru mine şi unul pentru soţie. Le umple şi ne urează noroc şi sănătate. Îi răspund şi eu la fel de politicos şi ne ridicăm ca să plecăm în urările de bine ale doamnei. Îi mulţumim şi dânsei şi îi spunem rămas bun. Mă depărtez gândindu-mă la vorbele domnului Stratos: ce, sunt chiori, românii nu văd cum se face turismul?

Nu dorim ca să ne întoarcem la hotel, aşa că dăm o tură pe cheul portului. Prilej de a asista la un eveniment memorabil. Un ferry-boat este deja acostat şi cu trapa coborâtă, gata de a face cursa înapoi. Numai că, ei bine, numai că pe trapa coborâtă pe ţărm este parcat un SUV cu număr de Grecia! Aţi prins ideea? Parcat pe trapa vasului! Am văzut mulţi nesimţiţi în viaţă, dar acesta întrece totul. SUV-ul este aliniat în cadrul unui grup ceva mai mare de maşini parcate, dar este singurul cu această performanţă. Echipajul navei se dă de ceasul morţii încercând ca să găsească o soluţie fără a atinge maşina parcată! A trage nava cu spatele câţiva metri şi a ridica apoi trapa nu intră în calcul, deoarece căpitanul îşi poate pierde brevetul pentru aşa ceva. Stăm aproximativ vreo douăzeci de minute, dar fără a observa un succes notabil din partea bietului echipaj.

Ca să fiu sincer, am fi vrut ca să mai stăm, dar nu a mai fost voinţa cerului. În sensul că a început ploaia. O ploaie de vară, puternică, care ne udă până la piele până să ajungem la maşină. Ajungem la hotel bine muraţi, dar bine spălaţi şi noi şi maşina. Şi adormim buştean în timp ce afară plouă, şi plouă, şi…

Să auzim de bine!

Samariteanul de mine

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
E noiembrie. O vreme mohorâtă şi ploioasă mă apasă. Decid să plec la serviciu cu maşina. Sunt un ecologist practicant, aşa că fac gestul cu o oarecare strângere de inimă. Mulţimea de maşini văzute pe drum îmi redă încrederea necesară.
Ajung la o intersecţie unde ştiu că stopul stă pe roşu o veşnicie, aşa că încep să mă uit în jurul meu. În maşină e o căldură plăcută, radioul cântă discret o muzică de calitate, mă simt bine ocrotit de vicisitudinile vremii. Întrucât urma să virez la dreapta, sunt pe banda unu şi văd pe trotuar o mămică ţinând în braţe un copilaş infofolit, ce e drept, dar bătut şi el de ploaie şi vântul rece. Samariteanul din mine se trezeşte la viaţă şi apăs pe butonul de deschidere a geamului din dreapta, după care mă adresez persoanei, cu înţelegerea unui părinte faţă de un altul:
- Săr’ mâna! Doamnă, nu vă supăraţi, pot să vă ajut cu ceva? E o vreme mizerabilă pentru micuţ.
- Fir-aţi ai dracului de golani şi neruşinaţi! Nu vă mai săturaţi odată! Nu poate o femeie să iasă pe stradă că hop, apare un obsedat ca tine! vine răspunsul prompt şi la "obiect" al femeii.
Să auzim de bine!