16. Al doilea Thasos-a paisprezecea zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Iată că a venit şi momentul plecării. Soţia împreună cu restul grupului se duc la masă, iar eu la motorul maşinii, continuând să caut soluţii pentru strângerea şuruburilor pentru că mecaniul hotelului nu are niciun fel de cheie fixă.

Ajunşi în port, cumpărăm bilete şi ni se permite accesul imediat pe puntea vasului. De fapt, sub puntea vasului pentru că, dacă până acum îmbarcasem maşinile pe puntea aflată la nivelul cheului sau pe cea superioară, acum suntem îndrumaţi pe puntea aflată sub linia de plutire. Poziţia în sine nu are nimic nociv în ea, doar că, la plecare, va trebui să aşteptăm ca toate maşinile aflate pe ferry să debarce ca să putem ieşi şi noi.

Mai verific odată motorul şi da, uleiul curge în continuare. Ne stabilim sediul tocmai sus, pe castelul central, chiar lângă geamul comandantului pe care îl putem admira în exerciţiul funcţiunii şi unde ne putem face câteva poze pe o pasarelă care marchează extremităţile laterale ale vasului.

Traversarea se petrece fără multe cuvinte şi, ajunşi în Keramoti (atenţie, se pronunţă cu accentul pe ultima silabă) aşteptă disciplinaţi ca toate maşinile să părăsească nava, după care ieşim şi noi la lumina zilei. Dar nu ca să plecăm spre casă, ci ca să ne oprim la prima benzinărie şi să întreb dacă au vreo cheie fixă. Au nu una, ci mai multe şi nu numai fixe, ci şi inelare, ceea ce îmi permite să strâng şuruburile cu adevărat. Lucru confirmat şi de faptul că, până acasă şi de atunci încoace, nu am mai văzut ieşind nici măcar o jumătate de picătură de ulei.

Abia după asta plecăm spre întâlnirea cu autostrada spre graniţa cu Bulgaria. Ajuns la o intersecţie, simt din nou în mine acea revoltă la adresa monotoniei unei autostrăzi, aşa că decid să urmăm vechea şosea, paralelă oarecum cu autostrada. Prilej de a mai admira încă odată în stânga noastră munţii cei frumoşi. În sfârşit, inevitabilul se produce şi, după vreo sută de kilometri ne întâlnim cu autostrada. Intrăm pe ea şi ţinem volanul drept până aproape de graniţa cu Turcia, când ieşim pe bretea spre Orestiada, aflată în stânga. De fapt, ultima localitate în Grecia este Ormenio, după care urmează vama.

Odată ieşiţi din vamă ne confruntăm şi cu adevăratele aventuri. Virăm dreapta, spre Svilengrad şi, din cauza unor lucrări la drumuri, suntem dirijaţi spre străzi pe care nu le cunosc. Gonim cu viteză prin oraş şi, ceea ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat: sunt oprit de un echipaj, care îmi face semn să trag pe dreapta pentru că am viteză. Mă gândesc că cea mai bună apărare este atacul, aşa că ies din maşină, mă îndrept râzând şi cu mâna întinsă spre poilţist, timp în care încerc să-i explic că am ratat drumul spre România, că ne învârtim de ore întregi prin oraş, că benzina e pe terminate şi multe alte prostii. Omul îmi indică o direcţie aproximativă, dau mâna din nou cu el mulţumindu-i cât mai călduros şi ne despărţim cei mai buni prieteni.

Observ că am revenit pe şoseaua pe care ieşisem din vamă aşa că, nu mai stau pe gânduri să caut drumuri şi variante, ci o iau pe drumul greu, al muntelui, aşa cum făceau străbunii daci când se întorceau din Grecia după două săptămâni de vacanţă: Harmanlî, Stara Zagora, Kazanlâk, Gabrovo, Veliko Târnovo, Byala şi Ruse. Drum în mare parte montan, dar deosebit de frumos şi plin, plin de serpentine, una mai stânsă ca alta. Gonim prin Bulgaria cu o viteză pe care nu o pot spune ca să nu fac puşcărie şi, ce trebuia să se întâmple a doua oară, s-a întâmplat: un poliţist iese din nişte boscheţi şi ne face semn cu paleta să tragem pe dreapta. Dar momentul de groază este aparent pentru că omul doar dirija un ditamai camionoiul să iasă din curtea unei fabrici.

Ne continuăm drumul fără alte probleme sau incidente până în nesfârşitul Ruse. Zic nesfârşitul pentru că, iată, deşi rulăm cu optezci de kilometri pe oră (prin localitate!), oraşul nu se mai termină. Dar toate lucrurile au un capăt, la fel şi oraşul Ruse şi intrăm în vamă la o oră neatinsă până acum: nu este nici măcar opt seara. Dacă socotim plecarea din Keramoti către zece şi treizeci şi scădem două ore pierdute în Svilengrad şi cu opririle fiziologice, ne iese că am făcut traseul în şapte ore şi jumătate de mers efectiv, ceea ce e un timp foarte bun.

La ieşirea din vama românească oprim pentru câteva minute pentru a ne lua la revedere şi pornim spre casele noastre la modul individual. Iar în Călugăreni ajungem la câteva minute după producerea unui accident deosebit de grav, dar nu este nevoie să oprim pentru că vedem maşina Poliţiei în depărtare.

Acum, să nu credeţi că ne-am dus aţă spre casă. Nuu! Am trecut întâi prin centru în căutarea unui local cu specific grecesc pentru că îi promisesem mamei că îi aducem un platou cu fructe de mare, dar Robert refuzase să ni-l pregătească în insulă pentru că nu ar fi rezistat drumului, cu toate genţile noastre frigorifice.

Aşa că, acasă am ajuns abia pe la orele douăzeci şi trei când, spre marea noastră surpriză, nu ne-am găsit ocupat locul de parcare, fapt care ne-a uşurat mult descărcarea bagajelor.

E vineri noaptea, e cald, e zăpuşeală, cicadele nu se mai aud, noi suntem prăfuiţi şi transpiraţi, dar suntem acasă şi vom dormi în patul nostru, în casa noastră.

Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (16)

Centru în Limenaria

Ziua cincisprezece – Întoarcerea, traversarea munţilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Scularea este la ora şapte ca să mâncăm cât mai devreme şi să câştigăm timp. Mâncăm cât putem de repede, îmi iau rămas bun de la recepţie fără a fi supus umilinţei de a preda camera, ducem bagajele la maşină şi pornim. Este ora nouă, tocmai bine ca să prindem ferry-boat-ul de nouă şi jumătate (sunt două companii care efectuează curse, iar navele pleacă precum autobuzele...) şi chiar reuşim.

Privim suspinând insula care rămâne tot mai mică şi mai tăcută, pentru că cicadele ale căror cântece de amor ne-au însoţit tot concediul oriunde am fost, nu se mai aud. Dar avem prilejul ca să asistăm la un spectacol splendid oferit de pescăruşii care înconjoară aidoma unui nor alb o navă navigând pe sens opus…

Exceptând o maşină cu număr de Germania, care ne blochează coborârea câteva minute, debarcarea decurge rapid şi la fel de rapid ne înscriem pe şoseaua spre autostradă. Spre deosebire de anul trecut, autostrada pare ceva mai animată, dar totuşi nu ca în zilele ei bune…

Panouri mari şi vizibile ne anunţă că am ajuns la breteaua Xanthi Est, ne înscriem pe ea conform recomandărilor domnului Stratos şi ne îndreptăm spre oraş. Oraşul este mult mai mare decât ne imaginam şi, duşi de frumuseţea locurilor, ratăm ocolirea centrului. Aparent nu este nicio problemă, mai ales că localnicii sunt foarte binevoitori în a ne arăta drumul spre Echinos. Doar că… ei bine, doar că oraşul este aşezat la poalele munţilor precum o coală de hârtie bine bine întinsă. Astfel că, jumătate din oraş este la şes, iar jumătate pe coasta muntelui la modul cel mai propriu şi mai brusc. Tradus în limbaj rutier, asta înseamnă că intrăm pe străduţe atât de înguste încât oglinzile maşinii aproape că ating pereţii caselor şi atât de înclinate încât îmi este teamă să nu cedeze frânele în cazul unei opriri. Pentru mine sunt cele mai înclinate străzi pe care am circulat vreodată. Dar nu asta e culmea, ci faptul că sunt străzi cu dublu sens! Cu aerul condiţionat dat la maximum, mă trec toate transpiraţiile la gândul manevrelor pe care ar trebui ca să le efectuez cu o maşină de două tone în cazul unei întâlniri de gradul trei… Ne ajută Dumnezeu şi scăpăm de acest labirint de testare şi ne înscriem pe şoseaua spre Echinos.

Dacă până acum am mai avut vreun moment de veselie în maşină, acum acest lucru este de domeniul trecutului. Pentru că intrăm pe serpentine. Şoseaua nu permite trecerea a două maşini în acelaşi timp decât cu manevre de repliere şi are câteva proprietăţi interesante: când e munte în stânga, e prăpastie în dreapta şi viceversa. Iar pantele sunt atât de mari încât, cu toată rezerva de putere pe care o are motorul, nu reuşesc să trec de treapta a doua. Debraiez, schimb viteza, ambreiez, accelerez. Aproape fiecare serpentină ne întoarce cu 180 de grade. Abia ajungem la vârf şi ne socotim că vom coborî, că un alt urcuş începe. Debraiez, schimb viteza, ambreiez, frânez. În mijlocul munţilor dăm peste o benzinărie şi încerc să alimentez, dar nu reuşesc să bag mai mult de patru litri, ceea ce e un semn bun privind consumul. Drumul continuă în aceeaşi manieră, dar reuşim ca să trecem de Echinos şi, ceva mai târziu, de Thermes. Cararcteristic locurilor văzute după ieşirea din Xanthi este creşterea ponderii elementului turcesc în peisaj, deşi Turcia este mai departe decât Bulgaria... Debraiez, schimb viteza, ambreiez, accelerez. Acesta e refrenul care continuă ca să mă urmărească. La un moment dat apare un indicator care ne anunţă că vama este la doar patruzeci de kilometri, dar în bucuria noastră uităm că e vorba de kilometri de serpentine. Aşa că… Debraiez, schimb viteza, ambreiez, frânez. Şi iar, şi iar… Exact când o întreb pe soţie pentru Dumnezeu, când se termină cei patruzeci de kilometri, ei bine, dintre copaci apare vama. Clădirea nu depăşeşte mărimea unei bucătării de bloc. Doi vameşi greci ne studiază cu atenţie documentele, după care ne fac semn să trecem. Vameşul bulgar nu se mai osteneşte cu vreun control, ci doar dă din cap şi ridică bariera. Trecem şi infernul serpentinelor continuă… Debraiez, schimb viteza, ambreiez, frânez. Debraiez, schimb viteza, ambreiez, accelerez. În acest ritm ajungem aproape de Zlatograd. Mă uit pe kilometraj şi nu pot crede: în trei ore am parcurs doar o sută de kilometri socotiţi din Keramoti! Trei ore de serpentine infernale! Dacă cineva m-ar fi plătit ca să fac aşa ceva, vă asigur că l-aş fi refuzat categoric.

De la Zlatograd trecem prin Preseka şi Fotinovo pe un soi de drum comunal, cu multe şi variate găuri, dar aproape pustiu, ceea ce ne permite o viteză diferită de cea legală… Ce e curios este modul artistic în care bulgarii şi-au marcat cu vopsea albă conturul găurilor din aşa zisul asfalt. Reuşim ca să ne încadrăm pe E85 şi drumul ne duce singur până la Russe. Şi întâlnesc din nou acel fenomen ciudat al alungirii timpului şi spaţiului care apare ori de cîte ori traversez Bulgaria. De la indicatorul de intrare în localitate las la o parte orice reţinere şi merg cu 80 km/oră. Iar până la vamă fac mai mult de 20 de minute, ceea ce mă duce la ideea unui oraş de aproape 40 de kilometri lungime, ceea ce e exclus. De altfel, gonind pe şoselele Bulgariei, am încercat o experienţă. Cu ochii la rotiţa kilometrajului care indică sutele de metri, merg cu 100 km/oră. Rotiţa abia se învârte deşi, dacă mă iau după impresia optică, peisajul se derulează mult mai repede. De parcă suta de metri ar fi mai lungă... Ajuns în ţară, repet experienţa pe drumul spre casă. Rotiţa sutelor de metri se învârte nebuneşte, deşi viteza este tot de 100 km/oră... Mă rog, e o impresie, dar una care mă urmăreşte...

Ajungem la vama bulgărească şi ne punem pe aşteptat. Lucrările la pod nu s-au terminat, ceea ce prelungeşte aşteptarea noastră la o jumătate de oră. În sfârşit, trecem de vama bulgarilor, vameşul bulgar ne urează bun venit şi ajungem la vama românească unde, vameşul ne întâmpină cu un bine răstit:

- Ce stai? Dă-i drumul!

Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.

Până şi copila e contrariată, din moment ce mă întreabă dacă respectivul vorbea cu mine... Am zburat până acasă, tragem maşina pe locul de parcare, opresc motorul şi începem descărcarea. Un miros pestilenţial ne acoperă brusc. Copila se uită speriată la mine şi recunoaşte:

- Am călcat într-o murdărie de câine...

Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.

Ajunşi în casă, începem să depunem bagajele pe unde apucăm, în timp ce aud pe geamul bucătăriei înjurăturile, răgetele şi grohăiturile beţivilor care îşi fac veacul în faţa blocului.

Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.

Ca oamenii veniţi acasă după două săptămâni de concediu, frigiderul e cam gol, aşa că iau o sacoşă şi mă reped la un Carerrefour din apropiere. Apuc un coş cu rotile, fac cumpărăturile şi, tocmai ieşeam de la casă şi mă îndreptam spre celălalt capăt al magazinului pentru a recupera alte produse lăsate la cutia de la intrare, că un paznic mă atenţionează respectuos:

- Îmi cer scuze, nu vă supăraţi, dar nu aveţi voie cu coşul!

- Dar nu plec nicăieri cu el, doar mă duc în celălalt capăt al magazinului pentru că am sacoşele în cutia de la intrare...

- Ştiu, vă înţeleg, dar nu aveţi voie. Ştiţi, ne-au dispărut coşuri...

Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.

Să auzim de bine!

Vizitarea lacului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Să nu credeţi că în Corfu nu aveţi ce vizita. Este o premisă greşită. De exemplu, lacul Korissia sau Korission. Lacul este amplasat în sudul laturii de vest a insulei Corfu. Îl desparte de mare un liman foarte îngust, iar peisajul înconjurător este superb. Atracţia cea mare este dată însă de asfinţiturile pe care le poţi prinde pe malurile acestui lac. Aşa că ne decidem să mergem să-l vizităm.
În linie dreaptă faţă de hotelul unde suntem cazaţi nu sunt mai mult de cinci kilometri. Dar linia dreaptă este valabilă oriunde în lume, chiar şi în Bangladesh, dar nu în Corfu. Asta pentru că insula este muntoasă, iar drumurile care străbat munţii se pare că au fost la origine cărările bătute de păstorii de capre, peste care acum s-a turnat asfalt. Altfel nu-mi explic multitudinea lor, drumul sinuos pe care îl urmează, numărul enorm de intersecţii şi îngustimea acestor drumuri. Prima dorinţă pe care ar trebui să şi-o pună orice locuitor al insulei atunci când pleacă de acasă ar fi „Dă Doamne să nu întâlnesc altă maşină pe drum”.
Admirăm o hartă turistică pentru a decide calea de urmat. Am scris “admirăm” pentru că de înţeles, nu înţelegem nimic. Sunt atât de multe intersecţii şi bifurcaţii încât trebuie să fii naiv ca să crezi că vei ajunge din prima acolo unde ţi-ai propus. Pornim făcându-ne cruce cu ambele mâini. Până la prima intersecţie a mers bine. A mers bine şi până la a doua. Curând observăm că drumul devine tot mai abrupt şi mai îngust. Consultarea hărţii nu ne mai este de niciun folos, iar drumul se îngustează, se îngustează… Ne gândim că am făcut o greşeală, aşa că încercăm să întoarcem. Reuşim cu preţul a cinci milimetri din cauciuc lăsaţi pe asfalt din cauza manevrelor numeroase. Ajungem la o intersecţie neremarcată la prima trecere şi încercăm abordarea ei. După câteva zeci de metri suntem nevoiţi să facem cale întoarsă pentru că se înfundă. Revenirea la drumul iniţial am făcut-o mergând cu spatele, pentru că de întors nu putea fi vorba.
Reluăm aburcarea pe şoseaua pe care începusem şi curând încep să apară serpentine tot mai dese şi mai strânse. În cele din urmă, drumul ne duce până în faţa unei vile cât toate zilele. Nu are nimic din elementele unui lac, aşa că ajungem la concluzia că am greşit drumul.
Ne întoarcem pe drumul pe care venisem şi observăm cu uimire că am trecut de o bifurcaţie fără să o observăm. Ne gândim că această bifurcaţie e de vină şi intrăm pe celălalt braţ al ei. După o bucată bună de mers, descoperim în creierul munţilor, ascunsă printre cedri şi pini o tavernă snack bar café! Trag pe dreapta şi blochez maşina cu toate frânele posibile şi toate pietrele de pe drum de frica pantei formidabile şi intru în stabiliment.
În local, la o masă, dau de doi moşi trecuţi lejer de optzeci de ani. Mă gândesc să ironizez puţin denumirea anglofilă atât de pompoasă, aşa că îi salut şi îi întreb în limba engleză dacă acesta este drumul spre lac. Spre surpriza generală a publicului, unul din moşi îmi răspunde într-o engleză ireproşabilă, ba chiar îmi dă şi indicaţiile necesare.
Le mulţumesc şi pornim plini de entuziasm pe noul drum în viaţă. Urcăm şi virăm în serpentine şi urcăm şi iar virăm şi tot aşa, până începem să coborâm şi se întâmplă ceea ce era mai rău de întâmplat. Din sens opus vedem o maşină cum urcă! Astfel am ajuns să constat pe pielea mea ce înseamnă politeţea la volan. Aici, este nevoie de o mică precizare. Şi în Grecia, ca de altfel în toate ţările din Uniunea Europeană, sunt valabile şi legiferate aceleaşi reguli şi semne de circulaţie. Dar grecii mai au o regulă e drept, nescrisă, dar pe care o respectă cu sfinţenie: fii tu primul cel politicos la volan! Şoferul maşinii cu număr de Corfu care urcă (!) trage cât mai mult pe dreapta, aproape să cadă în râpă, totul ca să-mi facă mie loc să trec, eu care cobor (!). Manevră executată cât mai natural, fără priviri de reproş sau care să solicite recunoştinţa mea eternă.
Gestul politicos al omului ne permite să ajungem la poalele muntelui teferi şi nevătămaţi, suficient de lucizi ca să observăm că am intrat într-o nouă bifurcaţie. Iar la colţ, eterna tavernă ajutătoare. Aceleaşi întrebări în engleză şi răspunsuri la fel de prompte date de moşii supravieţuitori de pe la mese. Se pare că am intrat pe calea cea bună pentru că, după un scurt popas pentru a fotografia o magnolie enormă (care cred că nu e sănătoasă la cap din moment ce a înflorit atât de puternic la aceată dată), vedem lacul în faţa ochilor. Dar nu mai vedem şi soarele pentru că asfinţise. Apuc să trag câteva cadre la limită, după care pornim spre casă apăsaţi de gândul unei noi aventuri montane. Dar, după ploaie vine soare, zice proverbul. Cum ieşim în şoseaua principală, cum vedem un indicator către Moraitika, localitatea unde se află hotelul nostru. Preluăm indicaţiile şi suntem acasă în zece (10) minute. Oricum, e mult mai puţin decât o oră şi jumătate de călărit munţii, aşa cum făcusem la venire…
Să auzim de bine!