Sfârşit de an 2011

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu odată, viaţa m-a pus în situaţia de a face ceva ce anterior, aş fi jurat că nu voi putea face. La fel s-a întâmplat şi în cazul blogului. În toamna lui 2009, atunci când l-am lansat, puteam să jur că nu îl voi putea susţine mai mult de o lună sau două...

În fond, mă gândeam eu atunci, având în vedere domeniul ales, câte întâmplări voi putea povesti, astfel încât să menţin blogul activ? Câte comentarii voi putea face sau câte teme de discuţii voi găsi?

Viaţa mi-a dovedit că toate au fost simple întrebări retorice. Iată că blogul intră pe al treilea an (!), trei ani în care am reuşit ca să public zilnic un nou articol, trei ani în care articolele mele nu au lipsit nici măcar o zi din paginile blogului.

Trei ani în care am reuşit să găsesc o nouă temă zilnică (peste 814 de articole, mă informează editorul blogspot...), trei ani în care am reuşit ca să vă povestesc aproape zilnic câte o întâmplare veselă sau, cel puţin distractivă. Dar nu asta este cel mai important.

Ceea ce este cel mai important este cu totul altceva. De ceva vreme, blogul a ajuns la PR 4 (pentru cei care au deschis televizorul mai târziu, PR vine de la Page Rank, ceea ce nu însemnă rangul paginii, ci rangul lui Page, după numele celui care a descoperit şi aplicat algoritmul de calcul). PR 4 este un nivel foarte important pentru mine. Important pentru că am ajuns aici fără ca blogul să fi fost unul de scandal, cu teme sexuale, filme, jocuri sau fotbal, fără să fie blogul vreunei personalităţi, fără ca să fie un blog comercial, fără ca să fie un blog cu ceea ce constituie acum, în zilele noastre, teme atractive, aducătoare de cititori.

Să fie acesta meritul blogului? Nu cred. Cred că blogul a ajuns la acest nivel datorită vouă, cititorii mei. Vouă, cei al căror număr a devenit tot mai mare cu fiecare zi, vouă vă revine acest merit, iar PR 4 vi se cuvine cu prisosinţă. Aşa că, la acest sfârşit de an, nu am altceva a spune decât că vă iubesc pe toţi, că vă mulţumesc tuturor şi că vă doresc să fiţi sănătoşi, fericiţi şi bogaţi la maximum în toţi anii mulţi pe care vi-i doresc să îi trăiţi de acum încolo alături de cei dragi vouă!

Să auzim debine!

Oda sarmalei

(de Păstorel Teodoreanu)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

SARMAUA! Ce cuvânt minunat…, ce arome şi ce miresme imbietoare…, ce produs inconfundabil al bucătăriei neoaşe…

Ce s-ar putea compara cu forma ei bondoacă şi bine strânsă? Ce i-ar putea imita alunecarea pe gâtlejul avid după bunătăţi culinare? Ce proces ar fi mai sublim, decât cel al preparării ei? Ce activitate reuneşte mai bine familia, alta decât cea a preparării cratiţei cu sarmale? Saramaua! Un produs alimentar benign, blând şi inofensiv, dar care produce efecte de neuitat… Iar însoţită de la fel de tradiţionala mămăligă şi de un pahar de vin roşu… ei bine, devine de neegalat! Ce curcani umpluţi cu piure de castane? Ce stridii sau melci în sos de portocale? Ce brânzeturi cu mucegai sau limbă de prepeliţă? Sarmaua! Sarmaua este regina necontestată a oricărui moment gastronomic românesc. Şi aş îndrăzni să spun mondial, dacă ar fi mai mulţi cei care ar cunoaşte binefacerile existenţei sărmăluţei româneşti…

Nu este deci, de mirare, că acest produs nu a putut scăpa atenţiei marelui Ionel Teodoreanu, atunci când îi dedică o poemă. S-o urmărim!

“Cum s-ar defini sarmaua?

Vis înaripat al verzei ce-l avu cât a durat

somnul lung metamorfozic în butoiul de murat...

Potpuriu de porc şi vacă, simfonia tocăturii,

imn de laudă mâncării, înălţat în cerul gurii.

O cochetă care-şi scaldă trupu-n sos şi în smântână

şi se-nfăşoară în varză ca în valuri de cadână.

O abilă diplomată ce-a-ncheiat o strânsă ligă

c-o bărdacă de vin roşu şi-un ceaun de mămăligă.

Oponenta din principiu şi un straşnic adversar

pentru tot ce e dietă sau regim alimentar.

Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată

ce te-mbie cu mirosuri de slănină afumată.

Locatară principală ţine-n spaţiu tolerate,

perle de piper picante, boabe de orez umflate.

O prozaică'nnăscută, cum s-o prinzi în prozodie

că de când e lumea, porcul n-a citit o poezie.

Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua.

Iată-n câteva cuvinte, cum s-ar defini... sarmaua!”

Poftă bună şi să auzim de bine!

Deosebirea dintre muncitorul român

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Mi-am cumpărat o maşină bengoasă. Străină, deşi în zilele noastre, nu prea mai ştiu la ce se referă termenul, pentru că toate sunt străine. În portbagaj am găsit un set de capace superbe. Cunoscând drumurile şi structura etnică a populaţiei României, decid că este imperios necesar să le montez antifurturi. Vorbesc cu un prieten care lucrează într-o instituţie dotată cu un atelier de prototipuri:

- Omule, ai acolo un strungar priceput? Am nevoie să-mi facă cineva nişte antifurturi babane.

Omul îmi răspunde că are, că va vorbi şi peste o oră primesc telefon de la el prin care mă chema la el vineri după amiază ca să tratez cu meşterul. Mă prezint punctual la întâlnire, îi arăt meşterului capacele, maşina şi îi sugerez câteva dorinţe de-ale mele privind montarea lor. Omul face câteva măsurători şi îmi dă întâlnire vinerea viitoare. Ne despărţim cu promisiunea mea:

- Nea, matale le faci, îmi spui cât costă şi eu îţi dau banii.

Mare atenţie la acest aspect: nu am negociat o sumă, eram dispus să plătesc cât îmi cere. Plec cu o oarece îndoială în suflet întrebându-mă de ce îi trebuie o săptămână. Eu nu sunt un aşa bun strungar, şi totuşi nu mi-ar fi luat mai mult de o zi. În vinerea următoare mă prezint la meşter. Vesel, cu sufletul ca o floare, îl întreb cu nevinovăţie:

- Ei, cum e, nea? Sunt gata? Ia să le văd cum arată.

Stupoare! Omul îmi răspunde că nu a putut face nimic pentru că a fost prezent şeful lui în toate zilele. Încerc să îi sugerez că le putea face după plecarea şefului sau dimineaţa, devreme. Zadarnic. Plec abătut cu promisiunea lui că vor fi gata vinerea viitoare. Deja aveam aprins becul de la neuronul de avertizare: ceva nu e în regulă cu personajul! Revin în vinerea următoare. Aveam deja o stare de nelinişte care s-a adeverit: omul nu era gata cu ele nici acum. După ce îl las să îmi înşire iarăşi nişte motive aberante, îi cer capacele. Oroarea ororilor! Ca să facă găurile de prindere pentru antifurturi, ipochimenul marcase capacele prin zgâriere pe faţă! Capacele erau distruse iremediabil, chiar dacă le puneam toate antifurturile din lume. Îmi ies din papuci şi refulez tot năduful:

- Bine, măi tembelule, mă ţii de trei săptămâni pentru patru găuri şi mai şi zgârii capacele! Nu ai înţeles că nu m-am tocmit? Puteai să îmi ceri pe ele cât ai tu salariul pe lună, om de nimic ce eşti! Ştii să te duci în piaţă să faci grevă că ai salariul mic, dar când ai ocazia să faci un ban, zaci ca o putoare.

Plec de la el cu moralul la pământ. Ajuns aproape de casă trec pe lângă un punct termic, ocazie cu care îmi amintesc de dotările pe care le au. Opresc, intru şi dau de un aborigen. Îi explic problema cu ultimele resurse nervoase, omul iese, se uită la maşină şi spune:

- Da, le pot face, dar să nu veniţi mai devreme de o oră pentru că s-ar putea să nu fie chiar gata.

Îi las capacele, încui maşina şi plec zguduit oarecum de răspunsul omului care, după cele pătimite, mi se părea utopic. Îmi dau curaj cu gândul că stau relativ aproape şi că voi putea veni mai pe seară să duc maşina în parcarea mea, iar în zilele următoare voi putea trece mai uşor pe la el să văd ce a mai făcut. Mă întorc peste două ore, mai mult din curiozitate, decât cu vreo speranţă. Omul mă aştepta. Îl iau scurt:

- Ei, să nu-mi spui că sunt gata.

- Ba da, zice omul cu un zâmbet blajin. N-au fost gata chiar într-o oră, dar le-am şi montat.

Mă uit neîncrezător la maşină. Este superbă cu capacele montate şi asigurate. Mă aplec şi le verific bucată cu bucată. Sunt inteligent făcute şi foarte frumos finisate. Radiind de fericire mă întorc spre el, ducând mâna la portmoneu:

- Nea, e perfect. Acu’, ia spune-mi te rog cât face?

- Ştiţi, nu vreau să vi se pară mult, dar am muncit ceva la ele.

- Omule, asta e treaba matale, mie spune-mi cât face.

- Cincizeci de mii vi se pare mult? mă întreabă el sfiit.

Sunt consternat. Nu ştiu dacă îşi bate joc de mine sau e serios, dar faţa lui nu lasă loc îndoielii: omul e sincer. Scot o bancnotă de cinci sute de mii.

- Te rog frumos să iei banii ăştia, nu-mi pot bate joc de munca matale.

Am rămas prieteni şi m-a ajutat în continuare ori de câte ori am avut nevoie. Asta e deosebirea dintre muncitorul român.

Să auzim de bine!

Noul DEX

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

După cum se ştie, Academia lucrează la elaborarea noului Dicţionar al limbii române. Din surse autorizate am reuşit să obţinem o variantă prescurtată. Iat-o în rândurile de mai jos:

ABUZ = fără buze
ACRU = unitate de măsură a acrelii. Ex: Tata are o soţie de 3 acri şi o soacră de 5.
ACTRIŢĂ = matriţă pentru fabricarea acelor
ALI-DADA = fratele mai mic al lui Ali-Baba (pe fratele mijlociu, din respect pentru dumneavoastră, nu-l amintim)
ALTERCAŢIE = schimb de cuvinte cu parul
AMÂNAT = fără mâini
AMPULĂ = amintiri din tinereţe
APOI = apă mare
APOPLEXIE = stare de disconfort creată de apa provenită de la vecin, neconvenţional, prin tavan
AŢÂŢAT = fără sâni
BASCĂ = femeie din Pirinei, cu marginile îndoite înăuntru
BARON = 1. negarea monedei naționale; 2. un beculeț sau LED care indică la intrare că barul e deschis
BIOLOG = olog de ambele picioare
BIRMANIA = predispoziţie maladivă a unui ministru de finanţe de a pune noi taxe şi impozite
BIROCRAŢIE = democraţie originală, bazată pe încasarea cât mai multor biruri, cam ca la noi
BIZAR = zar dublu
BOSUMFLAT = şef supraponderal
BULDOZER = aparat sofisticat utilizat la repartizarea în fiecare litru de sifon a bulelor de CO2
CACOFONIE = proprietate a sunetului specifică manelelor
CASCĂ = ordin pe care comandantul il dă militarilor cu puţin timp înainte de culcare
CELULOZĂ = boală căpătată în închisoare
CHILOT = moldovean ce chilotează un avion
CIMBRU = marcă poştală din Banat
COLONEL = intestinul subţire
COMBINEZON = lenjerie uşoară, transparentă, purtată de lucrătorii de pe combine
CONTRADICŢIE = ceva împotriva dicţiei, spre exemplu căluşul
DOGMĂ = răspunsul la întrebarea "Ce rasă e câinele ăsta?"
DUBĂ = îndemn adresat transportatorilor
EVADAT = răspunsul la întrebarea "Cine dat ţie măr, Adam?"
EXPIRAT = actualmente marinar
EXPORT = vestimentaţie populară medievală
EXTRACTOR = fost tractor la C.A.P., actualmente piese de schimb în Turcia
FURCULIŢĂ = mărturisire facută în instanţă
GARGARĂ = boală parlamentară
GĂUZAR = persoană autorizată pentru găurirea zarurilor(A)
GENERALIZA = verb mai mare în grad decât "a coloneliza"
GHINIOANE = varianta moldovenească pentru ardelenescul "Bine, Ioane"
HAITI = grupuri de lupi flămânzi care bântuie prin judeţul Botoşani
IREFUTABIL = însuşire atribuită unui vibrator uzat la maxim
ÎMPRĂŞTIERE = rezultatul procesului prin care beţivii se fac praştie
ÎNCHINARE = transport către China
ÎNFOCARE = transformare în focă
ÎNVINUIRE = procesul de fermentare a mustului
ÎNVIORAT = prevăzut cu vioară
LEŞINĂ = pe unde circulă "le tren"
LEUCEMIE = cancerul monedei naţionale
MAIOR = turist care bate drumurile cu maiul
MANIPULARE = manevrarea penisului cu ajutorul mâinilor
MĂCEL = mac mic
MERITORIU = teritoriul ocupat de livada de meri
MICROSCOP = scop mărunt
MOLIERE = cutiuţe în care se păstrează naftalina
MONOLOG = olog de un picior
MOPS = câine care a făcut ceva box la viaţa lui
NASTURE = plasture pentru nas
OFTALMOLOGIE = cabinet medical specializat în diagnosticarea şi tratarea oftatului
OPERATOR = solist la operă
PAPANAŞ = naşul Papei
PAPARUDE = rudele Papei
PAR AVION = întrebare retorică după consumarea unui litru de vodcă
PARASOLAR = aparat pentru coacerea perelor
PASPARTU = salut adresat de gazdă, la plecare, unui gurmand autoinvitat de Revelion
PERON = afiş la intrarea în bordel
PICOLIŢĂ = a zece la minus doisprezecea parte dintr-o liţă
PIRELLI = firmă care a dat faliment când or venit moldovenii cu "firma pi buni"
PISCICULTURĂ = ramură a medicinei veterinare care se ocupă cu fertilizarea "in vitro" la pisici
PIRON = locul unde opreşte trenul în gara din Iaşi
PITON = peşte a cărui lungime declarată se obţine din cea reală prin înmulţire cu 3,14
PLASTURE = nasture din material plastic
PRECAR = spaţiu lăsat special în faţa caruţei pentru montarea GPS-ului
PRESAT = teren extravilan al primarului, la intrarea în sat
PROCUR = vot unanim acordat de paraziţii intestinali
PROFUND = avertisment proeminent pe cutia cu supozitoare
PROŢAP = semn de circulaţie pentru avertizarea orientării sexuale a caprelor de pe centură
PRUDENT = pastă de dinţi cu extras de prune
PUŞCULIŢĂ = puşcă mai mică
RADIOLOG = depanator radio
RATEU = pateu din carne de raţă
(A) RECOMANDA = a da din nou comanda
RESTAURARE = înfiinţarea unui restaurant
ROBOT = o iei în bot pe româneşte
SCARABEU = cetăţean ce locuieşte la bloc, la scara a doua; din aceeaşi familie de cuvinte se cunosc scaraceu şi scaradeu
SCUMPETE = termen drăgăstos adresat femeii iubite pe timp de inflaţie
SENATOR = băştinaş de pe malurile Senei
SEXOLOG = olog de sex
SINUSOIDĂ = beţişor de băgat în nas
SOIOS = de soi
SPORTIV = coaserea în grabă a tivului
STOMATOLOG = medic specialist în tratarea afecţiunilor digestive (de stomac)
TIR ÎNCRUCIŞAT = camion turcesc în care şoferul dezleagă integrame împreună cu o fetiţă rătăcită prin parcare
TERACOTĂ = cotă longitudinală / latitudinală indicată pe hartă
TRACTOR = actor cu mult trac
TRANSPIRAŢI = marinari reprofilaţi în urma disponibilizărilor
TUTUN = a-a-arma de-de-de a-a-artilerie
ŢURŢUR = sunetul soneriei, iarna
UROCULTURĂ = ştiinţă subordonată literaturii care studiază urările, uralele şi urăturile
VEDETĂ = nava mică de război care se bucură de o deosebită popularitate
VĂRSAT = un văr de la ţară
YETI = filmul lui Spielberg, "E.T.", pe ecranele Iaşului
Să auzim de bine!

Sania inversată

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu este pentru prima dată când mergem într-o poiană. Că e vorba de o poiană cu flori sau că e vorba de Poiana Braşov, noi ne descurcăm. Şi când zic noi, asta înseamnă grupul nostru dur şi trecut prin multiple încercări, grup format din Mirciulică, Mihăiţă, Iulică şi subsemnatul.

Toti dorobanţi, toţi căciulari, vorba bardului, mai ales că suntem dotaţi cu nişte căciuli cât toate zilele aduse din vremuri imemoriale de la ruşi, ne-am decis ca să mergem la săniuş în Poiana Braşov. Având deja o oarecare experienţă de când cu păţania cu bobul, am decis ca, de data asta, să dăm dovadă de responsabilitate şi să luăm viaţa în piept în mod individual. Asta însemnând ca fiecare să venim cu sania lui şi să lăsăm pe pustie orice altă experienţă de dat pe zăpadă cu orice alt mijloc decât cu cunoscuta saniuţă.

Pentru deplasarea la locul faptei am decis să mergem tot cu maşina lui Mirciulică şi tot cu el la volan. Dintre avantajele acestei alegeri se remarcă de departe cel al benzinei plătite de tatăl lui Mirciulică, nu pentru că este un tip culant, ci pentru că şi-a lăsat portmoneul la îndemâna juniorului...

Aşa că, alimentăm la Favorit şi luăm drumul codrului la modul cel mai propriu. Dacă în alte situaţii eram conduşi de numitul Mirciulică cu 41 km/h acum, din cauza ninsorii care nu mai conteneşte, deja această viteză ni se pare una ameţitoare. Singurul element pozitiv este faptul că am reuşit ca să-l sculăm pe Mihăiţă la ore incredibil de matinale pentru organismul lui, cum ar fi ora 06.30! Iar avantajul îl remarcăm când verificăm ora sosirii, care este mult sub aşteptările noastre, cu toată viteza redusă cu care a condus Mirciulică. Ne cazăm de urgenţă şi pornim într-o scurtă incursiune de recunoaştere, deoarece nu vrem ca să mai pierdem timp mâine dimineaţă cu căutări sterile. Odată terminat raidul, seara ne-o petrecem la modul cel mai plăcut, întrucât am reuşit ca să ne afiliem unui grup care lucra la o bildingeală. Pentru cei veniţi mai curând în ţară, bildingeală este varianta uzuală a termenului românesc team building.

Cu muzică, cu dans, cu mâncare şi cu bancuri, seara a trecut uşor şi repede, aşa că mergem să dormim aşa cum ne-am aşternut. Ceasurile sună deşteptarea la orele şapte dimineaţa. Îmbrăcarea, un mic dejun consistent şi, cu săniile după noi, dăm fuga pe pârtie. E drept că, Mihăiţă vine oarecum mai la urma noastră, nu din cauza zăpezii, ci din cauza proastei înţelegeri a sensului cuvântului copios, care la el înseamnă chiar copios.

Primul intră în acţiune Mirciulică. Poziţia preferată de acesta este clasică, în sensul că respectivul se aşează în fund undeva pe sanie, se împinge cu picioarele şi, după ce porneşte, le pune pe tălpici. Ţinând seama de faptul că Mirciulică nu poate fi cântărit decât pe un cântar farmaceutic, poziţia adoptată nu îi oferă nicio satisfacţie deosebită, afară de o hurducăneală consistentă a fundului.

Al doilea intră în acţiune Iulică. El este omul la care se observă cel mai bine efectele studiilor superioare. Poziţia adoptată de el este una novatoare pornind de la poziţia clasică, în sensul că, se aşează în fund pe sanie, dar cu picioarele pe sanie. În acest fel, nu numai că îşi protejează picioarele de orice accident, dar nu mai are niciun control asupra saniei, lucru pe care îl observăm lesne când numitul nu mai ajunge la capătul pârtiei.

Întrucât o parte din digestie a fost efectuată, următorul la rând nu este altul decât Mihăiţă. Datorită efectelor de amortizare care sunt presupuse a le avea burta respectivului, acesta împinge sania şi, după ce capătă avânt, se trânteşte pe burtă ca sacul din pod. Dar încercarea lui este sortită eşecului chiar de la început din cauza greutăţii excesive, care face ca tălpicile să se scufunde în zăpadă după primii doi metri.

Acum urmez eu. Mă gândesc ce metodă să adopt şi cea mai convenabilă mi se pare cea a lui Mihăiţă, având în vedere că nu am nici de departe gabaritul lui. Drept pentru care, după ce împing sania câţiva metri, mă arunc pe ea pe burtă şi îi apuc cornele cu ambele mâini întinse. Avantajul poziţiei constă în aceea că pot folosi în voie picioarele pentru cârmit. Sania capătă repede viteză şi vântul începe să-mi şuiere pe la urechi. Ţin cornele saniei bine strânse în pumni şi bag adânc în zăpadă vârfurile ghetelor atunci când vreau ca să cârmesc. Zăpada străluceşte orbitor şi albul ei estompează orice denivelare. Inclusiv un ditamai mormanul de zăpada aflat întâmplător pe traiectoria mea. BUF! este sunetul surd produs de sania care se înfige în nămete într-o explozie de nori de zăpadă. În mod miraculos văd că am reuşit să trec prin morman, dar ceva s-a schimbat. Parcă simt mult mai pregnant onduleurile şi denivelările zăpezii. Chiar prea pregnant, ceea ce mă face să fiu mai atent cu persoana mea...

Pornind de la reconstituirile făcute ulterior pe baza imaginilor prinse de diferite aparate optice din zonă, la ieşirea din nămete se poate observa cu mare claritate că trecerea prin nămete a provocat un efect de switch: posesorul (adică eu) alunecă cu burta pe zăpadă, în timp ce sania (care trebuia să se află sub) se află pe spatele posesorului (adică a mea) pe tot traseul până la capătul pârtiei!

P.S. Vânătăile palmelor, produse în locul unde ţineam coarnele saniei, s-au estompat după o săptămână.

Să auzim de bine!

Crăciunul creştinilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Iată că am reuşit să prindem şi Crăciunul acestui an... Încet, încet, navigând printre crize şi recesiuni, printre salarii tăiate şi pensii micşorate, evitând spitalele noastre mortale şi preţurile în creştere, am reuşit. Deşi Crăciunul nu depăşeşte durata unui sfârşit normal de săptămână, efectele psihologice de liniştire, de finalizare în vederea unui nou început, chiar sentimentul de odihnă, sunt devastatoare. Organismul nostru parcă aşteaptă aceste zile cu convingerea că, după aceea, suntem mai împliniţi, mai odihniţi.

Iar vestitorii apropiatelor sărbători nu au întârziat ca să apară. Tuborg şi-a lansat berea Tuborg Christmas Brew cu care ne cadoriseşte la fiecare sfârşit de an de câţiva ani buni, dovedind o încremenire în proiect demnă de o cauză mai bună... Vodafone şi Orange s-au întrecut în a ne face oferte, cu sau fără căciuliţă, pentru tot felul de pachete şi pentru sărbători, ajutându-ne să remarcăm faptul că au rămas printre puţinii furnizori care mai au reclame la televizor... Producătorii de medicamente au umplut piaţa de tot felul de laxative şi curăţitoare, semn bun după părerea mea, pentru că ne arată că românii încă mai au loc de strâns cureaua...

Tarabele au început să împânzească locurile lăsate libere de şoferii care sunt împiedicaţi ca să parcheze, oferindu-ne tot felul de cadouri şi mărunţişuri, bineînţeles că tot cu destinaţia sărbătorilor şi tot începând din noiembrie... Iar după o absenţă de fix un an de zile, au apărut pe scenă şi Ştefanii Bănică şi Hruşcă, cu dorinţa evidentă de a mai scoate şi ei ceva din banii rămaşi prin buzunarele românilor. Gestul lor nu trebuie criticat pentru că, oricum, nu îi vom mai vedea preţ încă un an...

Oriîncotro te uiţi vezi afişe, promoţii şi anunţuri care mai de care mai atractive cu produse sau servicii oferite promoţional cu ocazia sărbătorii Crăciunului. Culori vii, imagini tentante, chiar şi apariţia unor personaje de cel mai prost gust, după părerea mea, numite Crăciuniţe (?), cântece şi clipuri cu colinde romtelecomunizate ne atrag atenţie din noiembrie că iată, Crăciunul e aproape!

Da, Crăciunul, una din marile sărbători creştine este aproape. O sărbătoare creştină la care nimeni, dar absolut nimeni nu pomeneşte de caracterul ei creştin, de adevăratul ei sens, de adevărata ei semnificaţie. Pentru că nu Moş Crăciun este eroul acestei sărbători creştine. Pentru că nu lui ne rugăm atunci când suntem la ananghie. Pentru că nu lui îi mulţumim atunci când suntem sănătoşi sau când visele ni se împlinesc.

Cultura Coca Cola ne-a împăienjenit minţile şi inimile, ne-a rupt de adevărata credinţă, l-a alungat pe Dumnezeu din casa, din şcoala şi din sufletele noastre. Ne închinăm comerţului, obiectelor sau produselor, sufletele ni sunt pline de gânduri legate de telefoane mobile, de bere sau confecţii, dar nu de liniştea şi înţelepciunea credinţei. Ştim numele renilor lui Moş Crăciun, dar nu ştim numele magilor care au vestit naşterea Mântuitorului.

Ne mirăm de existenţa tinerilor debusolaţi, care bântuie oraşele între două spargeri în căutarea surselor pentru o nouă porţie de drog fără să înţelegm că sufletele le sunt goale la fel ca o sticlă de Coca Cola băută din oferta de sărbători. Ne mirăm de răutatea şi violenţa din noi care explodează în orice moment şi în orice loc fără să ne gândim că minţile ne sunt subjugate ultimului model de smartphone şi nu ideilor de bine şi înţelegere. Nu mai ştim să apreciem devotamentul, profesionalismul sau eleganţa, nu mai ştim ce este aceea ţinută, comportament, civilitate, dar ştim pe de rost manele sau ultimele aventuri ale celor mai noi vagaboande. Credinţa din noi nu mai este de mult una creştină, este una comercială.

Iubesc emoţia încercată atunci când fac sau primesc cadouri, iubesc spiritul de linişte şi armonie al Crăciunului, dar îl urăsc pe Moş Crăciun, pentru că urăsc comerţul cu suflete, urăsc să mă închin comerţului, performanţă atinsă doar de noi, cei care ne numim creştini. Sărbători fericite vă doresc!

Să auzim de bine!

Ce cuvinte folosim (6)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Eiii, de mult nu am mai scris despre ce cuvinte folosim. Iată acum un nou articol pe această temă. Într-o postare anterioară, afirmam că învăţatul limbii greceşti ar trebui să fie deosebit de uşor pentru un român, măcar datorită faptului că, în limba română există o mulţime de cuvinte de origine grecescă sau a căror formă este aproape neschimbată faţă de varianta grecească. Că au provenit direct sau prin intermediul altor limbi, asta e o altă discuţie. Iar astăzi vom mai vedea câteva noi exemple.

Primul cuvânt pe care îl vom analiza pe ziua de azi este dendrologic. Conform dicţionarului, dendrologic este un termen care se referă la studiul arborilor de pădure. După cum spuneam, termenul este de sorginte grecească, provenind din cuvintele Δέντρο/Dendro, care înseamnă copac şi λογία/loghia, care înseamnă ştiinţă, studiu. Trebuie să admitem că este un termen cu o sonoritate mult mai plăcută decât pomologic sau copacologic…

Următorul cuvânt este catastrofă. Urât şi groaznic cuvânt, nu? Şi acest cuvânt are sorginte grecească, el provenind de la καταστροφή/katastrofi, care se traduce prin nenorocire. Acum, trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem că, în limba română, sensul e uşor modificat. O catastrofă este cu siguranţă o nenorocire, dar o nenorocire nu este întotdeauna o catastrofă…

Dar haideţi ca să mai vedem un cuvânt. Acesta este potir. Cuvântul are un uşor aer arhaic şi se referă la un pahar mai pretenţios, mai de “fiţe”, o cupă de băut. Ei bine, şi acest cuvânt are aceeaşi origine grecească, în original el fiind ποτήρι/potiri, care se traduce prin pahar. Acum, să nu credem că, pornind de la acest cuvânt, “fiţele” au fost importate din Grecia…

Şi încă un cuvânt. Ceva mai macabru, e drept, dar folosit. Hecatombă. Termenul are sensul de masacru sau măcel. Utilizarea lui este ceva mai veche, folosindu-se cu referire la jertfele de ordinul sutelor de victime. Termenul provine din cuvântul grecesc original εκατό/ekato, care nu înseamnă altceva decât o sută. Şi mă opresc aici, pentru că nu vreau să vă plictisesc cu o sută de cuvinte…

P.S. Ca de obicei, un mic bonus pentru cititorii fideli. Este vorba de cuvântul poligam. Cuvânt cu conotaţii mai mult sau mai puţin plăcute (în fond, mai multe soţii implică mai multe soacre...) el este explicat de DEX astfel: Formă de căsătorie apărută o dată cu sclavia patriarhală, întâlnită şi astăzi la unele popoare de religie mahomedană, în care un bărbat are dreptul să se căsătorească în acelaşi timp cu mai multe femei; situaţie în care se găseşte un poligam. Infracţiune comisă de bărbatul căsătorit în acelaşi timp cu mai multe femei. Dicţionarul susţine că provine din limba franceză, dar la originea lui sunt două cuvinte greceşti, rămase neschimbate ca sens şi ca formă: πολύ/poli, care înseamnă mult şi γάμος/gamos, care se traduce prin căsătorie. Ceea ce doream eu de fapt ca să vă spun este însă altceva: dacă vă străduiţi ca să învăţaţi limba greacă de dragul unei grecoaice, feriţi-vă să-i cereţi mâna cu expresia voulome gaminsi? (ce ce s-ar traduce cu dicţionarul în mână prin vrei să ne căsătorim?). În argou reprezintă o expresie pe care politica blogului mă împiedică să o traduc...

Să auzim de bine!

Întâmplări cu Nelu ceasornicarul (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cum vă spuneam în postarea precedentă, Nelu nu numai că era un excelent ceasornicar, dar era şi un excelent povestitor. Dacă nu reuşeam ca să trec pe la el în decursul unei săptămâni, eram într-o stare de frustrare totală. Mi s-a întâmplat chiar că, fiind trimis ca să rezolv diverse probleme prin oraş, făceam aşa fel încât să trec pe la el în timpul zilei, ştiind că nu voi putea să o fac în cursul după-amiezii.

Nelu nu numai că mă lăsa să fur meserie, dar mă şi învăţa şi, chiar mai mult, îmi dădea gratuit piese pentru reparaţiile pe care mă încumetam ca să le fac acasă, la lumina unei veioze, pe masa din bucătărie. Şi aproape că nu a fost caz când, reparând vreun ceas acasă, să nu-mi aduc aminte de vreo întâmplare povestită de el. Cum este şi cea de azi.

Ziua se anunţa liniştită. Nelu venise la atelier punctual, ca de obicei, oamenii foloseau trotuarul în mod regulamentar, magazinele îşi ridicau obloanele în zornăit de fiare, primii clienţi se trezeau la viaţă.

Nelu începe să-şi pregătească sculele, îşi pune şorţul şi se aşează la măsuţa de lucru. Tocmai aprindea lampa de lucru, că primul client îşi face apariţia.

- Bună ziua, vă rog, poftiţi! i se adresează Nelu politicos.

- Bună ziua, îi răspunde la fel de politicos cetăţeanul, oprindu-se în faţa tejghelei.

- Vă rog, spuneţi cu ce vă pot ajuta? îl îmbie Nelu la destăinuiri.

- Ştiţi, am o problemă, îi răspunde omul co voce sfioasă.

- Dumneavoastră? Sau un ceas de-al dumneavoastră, continuă Nelu zâmbind.

- Erh, da, aveţi dreptate, răspunde omul zâmbind şi el. Ceasul meu are o problemă. Ticăie!

Nelu se opreşte din orice activitate şi îl priveşte atent. Din bogata lui experienţă ştia că toate ceasurile mecanice ticăie. Nu trebuia să vină acest client să îi spună. Dar omul, văzând mirarea lui Nelu, mirare care cu greu putea fi disimulată, bagă mâna în geantă şi pune pe tejghea un ceas de masă.

- Poftiţi, acesta e ceasul! E în garanţie, dar ticăie.

- Domnul meu, încearcă Nelu o aplanare a lucrurilor, toate ceasurile mecanice ticăie. Iar de ce este mai mare, de aia ticăie mai tare, încearcă el o rimă simplă.

- Da, aşa o fi, răspunde omul frecându-şi barba, dar ăsta ticăie prea tare!

Nelu ia ceasul, îl examinează, îl ascultă şi se gândeşte că, nefiind uns bine, poate că are un ticăit ceva mai pronunţat. Aşa că, îşi cere scuze pentru câteva momente şi se apucă de desfăcut şi de uns mecanismul ceasului. După un sfert de oră, omul pleacă cu asigurările lui Nelu că, acum, ceasul e uns şi va ticăi mai slab.

A doua zi, lucrurile se desfăşoară după tiparul obişnuit, până apare primul client. Care se dovedeşte a fi acelaşi prim client de ieri. Numai că ceva mai congestionat la faţă. Omul intră, pune ceasul pe masă cu un gest hotărât şi declară ritos:

- Îmi pare rău, nu l-aţi uns bine, ceasul ticăie la fel.

Nelu se opreşte din lucru, se ridică şi îl priveşte ameninţător pe clientul ciufut:

- Cum adică nu l-am uns BINE? Sunt cesornicar de patruzeci de ani! Îmi cunosc foarte bine meseria!

- Vă rog, nu mă înţelegeţi greşit, nu pun la îndoială, dar vă spun pe cuvânt de onoare că ceasul ăsta ticăie foarte tare.

Nelu rămâne câteva clipe pe gânduri. Cu ceasul la ureche nu aude nimic anormal. În fond, e posibil ca omul să aibă dreptate, să fie o problemă ceva mai gravă decât un simplu uns, se gândeşte el preocupat de o atare defecţiune. Aşa că, ia ceasul, îi completează certificatul de garanţie şi îi dă un ceas nou. Omul îi mulţumeşte şi plecă cu noul ceas.

Şi începe şi a treia zi. Care, ca şi precedentele două, este deschisă de prezenţa aceluiaşi client nemulţumit. De data asta, faţa îi este întunecată şi anunţă momente dificile pentru bietul Nelu. Fără o vorbă, omul scoate ceasul din geantă şi îl pune pe masă.

- Ce, şi ăsta ticăie? încearcă Nelu o şarjă amară.

- Da, domnule, TICĂIE! Ticăie îngrozitor, îi precizează insul privindu-l în ochi pe Nelu. Să vă explic, continuă el observând că Nelu a rămas fără suflare. Noi stăm la curte, într-o casă tip vagon. Avem trei camere, una în continuarea celeilalte. Ei bine, deşi ascund ceasul între rufe, în fundul dulapului din ultima cameră şi închid toate uşile, îl aud ticăind din prima cameră, de la intrare...

Să auzim de bine!

Despre statistica unui leu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Multe din butadele şi maximele care circulă la ora asta (13.47) prin lume sunt rodul minţii strălucitoare a marelui George Bernard Shaw. Toate sunt frumoase prin strălucirea geniului ascuns în ele, dar preferata mea este următoarea: Minciunile sunt de trei feluri. Minciuni, minciuni sfruntate şi statistici. Vă vine să râdeţi, nu? Ei bine, râzând, haideţi ca să vedem cum se ascund minciunile în statistici.

Pe vremea comunismului circula un banc. La comitetul central se primeşte un telex (pe vremea aia nu erau faxuri sau Internet) de la o fermă zootehnică în care erau anunţaţi că 50% din efectivul de taurine a murit. Imediat se constituie o celulă de criză care se deplasează în judeţul respectiv şi, împreună cu secretarul de partid, ajung la ferma cu pricina. În fermă găsesc un rândaş care curăţa o vacă. Preşedintele celulei de criză i se adresează spunându-i că au fost anunţaţi că aici e o mare nenorocire, din moment ce 50% din efectivul de taurine a murit. Rândaşul se uită abulic la membrii comisiei şi le spune: da, aşa este, aveam două vaci şi una a murit!

Noi avem un credit la o bancă. Plătim ratele regulat, la termenul din scadenţă şi în suma comunicată. Săptămâna trecută, deşi plătisem rata comunicată prin SMS, suntem sunaţi de un lucrător al băncii, care ne anunţă grav că avem o restanţă de 1 leu! Paranoia băncii mi se pare evidentă: în primul rând, nu nouă trebuia să ni se adreseze, ci funcţionarului care trimesese pe SMS o sumă greşită, în al doilea rând, o asemenea sumă putea fi uşor trecută pe extrasul lunii următoare, iar în al treilea rând, costul convorbirii telefonice şi al hârtiei consumată la ghişeu când am făcut plata acelui leu au depăşit cu mult, foarte mult cumplita valoare de un leu.

Dar asta nu are nicio legătură cu ce vă spuneam la început despre statistici. În schimb, are mare legătură anunţul funcţionarului cel grav, care ne anuţa că, dacă nu plătim, vom fi înregistraţi ca restanţieri la Biroul de credite. Ei, acuma v-aţi prins? Oare câţi români cu credite, din cei 25% anunţaţi de statistici ca fiind restanţieri, sunt înregistraţi cu asemenea sume ridicole?

Să auzim de bine!

Întâmplări cu Nelu ceasornicarul (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Pentru mulţi ani, Nelu cesornicarul a fost unul din bunii mei prieteni. La vremea respectivă, cred că era unul dintre cei mai buni ceasornicari din Bucureşti. Atelierul lui era undeva, pe Blănari, iar el activa nu numai ca ceasornicar în nume propriu, ci şi ca reprezentat al unei fabrici de ceasuri.

Cu destui ani mai vârstnic decât mine, Nelu avea acea linişte şi cumpătare pe care numai vârsta ţi le pot oferi. Cel puţin odată pe săptămână, după ce ieşeam de la serviciu, îmi făceam drum pe la atelierul lui. Nu neapărat pentru a repara vreun ceas ci, mai mult pentru a mai sta de vorbă şi de a fura meserie. Pentru că, trebuie să recunosc, deşi nu sunt cesornicar, am moştenit o răbdare şi o acuitate vizuală indispensabile unui ceasornicar. Iar întâlnirile cu Nelu au fost de la început un bun prilej de a-mi forma o nouă pasiune: reparatul ceasurilor. Fără falsă modestie, vă spun că, în perioada mea de glorie, pur şi simplu din plăcere, ajunsesem ca să repar până şi acele mici ceasuri de damă, nu mai mari de 1 centimetru în diametru.

Azi vă voi povesti una din situaţiile prin care a trecut Nelu în cariera lui, situaţii care ne făceau ca să ne strâmbăm de râs în micuţa cămăruţă, printre ticăitul milioanelor de ceasuri şi pendule. Într-o zi, vine la el un cetăţean trecut bine de vârsta a doua, cu bătaie chiar spre a treia. Salută şi îi pune pe masă un ceas deşteptător, mare cât roata unui căruţ de supermarket. Nelu, amabil, îl întreabă care e problema, ce defecţiune are:

- Nu are nicio defecţiune, spune omul, arborând o mină serioasă, ceasul e nou.

- Atunci de ce l-aţi adus la mine, întreabă mirat Nelu, consultându-se din priviri cu ceilalţi clienţi din atelier.

- Pentru că vreau să îl defectaţi! răspunde omul, păstrându-şi aerul grav.

Nelu se opreşte din orice activitate şi îl priveşte împietrit drept în ochi:

- Cum adică să îl defectez EU? aproape că silabiseşte Nelu cuvintele. Eu doar REPAR ceasuri stricate, subiliniază Nelu cuvântul pe un ton ceva mai ridicat.

- Nu m-aţi înţeles, dă omul din cap nemulţumit. Ceasul e bun, merge perfect, dar eu vreau ca să îl stricaţi dumneavoastră, să îl faceţi să nu mai funcţioneze!

Nelu se aşează pe scaun cu genunchii moi. Aşa ceva nu mai auzise, şi doar avea nişte ani buni de experienţă în spate...

- Domnul meu, îşi reia el scuzele după un moment de linişte absolută în atelier, dacă vreţi să îl stricaţi nu trebuie să veniţi la mine. Este suficient să îl aruncaţi odată pe fereastră. Vă garantez că se va strica.

- Da, nu vă contrazic, aşa este, dar eu nu vreau ACEST tip de defectare. Eu vreau ca să fie stricat de un specialist, de un ceasornicar. De fapt, continuă el spre stupefacţia tuturor celor din atelier, eu vreau să îl faceţi ca să funcţioneze maximum o oră după ce ajung acasă cu el.

Nelu, îşi plesneşte genunchii de uimire. Ceilalţi clienţi se privesc miraţi, aşteptând apariţia unei persoane cu iniţiativă, care să lămurească asemenea absurditate. După câteva minute de gândire şi alte câteva plesnituri peste genunchi, lui Nelu îi vine ideea salvatoare.

- Domnul meu, îi răspunde el cu o voce ca un sloi de gheaţă, am găsit posibilitatea ca să vă ajut.

Un oftat de uşurare scapă din pieptul clientului, însoţit de o privire recunoscătoare.

- În loc să întoarceţi arcul complet, înainte de a pleca de aici, îl întoarceţi doar de două ori. Ceasul va merge până acasă, după care se va opri. E bine?

- Excelent! aproape că ţopăie omul de bucurie. Ştiţi ce? îşi începe el o confesiune motivată de izbânda avută, am o mândră, domnule, o văduvă, la două blocuri de mine şi, ca să scap de acasă, îi spun nevestei că mă duc cu ceasul la reparat, că iar s-a stricat...

Să auzim de bine!

Tradiţiile populare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

De la bun început trebuie să vă fac precizarea că avem o ţară încă suficient de mare şi încă suficient de populată pentru ca tradiţiile să nu apară doar în Mărginimea Sibiului (aici, pentru detalii, vedeţi http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com/2011/03/marginimea-sibiului.html#axzz1gUVmxTIv)...

Pe când oamenii nu erau încă suficient de oameni şi se putea spune despre ei că erau nişte maimuţoi, unul din simţuri tot apucase să se dezvolte. Şi anume, cel al observaţiei.

Aşa că, în timp ce stăteau şi ronţăiau rădăcini sau alte leguminoase, au observat că, de exemplu, apele Nilului se revarsă cu o anumită ciclicitate. În anumite momente ale anului, cu sau fără voia lor, a oamenilor, apele începeau să se umfle şi să acopere câmpiile înconjurătoare. Ocupaţi cu căutarea hranei, chiuleau din greu la orele de geografie, astfel încât, nu le-a fost greu să pună acest fenomen pe seama unor forţe mai mari ca ale lor şi de aici până la formarea unei tradiţii nu a mai fost decât un pas. Oricum, trebuie să reţinem că ciclicitatea a fost unul din elementele de bază.

Dar maimuţoii nu bântuiau doar malurile Nilului, ci şi alte ţinuturi pământene, având acelaşi spirit de observaţie în dotare. Astfel, au putut observa că primăvara pomii înfloresc, iar toamna frunzele cad, că la un anumit moment al anului o zi este mai lungă decât celelalte de până atunci, iar la alt moment al anului o zi este mai scurtă decât oricare alta din an şi aşa mai departe.

Esenţial este faptul că toate aceste observaţii au pornit de la o ciclicitate în apariţia lor. De exemplu, tot anul nu se întâmpla nimic şi brusc, la un anumit moment, se făcea frig şi copacii îşi pierdeau frunzele. Ulterior, pornind în mare parte de la aceste fenomene ciclice şi de la tradiţiile formate în jurul lor, au apărut mugurii diferitelor religii.

Pe măsura dezvoltării acestor religii, o parte dintre tradiţii au fost preluate în cadrul vreunei religii sau elemente ale religiei s-au constituit în tradiţii. În fiecare an copacii înfloreau în aceeaşi perioadă, Nilul se revărsa şi el în perioada lui, iarna venea şi ea în perioada ei, tot ce se întâmpla în jurul respectivilor maimuţoi apărea şi dispărea la anumite momente, tot ce se întîmpla acum nu se mai întâmpla decât la anul, pe aceeaşi vreme, nimeni nu mai avea habar de fenomenul respectiv decât peste un an, pe aceeaşi vreme, la fel ca spectacolele de Crăciun ale lui Ştefan Bănică jr...

Să auzim de bine!

Fotbaliştii 'vorbeşte'

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

După cum bine ştiţi, nu sunt o persoană preocupată de fotbal. Şi nici de fotbalişti. Singurul lucru care îmi trezeşte un oarecare interes în acest domeniu este motivul atracţiei pe care îl manifestă piţipoancele faţă de respectivii practicanţi ai respectivului sport. Poate că citatele de mai jos, copiate din cuvântările lor pline de tâlc, îmi vor aduce lumina atât de râvnită...

Dorinel Munteanu:

"La pomul lăudat nici mere nu face"

Cristi Chivu:

"Echipa naţională are nevoie de suportul suporterilor echipei naţionale"

Claudiu Răducanu:

"La bulanu' meu o să dau şi gol dacă o să mă convoacă"

Gabi Boştină:

"Nu ştiu câte goluri ar trebui să marcăm ca s-o eliminăm pe Betis. Cât mai multe ar fi suficiente"

Adi Ilie:

"Dacă ar fi să scoatem primele 30 de minute, cred că am fi putut fi câştigători"

Gheorghe Hagi:

"Omul este o persoană umană"

"Copii, mergeţi la şcoală, că şi şcoala e bună la ceva!" (în vizită la o şcoală generală)

Marius Măldărăşanu:

"Este un meci de care pe care, dar nu este decisiv"

Marian Iancu:

"Ionel Ganea, ca om, e capabil sa infecteze până şi penicilina!"

Cornel Dinu:

"Doar prin hazardul inconştient social nu se putea ajunge în sfere atât de aureolate şi în plan financiar"

"Gestul domnului Mihai Stoica a fost unul de premeditare intempestivă"

"Muncitor Nicoliţă, foarte muncitor, dar terenul de fotbal nu e şantier"

"Filosofia este o transcedentală propedeutică pentru sufletul bântuit de moarte al românului"

Dumitru Dragomir:

"Dom'le, eu muncesc 24 de ore pe zi, iar uneori chiar şi noaptea"

"Am ajuns la o vârsta la care mi-am dat seama că trebuie să fiu cinstit"

"Familia e sfântă, pe când patria... cum să vă spun, patria e sacră"

Gheorghe Ştefan:

"Am puterea să recunosc că nu sunt vinovat"

"Eu prin presupuneri deduc"

Rică Răducanu:

"La examen mi-a căzut Comuna din Paris , dar le-am spus să-mi schimbe subiectul, că nu prea le am cu geografia"

Marin Condescu:

"Cu privire la reapariţia blaturilor în campionatul nostru, nu mi-e frică, dar mă tem"

Gabi Stan:

"Pase scurte şi pe sus, ai n-ai mingea, tragi la poartă"

Gigi Neţoiu:

"Puteau să câştige ambele echipe, dar important este că noi am luat 6 puncte"

Ionuţ Popa:

"Sincer, mie nu-mi place să mă duc la Vaslui! Păi, la ultimul meci au venit cu un tablou de-al meu şi scria "Popa prostu’"

Şi... Gigi Becali:

"M-am certat şi cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanţa, dar nu ne-am insultat."

"Meritul pentru titlul câştigat de Steaua e 50% al lui Olăroiu şi 50% al lui Protasov, dar cel mai mare merit e al meu"

"Da' cine e dom'ne Nichita Stănescu ăsta? A adus mai mulţi bani decât mine în România?"

"Dumnezeu e cel mai tare serviciu de informaţii din lume - ştie tot, chiar şi-un fir de păr"

"Becali e un brand. Eu la Avicola Iaşi pot să fac pui Gigi Becali, dacă vreau"

"Becalizarea României înseamnă că România este într-un cancer moral şi spiritual din care se va salva prin becalizare"

"Eu în tinereţe eram amfitrion pe oriunde mă duceam"

"Sunt în silenzio stampa. Dar doar pentru ziarişti. Vorbesc numai cu televiziunile"

"Dacă marcăm un gol la început, pe urmă putem să jucăm şi la 0-0"

"Am vorbit chiar zilele trecute cu mai mulţi parteneri de afaceri. Oameni serioşi, din lumea interlopă"

"Eu am înţeles că vorbim despre afaceriştii adevăraţi. Acest Cocoş este un papagal"

Ei, ce mai aveţi de zis despre asemenea perle?

Să auzim de bine!

Hă, hă, cum râde Băsescu la Iliescu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu, când mă gândesc cum arăta viaţa socială după Revoluţie, simt cum mă trec fiori.

Hă, hă, oamenii descoperiseră libertăţi şi drepturi noi, de neimaginat până atunci şi, ca orice copil care primeşte o jucărie fără ca să i se explice funcţionarea, smotoceau drepturile astea de le mergeau fulgii, hă, hă.

Hă, hă, se supăra un muncitor pe şeful de echipă? Nicio problemă: sindicatul punea imediat de o grevă de o săptămână de îţi era mai mare dragul şi la care se cerea schimbarea tuturor miniştrilor. Te certai cu administratorul de bloc? Iarăşi, nicio problemă: se punea de un marş şi o demonstraţie de minim 20.000 de persoane care cereau demisia (niciodată nu am aflat a cui) şi căderea Guvernului, hă, hă.

Hă, hă, nu era zi ca să nu auzi de o grevă generală, de o manifestaţie ca lumea, de un nou sindicat sau un nou partid constituite. Era o atmosferă de nemaipomenită emulaţie, de nemaipomenită nelinişte, nimic nu plăcea, nimic nu convenea, hă, hă.

Hă, hă, peste toate aceastea, tronau în plină măreţie câteva aspecte devenite tradiţionale. Unul din ele era sloganul că nu ne vindem ţara. Strigat din tot sufletul de cei care, imediat ce s-au văzut puşi în drepturi, improprietăriţi sau despăgubiţi, nu au ştiut să facă altceva decât să vândă, să taie şi să demoleze tot ce le cădea în mână, animaţi de o lăcomie inimaginabilă, hă, hă.

Hă, hă, cel de al doilea era zâmbetul lui Iliescu. Cronici întregi s-au scris pentru combaterea acestui gest oribil, nenumărate mese rotunde s-au încins, cronicari au făcut averi criticând şi comentând această apucătură abominabilă. Nu era emisiune, nu era cenaclu, nu era întâlnire în care să nu se combată vehement, tovărăşeşte, zâmbetul lui Iliescu, hă, hă.

Hă, hă, nu cred că mă înşel dacă afirm că au fost organizate mitinguri pentru combaterea acestui zâmbet. Pe orice post de televiziune te uitai, ştirile se deschideau cu imagini acuzatoare de la ultimul zâmbet al lui Iliescu, hă, hă.

Hă, hă, dar anii au trecut... Sindicatele s-au mai subţiat, liderii s-au mai politizat, muncitorii s-au mai privatizat şi au căpătat alte apucături, iar nervii li s-au mai liniştit, hă, hă.

Hă, hă, s-au liniştit atât de mult încât nu au observat că au un alt preşedinte. S-au liniştit atît de mult încât nu au mai observat că acesta nu zâmbeşte, ci hăhăie de-a binelea. S-au liniştit atât de mult încât nu observă că actualul preşedinte, chiar dacă face un anunţ mortuar, o face hăhăind cu gura până la urechi. Dar, ce folos? Nimeni nu mai iese în stradă, nimeni nu mai organizează niciun miting, nimeni nu mai organizează mese rotunde pe această temă,nimeni nu mai taie păduri pentru ziarele care vor comenta… Doamne, cum s-a mai lenevit lumea în douăzeci de ani, de nici măcar un hăhăit nu îi mai mobilizează... hă, hă.

Să auzim de bine!

Criza loveşte România din plin

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa cum am mai precizat de numeroase ori în paginile acestui blog, toate întâmplările relatate sunt reale şi pot fi probate cu martori. Aşa cum este şi cea de azi.

Acţiunea se petrece în vremurile noastre, mai precis, în zilele noastre. Şi mai precis, săptămâna trecută. Acţiunea se petrece în timp ce preşedinţii Franţei şi Germaniei se întâlnesc într-o încercare disperată de salvare a finanţelor europene.

Acţiunea se petrece în timp ce agenţiile de rating ameninţă în fiecare zi noi ţări cu scăderea rating-ului.

Acţiunea se petrece în timp ce tot mai multe ţări sunt nevoite ca să se împrumute la dobânzi tot mai mari, cu efectele economice şi financiare cunoscute deja.

Acţiunea se petrece în timp ce preşedintele Băsescu se duce la Bruxelles (şi rău nu face) ca să îşi exprime indignarea că România trebuie să suporte lipsa de indecizie a celor mari şi să plătească oalele sparte, deşi are “lecţiile” făcute.

Acţiunea se petrece în timp ce tot mai multe ţări europene (şi nu numai...) sunt ameninţate cu falimentul.

Acţiunea se petrece în timp ce Comisia Naţională de Statistică ne anunţă picajul producţie, a construcţiilor sau a consumului.

Acţiunea se petrece în timp ce băncile aruncă în stradă tot mai mulţi cetăţeni pentru neplata ratelor.

Acţiunea se petrece într-o firmă multinaţională din România, ţară supusă nemilos tăierii pensiilor, salariilor şi alocaţiilor, ţară în care anunţurile de trimitere în şomaj au devenit zilnice. Pentru cei care au deschis televizorul mai târziu, voi repeta că acţiunea se petrece într-o multinaţională. Iar când zicem multinaţională, ştim că zicem salarii dodoloaţe, cum îi place românului să spună. Adică salarii de peste 1.000 de euro per capita. Cum spuneam, este vorba de o multinaţională care are nevoie urgentă de un banal informatician, fapt pentru care oferă chiar ceva peste salariul de mai sus, ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu e de colea...

Vine ziua selecţiei şi, în faţa comisiei de selecţie apare un june. Este invitat în sală, la interviu, şi începe tirul întrebărilor. Mai mult presaţi de nevoie decât de abilităţile dovedite ale junelui, membrii comisiei se înţeleg tacit din priviri şi preşedintele comisiei îi spune:

- Tinere, ai fost selectat. Vei avea un salariu de 1.200 de euro. Dar, te rugăm să ne înţelegi, avem nevoie ca să te prezinţi cât mai urgent la post. Dacă se poate, ar fi bine chiar mâine.

- Oh, am înţeles, răspunde apatic tânărul (deşi, personal, vă spun că asemenea ofertă m-ar fi făcut să ţopăi un sfert de oră în faţa comisiei), dar nu pot aşa de curând.

- Oh, ne pare rău! Dar de ce? întreabă îngrijorat unul din membrii comisiei. Ai probleme la locul actual de muncă?

- Nu, nu am nicio problemă. Nu am mai lucrat până acum. Dar nu pot pentru că, mai întâi, trebuie să merg la schi cu părinţii mei.

- La schi? întreabă miraţi membrii comisiei, gândindu-se că e vorba de un campionat mondial desfăşurat la Polul Nord sau în Noua Zeelandă. Unde?

- La Runcu, răspunde liniştit tânărul.

Să auzim de bine!

Cine ne conduce

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Pe http://centruldio.net/wordpress/?p=1979, ziaristul Dragoş Ungureanu publică următorul interviu. Îl postez cu precizarea sursei şi corecţiile de redactare inerente.

Pe la începutul anilor 2000, exista un talk-show pe ANTENA 1, care se numea "Marius Tucă Show". Acest excelent ziarist invita în emisiunile sale cele mai reprezentative personalităţiale momentului, de la preşedintele statului, primul ministru şi membri ai guvernului, până la sportivi, oameni de cultură sau de ştiinţă... pe scurt, invita în fiecare seară, OMUL ZILEI! Era unul dintre programele cele mai aşteptate şi mai urmărite, întrucât realizatorul nu-şi "ierta" pentru nimic în lume invitatul, supunându-l unui continuu tir de întrebări, care de care mai provocatoare şi mai indiscrete referitoare la activitatea profesională sau acţiunile publice ale acestuia. Totul cu bun simţ, totul cu maxim profesionalism, beneficiind de o echipă redacţionala de elită!

Într-o seară de acum circa zece ani, l-a avut ca invitat pe marele nostru economist şi academician Anghel Rugină, profesor universitar de anvergură mondială, care s-a stins din viaţa de curând, din păcate... (Anghel Rugină a decedat în 15 decembrie 2008, nota mea). Emisiunea de pe Antena 1 din acea seară avea să devină, pentru toţi cei care am urmărit-o, absolut memorabilă. Sub Ceauşescu, Anghel Rugină a fugit din ţară, trecând Dunărea înot la sârbi. A fost rănit la picior de un grănicer român, dar a reuşit în cele din urmă să ajungă în Statele Unite, unde a devenit membru corespondent al Academiei Statelor Unite, şef de comisii economice şi consilier în diferite guverne americane. Pentru cine vrea să se edifice mai pe larg despre personalitatea acestui român de excepţie recomand lectura de pe Wikipedia şi din alte surse on-line.

La un moment dat, cu toată experienţa sa, Marius Tucă a scăpat invitatul de sub control. Personajul "de mare calibru" din acea seară, a pus treptat stăpânire pe emisiune, toată pregătirea acesteia ducându-se "pe apa Sâmbetei" deoarece răspunsurile sale la întrebările moderatorului depăşeau cu mult tiparul emisiunii prin amplitudine, prin modul în care erau documentate şi mai ales prin consecinţele lor!... Erau răspunsuri care impuneau de la sine alte întrebări şi tot aşa... Ca un bulgăre de zăpadă lăsat să se rostogolească pe o pantă proaspăt ninsă!... Dar să vedem ce s-a întâmplat, concret!

Domnul Rugină a afirmat la un moment dat că a fost invitat acasă la George Bush!La "CASA ALBĂ", bineînţeles. Fiica domniei sale era prietenă şi colegă de facultate cu gemenele preşedintelui american, iar acesta a vrut să îl cunoască personal, aşa că l-a invitat la o cină în cel mai bine păzit obiectiv al planetei. Şi când Marius Tucă l-a întrebat cum e de fapt preşedintele american "în privat", au început dezvăluirile: "George Bush este un texan simpatic, cinstit şi foarte de treabă, dar nu face ce vrea el!..." "Cum, adică, nu face ce vrea el? Păi nu este el cel mai puternic om de pe planetă? Nu conduce el guvernul celui mai puternic stat din lume?" a întrebat, Tucă."Păi, nu prea..." a răspuns domnul profesor. "Se vede treaba că trebuie să fac unele precizări", a mai spus domnia sa, "ca să se ştie şi ca să puteţi înţelege mai bine"!... Apoi a continuat.

"Dragii mei, lumea asta este condusă de un fel de guvern mondial, format dintr-un grup de circa 250-300 de persoane, super-bogate, super-puternice şi super-bine-informate, care trăiesc "ca în sânul lui Adam"! Oamenii ăştia deţin puterea absolută pe planetă. În afară de accesul imediat la toate resursele economice şi la cele mai recente descoperiri tehnico-ştiinţifice, multe ţinute în secret, au la dispoziţie, în toate ţările lumii, institute de cercetări psiho-sociologice, cu ajutorul cărora ţin sub control toate popoarele planetei.

Acestea le indică personajele politice cele mai "potrivite" pentru a "câştiga alegerile", în mod "democratic" în cele mai importante state ale lumii; importante nu numai ca număr de locuitori, dar mai ales prin resursele lor naturale, prin puterea economică, militară sau prin poziţia lor strategică. Practic toţi conducătorii statelor importante ale planetei sunt "aleşi" cu "binecuvântarea" acestui "GRUP", şi toţi cei aleşi nu fac altceva decât să pună în practică "directivele" trasate de acesta..."

Întrebare telefonică de la un telespectator: "Domnule Anghel Rugină, face şi România parte dintre ţările vizate de "GRUP"?" "Da! Şi ca dovadă vă aduc faptul că, înainte cu două luni de alegerile din 2000, persoana care a câştigat alegerile prezidenţiale, a fost în vizită "privată" în Statele Unite, iar la două săptămâni de la câştigarea alegerilor, primul ministru proaspăt numit a făcut acelaşi lucru. Au fost amândoi să-şi ia "foaia de drum"... Replică telefonică: "Adică dumneavoastră vreţi să spuneţi că pe preşedintele nostru ni l-au ales americanii?" Răspuns: "Nu o spun eu. Aşa este. Numai că nu americanii, ci "GRUPUL" care conduce. În America a avut loc doar acceptarea şi instruirea personajelor."

Replică: "Să vă fie ruşine domnule, Rugină... Să vă fie ruşine că aţi ajuns la vârsta pe care o aveţi, cu capul plin de păr alb, ca şi mine şi că ne minţiţi în halul ăsta... Nu ştiu ce interes aveţi să o faceţi, dar vreau să vă spun că pe preşedintele nostru l-am ales noi, cu toţii, prin votul nostru, că aşa am vrut noi! Să vă fie clar: aşa am vrut noi! Şi apoi cum să ni-l aleagă alţii când este o comisie de votare care verifică vot cu vot, de la toate partidele... Sunteţi un mincinos! Domnule Marius Tucă, nu mai chemaţi, domnule, din ăştia... Bună seara!...

"Anghel Rugină, (A.R.): "Dragă domnule, te felicit!... Te felicit că ai ajuns la vârsta la care ai capul plin de păr alb şi că ai trăit până acum cu impresia că ai putere! Că votul tău contează! Poţi să mori fericit în cazul ăsta! Eu nu am vorbit pentru cei care au vârsta şi convingerile dumitale. Eu am vorbit pentru cine are urechi să audă şi minte să înţeleagă!... În ceea ce priveşte votul, nu uitaţi vorbele lui Stalin, care zicea că nu contează cine şi ce votează, contează doar cine numără voturile! Astăzi cu voturile centralizate electronic treaba asta a devenit un simplu joc pentru un informatician: cu un program deştept, printr-o simplă atingere a unei anumite taste, voturile plus ale unui candidat se adună discret la cel care trebuie să iasă... Îmi spui că nu ştii ce interes am... Am interesul ca POPORUL MEU SĂ AFLE... Să afle şi SĂ ÎNŢELEAGĂ!... Să înţeleagă că la nivel global "cărţile sunt făcute"! Oamenii ăştia sunt prea deştepţi şi prea puternici!..."

Alt telespectator (TS), întreabă: "Dar cine sunt oamenii ăştia? Este vorba de Franc-masonerie?" A.R.: "Sunt şi masoni în "grup", dar nu sunt majoritari!" TS, (chiar dacă se tratează de un alt telespectator lăsăm iniţialele cu titlu generic, pentru cursivitatea mesajului): "Atunci, despre cine este vorba? E sultanul Bruneiului? Bill Gates? Sau cine altcineva?"

A.R.: "Mai, băieţi... Pe oamenii ăştia nu-i cunoaşte nimeni... Adică nimeni dintre "muritorii de rând"! Ce, sultan? Ce, Bill Gates? Ăştia sunt mici copii, pe lângă cei din "GRUP"! Trebuie să înţelegeţi că adevăraţii bogaţi ai lumii nu apar în nici un top, al niciunei reviste... Se bucură de anonimat pentru ca astfel să aibă libertate deplină de mişcare. Doar un număr limitat de persoane, alese pe sprânceană, cunoaşte identitatea unora dintre ei, alte persoane "alese", cunosc pe altele, şi tot aşa. Nimeni nu poate pune toate piesele acestui puzzle împreună... Nici măcar preşedinţii marilor state ale lumii. Directivele ajung la ei prin interpuşi. V-am spus că este vorba despre oameni deosebit de inteligenţi şi despre o organizare perfectă!..."

TS : "Atunci sunt evreii?" A.R.: "Sunt şi evrei dar nu sunt majoritari!" TS: "Arabii? Sunt şi arabi? Că ăştia au petrol..." A.R.: "Dragii mei, sunt reprezentanţi de peste tot, într-o proporţie echilibrată. În asta şi constă succesul "GRUPULUI", deciziile în interiorul lui se iau într-un mod absolut democratic, iar locul în acest "GRUP" se moşteneşte, pe principii monarhice, cei ce urmează să intre fiind foarte bine testaţi şi pregătiţi în acest sens... TS: "Bun, şi cam de când se întâmplă chestiile astea?" A.R.: "Se zice că acest "GRUP" a luat fiinţă cam pe la începutul anilor 1800, cu scopul declarat de a prelua conducerea lumii. Prima mişcare cu relevanţă la nivel planetar ar fi fost iniţierea valului de revoluţii din Europa anilor 1848. Apoi "GRUPUL" a încercat preluarea puterii pe tot globul prin intermediul ideologiei comuniste." TS: "Cum adică, să preia puterea în lume cu ajutorul comunismului? Păi comunismul nu zice că totul este al tuturor? Nu înţeleg. Puteţi să ne explicaţi?" A.R.: "O.K. Să raţionăm un pic... Deci ideologia comunistă spune că totul este al tuturor, este adevărat, dar şi că nimeni nu poate dezlipi nici un strop din bunurile în comun pentru folosul său personal. Deci totul este al tuturor şi în particular al nimănui. Şi chiar dacă nu sunt ale nimănui, după victoria planetară a comunismului, aceste bunuri trebuiesc totuşi "administrate" de cineva. Şi de ce acel cineva n-ar putea fi un "GRUP", de administratori la nivel mondial de, să zicem... 250-300 de persoane!"... Toată lumea... mută. Inclusiv Marius Tucă... Şi domnul profesor a continuat: "Toate mişcările de rezonanţă mondială de după 1848, s-ar fi produs cu acceptul acestui "GRUP". Totul bine studiat. Totul cu un scop precis. Bineînţeles că au apărut şi evenimente neprevăzute. Las un moment dat, liderii comunişti, supuşi unei propagande deşănţate cu scopul creării cultului personalităţii, pe criterii de marketing politic, au început ei înşişi să creadă în ceea ce propovăduiau şi să se creadă nişte ZEI în viaţă, aşa că au scăpat de sub control. Şi atunci a fost nevoie de crearea unei ideologii care să contrabalanseze comunismul şi anume fascismul. Şi aşa a pornit cel de-al doilea război mondial... Şi când şi fascismul a început să aibă derapaje i s-a opus o coaliţie mondială şi pentru că nu fusese înfrânt comunismul "independent", a fost nevoie de un "război rece", care s-a încheiat aşa cum ştim cu toţii, cu victoria "GRUPULUI" asupra copilului rebel - comunismul! Acum suntem în faza în care "GRUPUL" se concentrează asupra unei noi strategii de putere şi anume "GLOBALIZAREA". Au fost create organisme la nivel global în sprijinul acestui concept: NATO, G8, G20, FMI, Banca Mondială, BERD, Comunitatea Europeană etc... Trebuie să recunoaştem că acest "GRUP" a avut un rol foarte important în menţinerea unui echilibru strategic la nivel mondial. În perioada dominaţiei acestuia, nivelul de trai al populaţiei a crescut în mod constant, nu peste tot e drept, dar încă se mai lucrează la acest lucru prin intermediul organismelor mondiale controlate de "GRUP". De asemenea, nivelul tehnologic a cunoscut un progres uriaş care nu ar fi fost posibil fără direcţionarea resurselor necesare în acest sens. "Drepturile omului" sunt impuse permanent pe ordinea de zi a tuturor reuniunilor la nivel mondial sau regional, acolo unde acestea nu sunt la înălţimea momentului. În general, se impune o nouă ordine mondială, care încearcă să înlăture haosul, anarhia şi pericolele potenţiale la nivel planetar... V-am spus că este vorba despre persoane deosebit de inteligente. E drept, uneori sunt mai răi câinii, ca stăpânii, dar sunt sigur că la momentul oportun, stăpânii îşi vor pune câinii cu botul pe labe!..."

Marius Tucă (M.T.): "Domnule Anghel Rugină, m-aţi uimit! De unde ştiţi toate astea? A.R.: "În cercurile academice americane se dezbat destul de des subiecte de genul ăsta!" M.T.: "Şi nu vă este frică să dezvăluiţi aceste lucruri?" A.R.: "În primul rând, am o vârstă: "mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul" şi apoi, sunt lucruri, repet, deja cunoscute, iar scopul pentru care am făcut-o este de a limpezi cumva apele şi de a potoli spiritele înfierbântate din România, care încă mai cred că tot ceea ce zboară se mănâncă!..."

TS: "Şi noi ce trebuie să facem?" A.R.: "Aici am vrut să ajungem cu discuţia noastră!... Pentru noi, important este să ne facem viaţa frumoasă în jurul nostru. Să lăsăm gândurile mari, la scara internaţională, că acolo jocurile sunt făcute şi echilibrele nu trebuiesc rupte! Nu avem nici informaţiile, nici competenţa, nici resursele şi nici mijloacele necesare să acţionăm la un nivel atât de înalt. Putem în schimb să ne comportăm civilizat, să ne educăm bine copiii, să ne conservăm şi să ne protejăm mediul în care trăim, să ne respectăm şi să ne ajutăm, pe scurt: să ne trăim viaţa liniştiţi..."

Să auzim de bine!

Oracolul românesc

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Unul dintre elementele care au contrariat personalitatea oamenilor încă de la începuturile apariţiei acestei specii a fost lipsa predictibilităţii. Deşi, ca să fiu sincer, nu ştiu dacă nu şi un tigru suferă de aceeaşi carenţă, gândindu-se că nu ştie dacă va prinde mâine sau nu o gazelă…

Cu siguranţă, acesta a fost unul din motivele apariţiei oracolelor sau a prezicătorilor. Dicţionarul ne dă următoarea definiţie: ORÁCOL, oracole, s.n. (În antichitate) Răspuns profetic pe care, potrivit unor credinţe, anumite divinităţi îl dădeau celor veniţi să le consulte pentru a cunoaşte viitorul; prevestire, prezicere, profeţie; lăcaşul unde se făceau aceste profeţii. Hotărâre dată de o persoană cu autoritate; sentinţă cu caracter infailibil; p. ext. persoană care dă această hotărâre. Expr. A vorbi ca un oracol = a se exprima sentenţios, enigmatic. [Var.: orácul s.n.] – Din lat. oraculum, it. oracolo, fr. oracle.

Sunt celebre răspunsurile de o ambiguitate desăvârşită, date de preotesele acestor oracole. Dacă vei trece acest râu, un mare imperiu va dispare, i-a spus preoteasa oracolului unui mare conducător, care a interpretat zisele după dorinţa lui, a trecut râul şi a fost bătut măr, imperiul dispărut fiind chiar al lui şi nu cel al rivalului.

Acesta este unul dintre elementele pe care dicţionarul nu le precizează: ambiguitatea răspunsurilor, abureala spuselor din care oamenii credeau ce le convenea lor.

Un al doilea element specific acestor oracole este modul obţinerii acestor preziceri. Preotesele răspundeau întrebărilor după ce inhalau cantităţi semnificative din tot felul de aburi sau substanţe halucinogene, transa în care intrau ulterior fiind, de cele mai multe ori, reală.

Celebru a rămas în istorie oracolul Pythiei din Delphi. Dar nu a fost singurul, iar urmările existenţei lor se materializează în zilele noastre sub diverse nume, cum ar fi cel al Mamei Omida. Sau Traian Băsescu.

Care Traian Băsescu, întors de la istorica întâlnire de la Bruxelles, pune de o mică declaraţie în care ţine să precizeze că nu se miră dacă va fi felicitat pentru că el a propus modificarea constituţiei româneşti cu mult timp înaintea acestei întâlniri!

Observăm cu uşurinţă existenţa celor două elemente specifice unui oracol: starea de euforie oferită de beţia puterii şi abureala din cuvinte.

Pentru că nu cred că există un singur român, chiar dintre simpatizanţii lui notorii, care să poată afirma cu mâna pe inimă că, atunci când a făcut-o, Băsescu a cerut modificarea constituţiei pentru a introduce în ea noile prevederi ale Uniunii Europene privind mărimea deficitului bugetar.

Să auzim de bine!

Căruţaşii României

Imagine preluată de pe ziare.com

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cărăuşia este o meserie veche. Veche de pe vremea când s-a inventat roata, deşi există mărturii că anterior, oamenii foloseau şi alte metode, cum ar fi cârca sau măgarii cu samare.

Strâns conectaţi la realităţile europene, dacii au aderat cu mic şi mare la practicarea acestei meserii, cu evidente foloase în ceea ce priveşte eficienţa. Pe cale maternă sau paternă, îndeletnicirea s-a transmis până în zilele nostre sub forme diferite, una mai pitorească decât alta.

Să nu credeţi că acum, când mijloacele de informare au explodat pur şi simplu în ceea ce priveşte diversitatea şi amploarea, românii noştri (adică strămoşii dacilor) au rămas stană de piatră. Au apărut şi pe teritoriul patriei noastre camioane, microbuze sau autoturisme. Toate cu scopurile vădite de a transporta mărfuri sau persoane. Dar românul păstrător al tradiţiei cum îl ştim, nu a renunţat la căruţă. Căruţă pe care avem ocazia să o vedem pe orice categorie de drum sau şosea din ţară, indiferent dacă i se permite sau nu accesul.

În paralel cu dezvoltarea şi diversificarea mijloacelor de cărăuşie, s-au dezvoltat (după cum spuneam) şi mijloacele de comunicare, televiziunea şi radioul fiind doar două dintre ele. Astfel, datorită acestor mijloace, românul nostru poate fi conectat permanent la noutăţile zilei, la ştirile cele mai importante.

Unele din aceste ştiri se referă aproape zilnic la accidente produse de căruţaşi. Mai precis, din cauza lipsei mijloacelor de semnalizare. Aproape nu e zi ca să nu deschizi televizorul şi să nu vezi imagini groaznice de la un accident (deşi termenul mi se pare impropriu) produs din această cauză, a lipsei unei semnalizări elementare a căruţei.

La mijloacele moderne folosite pentru transmiterea informaţiei, se mai poate adăuga un mijloc, cel puţin la fel de eficient: gura lumii. Prin acest sistem, informaţiile ajung de la un capăt al ţării la altul la o viteză apropiată de cea a gândului.

Coroborând doar aceste două surse, putem ajunge la concluzia că orice căruţaş din România este la curent cu ultimele mortalităţi în domeniu, la fel de bine ca mine sau oricare dintre voi. Nu îmi pot imagina că există un singur căruţaş în ţara asta care să nu fi auzit că au murit oameni nevinovaţi din cauză că un camion (sau un autoturism) a intrat din plin într-o căruţă nesemnalizată.

Şi atunci, mă întreb şi vă întreb, de ce căruţaşul român continuă să mergă cu căruţe nesemnalizate pe drumurile publice? Pornind de la prezumţia de nevinovăţie că are creier, ce este în creierul lui atunci când, după ce vede sau aude o astfel de ştire, se suie în căruţă şi iese în şosea la fel de nesemnalizat ca pe vremea dacilor?

Să auzim de bine!

Victoria reformei sanitare

Motto: Domnule Prim ministru, vreau să vă raportez că reforma sistemului sanitar a început azi, la ora 14.15! (raportarea publică a unuia din miniştrii sănătăţii din timpul guvernării ţărăniste).

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa cum am precizat nu o dată, ca răspuns la comentariile făcute pe blog, toate întâmplările descrise în articolele postate au fost perfect reale, putând fi confirmate de martori. Am revenit cu această precizare pentru că rândurile de mai jos vi se vor părea de domeniul ştiinţifico-fantastic.

O întâmplare nefericită a făcut ca mama mea să necesite internarea într-unul din spitalele bucureştene. Am chemat prin telefon salvarea, care s-a prezentat suficient de prompt. Dar de aici încolo, lucrurile trec de orice limită a imaginaţiei sau a bunului simţ. Sanitarul (sau medicul) venit la uşă, o examinează şi decide că trebuie internată. Perfect, îi răspund eu, aduceţi un scaun cu rotile, ea fiind netransportabilă. „Păi”, îmi răspunde omul, „nu cred că o putem pune pe scaun pentru că nu se pliază”. Rămân consternat câteva clipe. „Vreţi să îmi spuneţi că pe maşina salvării nu aveţi scaun pliant cu rotile”, îl întreb într-un târziu. „Ba avem”, îmi răspunde după câteva clipe de gândire. „Păi, mergeţi şi-l aduceţi”, încerc eu o sugestie. „Dar nu pot singur”, mă lămureşte el. „Nu-i nimic”, îi răspund, „sunt eu aici, mare şi tare, tocmai bun să vă ajut”. „A, nu e nevoie, că o să-l rog pe colegul din maşină”. Explodez: „Bine, domnule, EU trebuie să vă dau soluţii? Sunteţi un om al Salvării, pentru asta aţi fost chemat, trebuie să vă spun eu ce aveţi în maşină şi cum se foloseşte?”

Ei, vi s-a părut un dialog kafkian? Să fiţi sănătoşi, ăsta e abia începutul. Pleacă omul şi vine cu colegul şi cu scaunul. O suim pe mama pe scaun, coborâm la parterul blocului, o transferăm pe tragă şi apoi în maşină. Cu salvarea a plecat fiica mea, urmând ca eu cu soţia să dau fuga acasă şi să îi ajungem cu maşina noastră. Pe drum fiind, mă sună copila: „Tata, mai aveţi mult până aici?” „De ce?” o întreb îngrozit. „Pentru că nu are cine să o dea jos de pe targă şi să o ducă la urgenţe! Nu sunt brancardieri”. Izbucnesc într-un râs nervos şi accelerez. Ajung la spital, dau de camera de urgenţe şi găsesc copila speriată: „Tata, acum un minut a venit un domn şi a ajutat-o pe doctoriţă să o mute pe patul din camera de urgenţă”. Aşteptăm docili rezultatul analizelor şi iată că se apropie de mine doctoriţa, de altfel, un om deosebit de capabil şi amabil. „Nu vă supăraţi, nu avem brancardieri, mă puteţi ajuta să o ducem la radiografie?” Obişnuit de acum cu refrenul, mă declar apt şi de acord, aşa că încep să împing la targă. Ajungem la sala de radiografie, buna doctoriţă intră cu fişele, iar după câteve momente iese medicul specialist: „Nu vă supăraţi, o să vă dau un halat de plumb, vreţi să o ţineţi dumneavoastră pe masă în poziţia corespunzătoare? Nu are cine să ne ajute”, îmi explică el ruşinat. Bunînţeles că accept, îmbrac halatul de protecţie şi intru în sala de radiografii. Credeţi că aici se termină? Aiurea! Totul se repetă şi la sala de ecografie, după care, buna doctoriţă mă întrebă cu ochii ruşinaţi: „Nu vă supăraţi, vreţi să o duceţi dumneavoastră la salon? Ştiţi, nu avem brancardieri”... Accept şi plec cu targa la lifturi care, deşi scrie că sunt pentru medici sau pentru urgenţe, nu circulă, aşa că trebuie să aşteptăm sosirea unui lift de persoane. Ajungem, i se face repartizarea la salon şi iat-o acum intenată.

A doua zi, trec pe la ea şi o găsesc răcită. Motivul? Îi căzuse pătura de pe ea peste noapte şi până dimineaţă, nu a intrat NICIO asistentă sau soră în salon! O liniştesc şi plec. A doua zi o găsesc şi mai răcită. La întrebarea mea, mama îmi răspunde că a venit o soră, care i-a scos cămaşa de noapte ca să îi pună o perfuzie şi a lăsat-o doar în maiou şi dezvelită până dimineaţa, spunând că ea nu are timp ca să se ocupe de toţi. O îmbrac, o liniştesc din nou şi plec. A treia zi o găsesc flămândă rău. Deşi văd pe noptieră farfuria cu mâncare. O întreb ce s-a întîmplat şi îmi răspunde că ea e imobilizată din cauza perfuziilor şi NIMENI nu a venit să o ajute să mănânce, aşa că a răbdat o zi şi o noapte. Îi dau să mănânce şi plec într-o stare de nervi vecină cu nebunia.

Şi vine ziua externării. Amabilă, doctoriţa de secţie, solicită o salvare ca să o ducem acasă. După vreo două ore de aşteptat, vine şi anunţul că maşina este sosită. Coborâm la salvare cu căruciorul cu rotile şi ne apropiem de maşina salvării. Şoferul deschide uşile din spate şi coboară o targă RIGIDĂ, care îmi venea prin dreptul şalelor (şi sunt un tip înalt)! „Trebuie să o punem pe targă”, zice omul. „Cum Dumnezeu să o pun pe o targă de asemenea înălţime? Nici EU nu mă pot căţăra pe ea”, îi răspund. „Astea le avem în dotare”, îmi răspunde el indiferent.

Acestea au fost faptele. Orice ar spune ministrul sănătăţii, Primul ministru sau orice altă oficialitate, eu am văzut pe pielea mea adevăratele rezultatele ale reformei în sănătate, rezultate care, sper că nu vă vor lovi şi pe voi.

Să auzim de bine!