"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

luni, 30 aprilie 2012

Dragostea şi dorinţele secrete ale zodiilor (3)

 Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Balanţa (Marele secret este frumuseţea). Semnul zodiacal al Balanţei este reprezentat de armonie, proporţie, echilibru şi frumos în forme cât mai graţioase. Cu un simţ estetic foarte ascuţit, aspiraţiile pe plan sentimental ale acestei zodii se traduc într-o nevoie acută de perfecţiune... fizică. Nativele acestui semn visează în secret la o dragoste care să se încadreze în propriile tipare despre frumuseţe. Visează la un partener cu un corp frumos proporţionat, cu trăsături regulate şi fine, cu un gust impecabil ce nu-l va face niciodată de ruşine. Nu urăsc nimic mai mult decât vulgarul şi falsul, iar la cel mai mic semn de grosolănie, dau bir cu fugiţii în căutarea unei alte iubiri. Aspiraţia lor secretă este categoric frumosul...

Scorpionul (Dăruire fără limite). Dacă femeile Scorpion au vreo aşteptare secretă de la dragoste, aceasta poartă în mod sigur numele iubirii posesive. Semnul zodiacal al Scorpionului are o percepţie mai neobişnuită asupra iubirii ce poate fi interpretată de unii drept o formă de misticism. Idealul în dragoste al acestui semn îl reprezintă povestea de iubire dintre Tristan şi Isolda. Sau, mai degrabă, acea dragoste care învinge până şi moartea. Sufletul femeilor Scorpion visează la o dragoste în care să posede şi să fie posedate, la o dragoste care să se reducă exclusiv la numărul doi... Vor totul sau nimic în dragoste. Vor fie agonia, fie extazul. Visează la o dăruire totală.


Săgetătorul (Visează şi respiră libertate). Nu ai cum să iubeşti cu adevărat o femeie Săgetător dacă nu-i acorzi libertatea de care are nevoie. Pentru o femeie Săgetător, iubirea înseamnă spirit liber, înseamnă libertatea simţită în doi. Enigma care zace în sufletul acestei zodii presupune explorări în domeniul mental şi moral, presupune multe cercetări şi investigaţii. Libertatea este religia acestei zodii, iar visurile de dragoste ale acestei zodii se închină acestei zeităţi. Femeia Săgetător este atrasă de locuri îndepărtate şi necunoscute. Şi-ar dori o dragoste care să o elibereze şi să o conducă spre cunoaştere. Visează la o dragoste în care să fie dominată şi care să-i lase spiritul zburdalnic să colinde pe cărări neumblate până acum.
Să auzim de bine!

vineri, 27 aprilie 2012

Ce cuvinte folosim (7)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Recunosc că a trecut ceva timp de când nu am mai discutat despre ce cuvinte folosim. Întâi de toate, cred că o precizare se impune, cu atât mai mult cu cât nu sunt filolog (cuvânt format tot din două cuvinte greceşti, filos şi logos). Nu am pretenţia că, prin articolele mele stabilesc originea ştiinţifică a vreunui cuvânt. Ceea ce vreau eu să subliniez este faptul că, indiferent dacă e vorba de cuvinte originale sau de cuvinte formate în vremurile moderne, acestea pornesc de la cuvinte greceşti. Aşa cum a fost cazul cuvântului astronaut, care sunt convins că sunteţi convinşi că nu s-a format pe vremea lui Sofocle, dar este format din două cuvinte greceşti (asteron şi navtes), care existau pe vremea lui Sofocle...
Primul cuvânt pe ziua de azi este unul mai înţepător: αγκάθια este cuvântul grecesc şi se pronunţă akathia. Ei, acum vă sună cunoscut? Sigur că da, românescul echivalent fiind acăţ, regionalism des folosit la indicarea salcâmului. În Ardeal, în zona copilăriei mele, se foloseşte şi expresia a acăţa, cu sensul de a se prinde în spini sau a agăţa de ceva.
Următorul cuvânt este unul ceva mai odihnitor: κρεβάτι, care se pronunţă crevati şi desemnează patul. Echivalentul românesc este crivat, un regionalism utilizat mai des prin Moldova, dar care tot pat înseamnă.
Dacă tot suntem în pat, nu strică un pui de somn, iar visele pe care le vom avea ţin de domeniul oniric sau al viselor. Ce are asta cu limba greacă? Nimic altceva decât că, în greceşte vis se spune όνειρο şi se citeşte oniro.
Acum, că ne-am odihnit puţin, haideţi să mai vedem un cuvânt. Nu-l mai numărăm pentru că este vorba de μετράω, pronunţat metrao. Vă sună cunoscut? Sigur că da, din moment ce unitatea de măsură a lungimii este metrul. Iar termenul grecesc nu înseamnă altceva decât a măsura, a număra, a socoti.
Acum, că am analizat şi acest cuvânt, lucrurile se văd în altă lumină, de exemplu, verde. În greceşte, verde se spune πράσινος, pronunţat prasinos. Dacă vouă nu prea vă sună cunoscut termenul, oltenilor cu siguranţă da, din moment ce sunt consumatori de praz, care ştim cât este de verde. Sau prăzuliu...
Iar unul dintre recipientele în care se poate prepara prazul este tigaia. Dincolo de faptul că, în greceşte, la tigaie se spune τηγάνι, pronunţat tigani, mă întreb de ce dicţionarul susţine că a trebuit să aşteptăm năvala hordelor de bulgari ca să preluăm cuvântul, de vreme ce grecii trecuseră prin aceste locuri cu mult, mult timp înaintera lor...
Nu ştiu dacă hipopotamii sunt consumatori de praz, dar ştiu că termenul de hipopotam provine prin alăturarea a două cuvinte greceşti: χιππος, citit hipos şi se traduce prin cal şi cuvântul ποταμός, care se citeşte potamos şi se traduce prin râu. Deci, dacă vorbim de hipopotam, vorbim de un cal de apă...
Acum, dacă vorbim de hipopotam, vorbim şi de apă, care poate fi potabilă sau nu. Potabilă, adică băubilă, care poate fi băută, conform dicţionarului. Numai că, în greceşte, cuvântul băuturi se defineşte prin ποτά, citit pota, cu accent pe a. Iar de la pota până la potabil nu mai e decât un pas, indiferent că l-au făcut francezii, cum spune dicţionarul, sau alţii.
Şi mai avem un cuvânt pe ziua de azi, unul ceva mai discret: ezoteric, cuvânt ce desemnează ceva intern, ascuns, cunoscut doar de iniţiaiţi. Cuvântul grecesc εσωτερικός, citit esotericos (cu accent pe ultima silabă) înseamnă exact acelaşi lucru: intern, interior.
Ei, acum îmi daţi dreptate când spun că limba greacă se poate învăţa foarte uşor pentru că îi folosim deja cuvintele?
Acesta a fost ultimul articol pe care l-am scris pe această temă. Nu pentru că m-am plictisit, ci pentru că există multe, atât de multe cuvinte care îşi au originea în cuvinte greceşti, încât enumerarea lor ar echivala aproape cu rescrierea dicţionarului.
Să auzim de bine!

joi, 26 aprilie 2012

Dragostea şi dorinţele secrete ale zodiilor (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Rac (Dragostea e a sufletului). În dragoste, femeia Rac vrea stabilitate şi visează la o dragoste care să nu se limiteze doar la partea fizică şi la satisfacerea unor simţuri. Îi place tandreţea, adoră să fie răsfăţată, alintată, iubită. Îi place să iubească, iar când iubeşte, o face din tot sufletul, iubind şi cu trupul. În dragoste, visul secret al Racului se concretizează într-o cină romantică cu lumânări parfumate, cu petale de trandafiri presărate în jur şi cu multe cuvinte drăgăstoase. Racul este mai mult îndrăgostit de... iubire, visează la o dragoste mai presus de cele pământeşti şi caută veşnic o dragoste eternă. Şi cu toate acestea, secretul femeii Rac este foarte bine păzit şi nu poate fi descoperit decât de acele persoane care o înţeleg cu adevărat.
Leu (Visul său este prima iubire). Pe bună dreptate se poate spune că această zodie are o inimă de leu. Nu este deloc greu să descoperi secretul acestei zodii: de fiecare dată când se îndrăgosteşte, Leul este convins că a găsit dragostea adevărată. De fiecare dată retrăieşte iubirea cu intensitatea sentimentelor asociate primei iubiri. În iubire, femeia Leu este ingenioasă, pasională, seducătoare, iar când simte că iubeşte, are o strălucire care se citeşte până şi în clipirea genelor. Greşeala acestei zodii este că face uneori confuzia între dragoste, atracţie fizică şi dorinţă sexuală, deşi îşi doreşte în secret să afle ce presupune dragostea supremă. De aceea, caută şi caută... iubind iar şi iar... la fel ca prima dată.

Fecioara (Dragostea este descoperire). Femeile ce aparţin acestui semn se ghidează în dragoste după acelaşi principiu pe care îl urmează şi în viaţă: cel al sincerităţii şi al dăruirii. Probabil că mulţi se aşteaptă ca în cazul Fecioarelor secretele amoroase să curgă unul după altul, dar atitudinea acestora faţă de dragoste este deconcertantă. Fecioarele nu visează la Feţi Frumoşi şi nici ele însele nu se văd nişte Ilene Cosânzene. Visează însă la un partener cu un intelect deosebit şi care să le demonstreze că în viaţă totul se împarte la doi: şi bunele şi relele şi supărările şi bucuriile. Visează la un bărbat în persoana căruia să descopere ceva nou şi interesant zi de zi. Adoră să studieze psihologia masculină şi o fac începând cu partenerul.

Să auzim de bine!

miercuri, 25 aprilie 2012

Un tramvai numit dorinţă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Încep prin a vă preciza că acest articol nu are nicio legătură, dar absolut niciuna cu faptul că linia tramvaiului 41 a fost inaugurată pe vremea când domnul Băsescu era primarul Bucureştilor.
Acum, că am lămurit acest aspect, haideţi să terecem la treabă. Lina tramvaiului 41 are un capăt în Ghencea, pe un vechi maidan, fost poligon auto şi celălalt în apropierea pavilionului Expo din Băneasa (construit pe locul unui fost hipodrom).
Utilitatea liniei este dovedită de departe. Să ne gândm la faptul că leagă două zone muncitoreşti de mare angajament, ca să zic aşa. În plus, linia este foarte rapidă, atât datorită infrastructurii, cât şi datorită gardurilor adiacente liniei care împiedică traversarea ei în stilul nostru neaoş, românesc.
La orice oră tramvaiele respectivei linii merg cu mare viteză şi mare regularitate spre satisfacţia neplătitorilor de bilete sau abonamente de călătorie. Desigur că o asemenea realizare nu putea să nu trezească invidii, unele manifestate chiar pe timpul construcţiei când, un mare număr de concitadini se manifestau cât se poate de vocal împotriva construirii acestei linii pe care acum o folosesc la modul intensiv.
Dar tramvaiul este un mijloc de transport care trezeşte nostalgii românilor încă din cele mai vechi timpuri. Să ne amintim aici doar piesa Du-mă acasă, măi tramvai în interpretarea nemuritorului Gică Petrescu sau Hei, tramvai în interpretarea la fel de nemuritoarei trupe Phoenix.
Cu timpul, tramvaiul 41 a început să îşi dovedească măreţia prin performanţele atinse. Astfel, a devenit linia cu cei mai mulţi accidentaţi, mutilaţi sau omorâţi dintre toate liniile de transport bucureştene, în pofida grilajului protector existent pe aproape tot parcursul. O performanţă tristă care, dovedeşte că atunci când vrea să traverseze ca la el în comună, românului nu-i stă nimic în cale…
Dar imaginaţia şi afinitatea românilor faţă de mijlocul de transport numit tramvai nu cunosc limite. Aceasta a făcut ca în tramvaiul 41 să fie primul mijloc de transport în care să apară un înţepător, înţepătorul din tramvaiul 41, ipochimenul manifestându-se prin aceea că înţepa femeile călătoare.
Arestat şi predat justiţiei, acesta nu a dispărut de pe scena publică fără să lase un urmaş: masturbatorul din tramvaiul 41, după cum ne anunţă ziarele, un nou exemplu de ciudăţenie care apare doar pe această linie. Iată cum, într-o relativ scurtă activitate publică, linia tramvaiului 41 s-a remarcat prin trei performanţe neatinse de nicio altă linie. Ce urmează?
Să auzim de bine!

marți, 24 aprilie 2012

Dragostea şi dorinţele secrete ale zodiilor (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Influenţele planetare nu pot trasa direcţii decisive, ci sunt doar indicatoare ale destinului în general. Aceste indicii nu sunt identice pentru toţi cei născuţi în acelaşi moment, iar mişcarea astrelor pe cer imprimă fiecărei zodii în parte trăsături distinctive unice. Am aflat din tot felul de zodiace ce fel de individualităţi suntem, cum ne influenţează planetele personalitatea, prin ce simboluri mitice suntem reprezentate, cu ce fel de persoane suntem compatibile sau ce parcurs existenţial au trasat astrele pentru noi. Nu v-aţi întrebat însă ce se ascunde în spatele fiecărei zodii şi după ce anume tânjeşte sufletul nostru? Nu v-aţi dori să ştiţi care sunt dorinţele cele mai intime ale partenerului şi ce aşteptări are acesta în legătură cu dragostea? Ei bine, aflaţi ce ne spun astrele despre dorinţele secrete specifice fiecărei zodii din horoscopul european şi aşteptările pe care zodiile le au de la iubire:
Berbec (Dragostea este ardere interioară). Nu ştiu în ce măsură putem vorbi despre aspiraţii şi secrete în cazul femeilor Berbec, pentru că sunt nişte persoane atât de deschise şi de sociabile, încât până şi sufletul li se citeşte pe faţă. Felul în care aceste native se simt influenţează expresia feţei. Când caldă, când misterioasă şi enigmatică, când îngândurată, când plină de vitalitate şi freamăt... Totuşi, îndărătul personalităţii pasionale şi tumultoase a femeilor Berbec se ascunde foamea de iubire. Chiar dacă nu arată, femeile Berbec aspiră în taină la o dragoste fulger, care să le atingă, să le mistuie, să le consume, să le releve toate tainele universului. Pasiunea este cuvântul cheie după care tânjesc acestea. Atunci când întâlnesc dragostea la care visează, nativele acestei zodii îşi scot secretul la suprafaţă şi încercă să-şi transforme visul în realitate. Şi mai mult ca sigur că vor si reuşi pentru că ambiţia reprezintă punctul forte al acestei zodii...
Taur (Iubirea se hrăneşte din simţuri). Femeile născute sub semnul acestei zodii sunt fataliste, hotărâte şi încăpăţânate, chiar inflexibile în deciziile lor uneori. Secretul unei femei căreia îi place să trăiască viaţa în plinătatea ei se găseşte în savurarea dragostei. Îi place să trăiască fiecare moment de dragoste la cote maxime. Îi plac momentele în care uită de sine. Adoră să se lase pradă simţurilor şi adoră ca acestea să cunoască încântarea în cel mai înalt grad. Tânjeşte după o dragoste naturală lipsită de orice artificiu, prejudecăţi sau fals. Un alt secret al zodiei constă în faptul că femeilor Taur le place să guste dragostea în cele mai mici amănunte. Le plac momentele în doi, adoră momentele de intimitate şi le place să-şi exploreze simţurile la maxim. Dacă simţurile iubesc, atunci iubeşte şi sufletul...
Gemeni (Iubirea înseamnă joacă). Această zodie stă sub semnul unirii şi al afecţiunii şi cu toate acestea nu este deloc uşor să descoperi prin ce frământări trec femeile Gemeni. Deşi sunt caracterizate de fidelitate, iar cei din jur le percep drept nişte fiinţe dedicate trup şi suflet partenerului de viaţă, într-un colţ secret al inimii, nativele acestei zodii aspiră la o altfel de dragoste decât cea pe care o au lângă ele. Există momente foarte dese în viaţa acestora când visează la Luceferi de pe cer, iar dragostea pământeană nu le mai oferă împlinire sufletească. Viziunea pe care o au asupra iubirii este una inedită, jocurile în dragoste producându-le o plăcere infinită. Le plac experienţele diversificate şi tânjesc uneori după alt partener. Şi nu ezită să-l caute şi să-şi divulge marele lor secret dacă partenerul este închistat în concepţii tradiţionale.
Să auzim de bine!

luni, 23 aprilie 2012

Reguli elementare de igienă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Voi, cei care mă cunoaşteţi, probabil că ai observat că nu prea dau mâna cu cineva atunci când salut. Gestul nu se datorează vreunei atitudini reci şi nepoliticoase, ci reticenţei care o manifest faţă de unele comportamente neigienice ale concetăţenilor, cum este cel al strănutului în palmă pentru ca apoi respectivul, dacă nu se şterge pe pantaloni, să pună mâna pe diverse obiecte de uz comun sau să dea mâna cu alte persoane.
Aceste lucruri mă determină să manifest respectiva reticenţă şi să fiu o persoană care îşi spală mâinile cât poate de des. Şi nu cred că mă puteţi acuza că fac ceva rău.
Despre Norvegia nu preau ştiu multe lucruri. Ştiu că este o ţară nordică, situată în Peninsula Scandinavă, cu o suprafaţă de 323.802 km pătraţi şi o populaţie de 4.691.849 locuitori. Capitala ţării este la Oslo, un oraş foarte frumos, între noi fie vorba.
Din nefericire pentru respectiva ţară, pe teritoriul ei s-a ivit un specimen (pentru că nu poate fi numit om), numit pentru uşurinţa conversaţiei, Anders Breivik. Specimenul a intrat în istorie (pentru că acesta este tristul adevăr) prin asasinarea cu sânge rece a unui număr de şaptezeci şi şapte de persoane. La o cifră pe secundă, chiar şi număratul victimelor ajunge la un minut şi 17 secunde. Un număr enorm de vieţi aruncate în nefiinţă, un număr enorm de familii distruse, un număr enorm de oameni ucişi fără nicio vină.
Nicio ideologie, nici un mesaj politic sau civic nu poate justifica aşa ceva. Desigur, cei care mă cunosc ştiu că sunt un mare iubitor de dreptate şi al prezumţiei de nevinovăţie. Care prezumţie o consider inutilă atunci când este vorba de un flagrant dovedit sau recunoaştere a vinei chiar de către autor, în acest caz un proces având doar o utilitate tehnică, aceea de a stabili cauzele faptei sau durata pedepsei.
Specimenul la care făceam referire a ajuns pe mâna justiţiei norvegiene, ţară de oameni blânzi, politicoşi, nededaţi la crime abominabile şi cărora le place să-şi vadă de treburile lor, dovadă faptul că maximul pedepsei pe care o poate primi fiind de doar douăzeci şi unu de ani de puşcărie. Dar nimic din toate acestea nu mi se par deosebit de interesante, ci cu totul altceva. Iar acest altceva este faptul că, la începutul procesului, specimenul a dat mâna cu judecătorii, inclusiv procurorul de caz! A dat mâna!
Dacă printre cei ucişi s-ar fi aflat copilul sau soţia unuia dintre procurori sau judecători, această politeţe minunată i-ar mai fi îndemnat să dea mâna cu asasinul?
Să auzim de bine!

vineri, 20 aprilie 2012

Ura şi ln gară... în Berlin!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mă aflu într-o mică escapadă teutonă sau, altfel spus, mă aflu pentru un scurt sejur în Germania.
Ţară de o ordine şi o curăţenie exemplară, după cum bine observă şi vecinii mei de bloc, care stau la colţul blocului şi trosnesc seminţe aruncând cojile pe jos. Această curăţenie se pot observa imediat ce intri în teritoriul respectivei ţări şi te urmăreşte pe tot parcursul vizitei, cu precădere în Berlin, oraş îndeobşte cunoscut drept capitala ţării.
Nu sunt într-o vizită turistică, ci una exclusiv de lucru, dar care îmi permite după-amiezele libere, ocazie pe care o folosesc din plin pentru diferite vizite în diverse locuri semnificative ale oraşului. De exemplu, acum mă aflu în gară.
De fapt, termenul este puţin impropriu pentru că mă aflu într-una din gări, Berlinul având ceva mai multe. Cea în care mă aflu se numeşte Hauptbanhof şi, ca român necivilizat ce sunt, îmi este destul de greu să o definesc drept gară. Gresia peroanelor pare pusă acum o jumătate de oră, rigolele prin care circulă garniturile sunt atât de curate încât poţi lua masa între şine. Nici vorbă de hârtii sau alte gunoaie aruncate între şine, nici vorbă de miros, inclusiv cel de creuzot, iar stâlpii reţelei de contact nu au nici măcar o zgâritură. Stâlpii de susţinere au un soi de capiteluri foarte artistice, iar scările sunt dublate de escalatoare pe ambele părţi. Deşi tavanul este o structură luminoasă, fiind vitrat, asemănător unei hale, toate tuburile de iluminat funcţionează fără să clipească.
Geografic vorbind, mă aflu poziţionat la peronul 4, lângă una din marile scări de acces la nivelul superior pentru că, trebuie să vă spun, gara este una cu mai multe niveluri. Mă uit în jurul meu amintindu-mi şi comparând-o cu alte gări frumoase, adevărate bijuterii arhitectonice, cum ar fi gara din Istanbul sau cea din Antwerp. Peste drum, la peronul 3, într-o poziţie oarecum echivalentă cu a mea, observ un grup de vreo cincisprezece persoane, bărbaţi şi femei, înconjuraţi de bagaje de tot felul. Oamenii vorbesc tare şi gesticulează, dar nu asta este ceea ce îmi atrage atenţia asupra lor, pentru că mai sunt grupuri gălăgioase în jurul meu, ci faptul că mulţi dintre ei au ţigări aprinse din care trag la greu. Îmi concentrez atenţia asupra lor pentru că mă aştept ca, din moment în moment să apară gardianul care să le ia ţigările şi să li le vâre pe gât.
Dar nu reuşesc să prind momentul culminant pentru că brusc, mă îndrept spre scări cu pas alert, dornic să părăsesc incinta cât mai repede. Nu am făcut-o pentru că nu suportam să văd cum vor fi amendaţi, ci pentru că, cu toată gălăgia făcută, i-am auzit vorbind româneşte...
Să auzim de bine!

joi, 19 aprilie 2012

Preţul conduitei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Recunosc faptul că îmi place să călătoresc. Îmi place să văd oameni şi locuri, îmi place să le aud vorba, să le gust pâinea şi să le beau apa. Practic, de câte ori ajung într-un loc nevizitat, cumpăr o pâine făcută prin partea locului şi gust apa de la robinet sau de la cişmea.
Până acum, cel mai mult mi-a plăcut gustul pâinii pe care am cumpărat-o în Gaios, capitala insulei Paxi. O pâinică neagră, cumpărată dintr-o mică brutărie ţinută de o doamnă venerabilă, care îmi povestea că pâinea făcută de ea este ţinută trei ore în cuptor. Iar apa cea mai bună, după gustul meu, am băut-o în Sângeorz Băi.
Dacă aş face o clasificare, mai mult decât să călătoresc cu trenul îmi place să călătoresc cu avionul, iar mai mult decât îmi place să călătoresc cu avionul îmi place să călătoresc cu maşina. Şi mai mult decât să călătoresc cu maşina îmi place să călătoresc cu vaporul.
Acum mă aflu într-o scurtă călătorie cu maşina în Austria, călătorie pe care aş fi putut să o fac la fel de bine cu trenul, vaporul sau avionul. Ca tot românul aflat în Austria, mă gândesc că, cel mai bun loc de vizitat este Viena, capitala respectivei ţări. Mă aflu pe strada Mayergasse, în drum spre celebrul Prater. Dacă nimeresc gara, sunt ca şi ajuns, dar deja o văd, aşa că nu-mi fac probleme. Mă oprisem la o mică tonetă ca să-mi îmi cumpăr un baton de Snickers pentru a căpăta energia necesară parcurgerii ultimilor metri de drum. Cu mâini tremurânde de poftă, desfac ambalajul şi purced la consumul în regim de urgenţă a râvnitelor polizaharide. Termin din două îmbucături şi, probabil din cauza aceloraşi mâni tremurânde, nu nimeresc coşul de gunoi atunci când arunc ambalajul.
Mă autodefinesc drept o persoană civilizată, aşa că nu preget să mă îndrept spre coşul de gunoi ca să ridic ambalajul de pe trotuar şi să-l pun la locul cuvenit. Graba de a nu părea drept un ins necivilizat mă face să nu observ imediat un agent (de pază sau de poliţie, nu îmi dau seama) care văzuse gestul iniţial, iar acum venea cu paşi vioi spre mine. Îl observ abia după ce mă ridic şi bag hârtia în coş. Omul îmi zâmbeşte, îi zâmbesc şi eu şi intrăm în vorbă. Prilej de a afla că amenda m-ar fi costat mai mult decât suma pe care o aveam alocată pentru două zile de stat în Viena. Iată, mi-am zis în acel moment, ce uşor se motivează educaţia la oameni...
Să auzim de bine!

miercuri, 18 aprilie 2012

Cum se face propaganda

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cu ceva timp în urmă am scris o postare în care îmi mărturiseam nemulţumirea privind modul în care România îşi face propagandă. Mai bine zis, despre modul cum NU îşi face propagandă şi dădeam exemplul de invidiat şi de felicitat al ungurilor care nu pierd niciun prilej să acţioneze pentru ca ceva, orice, să apară legat de ei în acţiunea unui film american. Aşa cum maşinile marca Volvo apar obligatoriu într-un film american, tot aşa apare şi o referire la unguri sau Ungaria. Nu am întâlnit încă nicio aplicaţie software care să nu aibă inclusă în menu şi limba ungară, lucru care nu se întâmplă cu limba română.
Cu prilejul unei alte postări îmi exprimam uimirea referitor la ce informaţii găsisem pe o aplicaţie de genul GPS pe care o am instalată pe telefon. Este o aplicaţie benignă, numită Mapdroyd, care acţionează ca o jumătate de GPS în sensul că îţi indică poziţia şi împrejurimile oriunde te-ai afla, dar nu îţi permite stabilirea sau urmărirea unui traseu. Ei bine, deschizând respectiva aplicaţie am descoperit că pe hartă erau marcate zonele în care îşi fac veacul haitele de câini vagabonzi atât de cunoscute nouă, bucureştenilor.
A mai fost o postare în care vă povesteam cum am rămas bujbe vizionând din Grecia emisiunile postului PROTV internaţional. Emisiuni care m-au uimit nu prin conţinutul lor, ci prin faptul că în august 2011 erau prezentate ca fiind actuale emisiuni din 2009! Iată, mi-am zis atunci, ce informaţii denaturate pot afla românii mei (şi nu numai ei, ci şi străinii) privind realităţile şi actualitatea din România cea iubitoare de români.
Aceste trei aspecte cumulate mi-au creat o arecare stare de dezamăgire privind modul în care ţara mea nu îşi face publică prezenţa, iar atunci când o face, o face la modul cel mai păgubos şi mă gândeam ce se poate face pentru remedierea unei asemenea situaţii.
Iată că după ploaie vine soare, ne învaţă un străvechi proverb. După norul nemulţumirii iată că apare soarele unei satisfacţii depline. Nu am de lucru într-o după-amiază şi ce îmi zic? Ia să văd dacă găsesc vreo actualizare pentru respectiva aplicaţie. Şi am găsit-o, am descărcat-o şi am instalat-o. Iar surpirza merită efortul. Deschizând aplicaţia la harta României îmi este dat să văd ceea ce vedeţi şi voi în imaginea de mai jos: AUTOSTRADA 3 BUCUREŞTI-BRAŞOV ESTE TRASATĂ PE HARTĂ ca fiind reală şi funcţională!
Cine circulă pe ea? Păi, cine a trasat-o! Asta spre satisfacţia străinilor sau a românilor din afara ţării necunoscători ai realităţii, care vor zice cu mândrie: iată ce autostrăzi multe şi frumoase a realizat guvernul!
Să auzim de bine!

marți, 17 aprilie 2012

Graba strică treaba

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
E ora de plecare de la serviciu. Ziua mult scurtată ne-a învăluit deja cu întunecimea ei. Cu paşi mari, dar nesiguri mă îndrept spre ieşire. E iarnă, a nins din belşug şi trotuarele, ce de obicei,  nu sunt curăţate. Sunt grăbit, am nişte probleme de rezolvat la medic şi îmi este teamă că nu voi mai găsi pe nimeni la cabinet. Ies din clădire şi mă îndrept spre poarta care ne desparte de stradă. Ajuns în dreptul barierei, la lumina gălbejită a felinarelor, văd o scenă terifiantă. Un taxi se pusese în mişcare cu uşa din dreapta spate deschisă, în timp ce un pasager cu braţele pline de pachete şi cutii se afla lângă ea. Sunt om de acţiune şi nu pot tolera aşa ceva, chiar în condiţiile actualei relaxări postbelice, aşa că mă reped pe alunecuş cu puteri înzecite şi trântesc uşa maşinii, având pe faţă bucuria faptului că am scăpat un om de la un accident grav care putea fi produs de un şofer inconştient. Cu faţa radiind de fericirea lucrului bine făcut, dau să mă îndepărtez, dar sunt interpelat nemilos de pasager:
- Ce faci, domnule? Eşti sănătos la cap? mă interoghează pasagerul cu un ton răstit şi o mimică teribil de supărată.
- Mă scuzaţi, bâigui eu, rămas bujbe de nerecunoştinţa individului, era portiera deschisă şi am crezut că evit un accident cumplit cu nesimţitul ăsta de şofer.
- Ce accident? Ce nesimţit? continuă tipul pe acelaşi ton supărat. Mă aştepta să bag pachetele în maşină şi a tras maşina ca să fie portiera în dreptul meu.
Să auzim de bine!

duminică, 15 aprilie 2012

Cristos a înviat!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cristos a înviat! dragii mei. Nicio altă sărbătoare nu o simt mai aproape de suflet, nicio altă sărbătoare nu mă bucură atât de mult, nicio altă sărbătoare nu îmi oferă atâtea satisfacţii sufleteşti. Şi am considerat că, pentru azi, piesa Χριστός Ανέστη!/Hristos a înviat! interpretată de Irene Papas şi Vanghelis este suficient de reprezentativă.
Să auzim de bine!

sâmbătă, 14 aprilie 2012

De Paşte

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Şi astăzi vom asculta muzică, muzică de mare şi aleasă sărbătoare. O altfel de muzică. O muzică dedicată Învierii. A Domnului, a naturii, a noastre, a tuturor. Aveţi acum prieljul să ascultaţi un imn ortodox interpretat cu o voce de aur în biserica Sfânta Sofia, cea mai mare biserică creştină.
Pace în suflet, dragoste şi înţelegere vă doresc!
Să auzim de bine!

vineri, 13 aprilie 2012

Azi am fost obligat să fac o faptă bună

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Momentele de mare stres emoţional trăite de mine şi de care v-am mai vorbit, se pare că nu s-au terminat. Mă refer aici la adânca mea implicare socială prin răspunsurile care mi se cer atunci când mă aflu într-un loc public, cu căştile în urechi.
Pentru combaterea sau, măcar, atenuarea efectelor, am recurs la cele mai diverse mijloace, inclusiv dotarea cu un set de căşti portocalii, pentru a fi cât mai vizibile. Tot ca o măsură preventivă recurg şi la privitul în sus, fără ţintă, doar aşa, ca să vadă respectivul că nu îl văd şi nu îl aud.
Pentru că, vă rog să mă credeţi pe cuvânt, este extrem de frustrant ca, exact în momentul când îţi asculţi piesa preferată, cineva să vină spre tine şi să te întrebe cu insistenţă încotro e Hala Traian. Sau strada C.A. Rosetti. Sau la ce staţie trebuie să coboare pentru Policlinca Titan. Asta în situaţia în care, în jurul tău bântuie o mulţime de supravieţuitori, la fel de instruiţi şi mult mai accesibili.
Mă aflu în staţia de la Universitate aşteptând autobuzul liniei 381. Astăzi e o dimineaţă mai răcoroasă, aşa că port căciula trasă pe ochi, gulerul scurtei ridicat, mâinile în buzunare şi căştile în urechi. O imagine, trebuie să recunoaşteţi, deloc prietenoasă. Oricum, nu una care să te îmbie la dialog. Ca de obicei, privirea mea ţinteşte undeva, spre etajul 18 al Intercontinentalului. La momentul sosirii mele în staţie, am numărat unsprezece supravieţuitori.
Autobuzul nu vine, dar vine un autoturism care, aţi ghicit, opreşte în dreptul meu. Continui să privesc cu mare interes etajele superioare ale hotelului. Autoturismul continuă să staţioneze, eu continui să nu aud nimic şi să văd doar Intercontinentalul. Timpul trece, dar autoturismul nu pleacă. La un moment dat, o doamnă dintre cele aflate în staţie, mă trage de mânecă şi mă face atent că pasagerii autoturismului doresc să comunice cu mine. Decid că e momentul să le dovedesc cine e bărbat adevărat aşa că, mă aplec spre geamul coborât şi le spun răspicat, cu faţa întunecată:
- Nu vă aud, am căştile în urechi.
- Da, aşa e! răspunde şoferul dovedind o înţelegere profundă a spiritului uman. Vrem să vă întrebăm unde e Judecătoria Sectorului 3, continuă el complet detaşat.
Când vă uitaţi la mine aveţi impresia că sunt omul care să ştie unde e amplasată o judecătorie în Bucureşti? Corect, nici eu. Ei bine, respectivul avea această impresie. Şi nu se înşela, pentru că, aşa cum vă spuneam şi cu alte ocazii, cunosc aproape fiecare piatră din oraş. Drept pentru care, decid să joc tare. Mă aplec din nou spre geamul deschis şi iau cuvântul:
- Da, ştiu. Uite cum faceţi: mergeţi dumneavoastră drept înainte, cale de 129 de metri până la prima intersecţie, cea de la Universitate, semnalizaţi şi faceţi dreapta. Apoi, mai mergeţi o bucată de 351 de metri, până la intersecţia cu Calea Victoriei, semnalizaţi şi faceţi stânga. Şoseaua coboară, iar după 288 de metri, semnalizaţi, faceţi dreapta şi coborâţi pe strada Mihai Vodă. După alţi 86 de metri, vedeţi în stânga strada Ilfov. Acolo e Judecătoria Sectorului 3, la numărul 6. Este o clădire din secolul al XVIII-lea, zugrăvită gris-crem, aflată pe partea dreaptă a străzii. În timpul războiului, aici a fost sediul comandamentului Luftwaffe. Anterior, a fost Prefectura judeţului. Aveţi grijă să-i daţi 1 leu ţiganului pe care îl vedeţi că se învârte pe lângă maşină zicând că v-a găsit loc de parcare, ca să nu v-o zgârie. Aţi înţeles?
- Daaa, răspunde omul cu ochii holbaţi, trăgând nervos de maneta schimbătorului de viteze.
Cu coada ochiului, o văd pe doamna aflată pe locul din dreapta şoferului cum se împinge în picioare spre spătarul scaunului, în timp ce mâna i s-a albit strângând mânerul uşii.
Să auzim de bine!

joi, 12 aprilie 2012

Stupefacţia recentă

Imagine preluată de pe poze.haioase.org
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mărturisesc că sunt încăpăţânat. Nu “înghit nemestecat” şi refuz cu îndârjire spiritul de turmă. Chiar dacă sunt 100 de persoane care susţin că ei ştiu că s-a întâmplat cutare lucru, pentru mine vorbele lor rămân la stadiul de bârfă până în momentul când îmi formez propria convingere. Iar asta nu se întâmăplă decât atunci când am argumente solide şi logica faptelor e fără cusur.
Din această cauză nu am aderat niciodată la scenarii sau teorii conspiraţioniste bazate doar pe vorbe.
Astfel, nu am crezut niciodată că preşedintele Băsescu poate influenţa activitatea unor organisme judiciare sau de cercetare, că acestea pot întreprinde acţiuni la comanda acestuia, că solicitarea unui preşedinte este dincolo de lege, că o persoană poate fi pusă sub acuzare pentru că aşa vrea preşedintele. Cum se spune că a fost în cazul domnului Verestoy.
La fel de bine nu am crezut în teoriile care care se refereau la faptul că preşedintele foloseşte instituţiile statului după pofta inimii, pe direcţii de el stabilite, pentru a înlătura persoanele care nu îi convin, cum se spune că a fost în cazul domnului Verestoy.
Nu am crezut şi nu am vrut să cred că preşedintele unei ţări îşi poate desconsidera şi umili propria ţară afirmând public şi răspicat că în România, mineritul a rămas singura sursă de generare a locurilor de muncă. Aşa cum a făcut domnul Băsescu cu ocazia ultimei cuvântări.
Nu am crezut nici faptul că preşedintele unei ţări poate răstălmăci într-atât de uluitor datele statistice încât să poată susţine că cele aproximativ o mie de locuri de muncă care s-ar crea în minerit ar scăpa România de coşmarul unui deficit de ordinul miliardelor de euro la bugetul asigurărilor sociale. Aşa cum a făcut domnul Băsescu cu ocazia ultimei cuvântări.
Nici faptul că un preşedinte poate vorbi în numele unor firme private susţinând că statul român va fi dat în judecată de respectivele firme, care habar nu au de aşa ceva nu am crezut. Sau care firme, chiar dacă au habar, nu uită că un proces este un proces şi nu se poate anticipa decizia instanţei. Aşa cum a făcut domnul Băsescu cu ocazia ultimei cuvântări.
Nu am putut crede până acum nici faptul că preşedintele unei republici parlamentare poate da dispoziţii unor instituţii ale statului sau le poate ameninţa în cea mai pură doctrină l’etat c’est moi. Aşa cum a făcut domnul Băsescu cu ocazia ultimei cuvântări.
Nu am crezut şi nu am putut crede toate astea şi încă altele aşa cum au fost rostite de gura domnului Băsescu. Dar, ascultându-i ultima cuvântare am devenit un naiv: acum le cred pe toate.
Să auzim de bine!

miercuri, 11 aprilie 2012

Izvorul de apă plată

În firma noastră, Flori e un fel de fată bună la toate. Face curat în sediul firmei sau îi face piaţa patronului. Mai o curăţenie în vila acestuia, mai o cumpărătură pentru firmă, mai ajută la magazie, mai la un inventar, ce mai tura-vura, e harnică şi e folosită la toate.
Flori mai are o atribuţie nescrisă în fişa postului, dar executată cu promptitudine: serveşte invitaţii. Şi aceştia nu sunt puţini. Aproape zilnic, patronul nostru are câte una sau două trupe de invitaţi, care mai de care mai spilcuiţi şi mai cu moţ. Oamenii vin să discute afaceri, dar la adică nu zic nu la un păhărel de tărie sau o ceaşcă de cafea. Evident, trataţia trebuie să fie la nivelul lor, aşa că atunci când solicită ceva, o fac doar cu referire la mărci scumpe sau rare, deşi mulţi din ei, în urmă cu doar câţiva ani, beau Pepsi cu sifon. Dacă e vorba de o tărie, atunci nu poate fi vorba decât de cel mai fin whiskey, dacă e vorba de o apă minerală nu pot bea decât Evian şi aşa mai departe.
Avem amenajat un spaţiu numit oarecum pompos oficiu, în care supravieţuitorii din firmă au posibilitatea să-şi mănânce conţinutul pacheţelelor aduse de acasă. Dotat cu aparat de cafea, frigider, cuptor cu microunde şi nelipsita chiuvetă.
În timp ce ocup un scaun cu intenţia vădită de a mânca ceva, o văd pe Flori umplând o sticlă cu apă de la chiuvetă. Doar ca să mă aflu în treabă, o întreb în plin proces masticator:
- Ce mai faci, Flori?
- Ce să fac? îmi răspunde ea. Are şefu’ doi invitaţi.
- Da’ modeşti oameni.
- Modeşti? De ce? mă întreabă fata oprindu-se din procesul umplerii sticlei.
- Păi, văd că ţi-au cerut să-i serveşti cu apă chioară.
- Modeşti pe dracu’, îmi răspunde ea râzând. Au vrut musai apă plată Evian de la Izvorul nr. 6, nu altul!
- Şi?
- Şi ce? Au terminat o sticlă, iar acum le umplu alta, să le ajungă...

marți, 10 aprilie 2012

Internaţionalismul protocronist românesc

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În vremurile comuniste a existat o dispută aprinsă între diferiţi oameni de cultură ai societăţii româneşti privind raportul sincronism/protocronism.
În esenţă, era vorba despre prezenţa internaţională, prin realizările sale, a poporului român comparativ cu realizările altor naţii. Adepţii sincronismului susţineau că noi nu am fost cu nimic mai breji decât alte popoare şi ceea ce au descoperit românii era deja descoperit de alţii. În acelaşi timp, adepţii protocronismului susţineau că românii au fost antemergători, că sunt pioneri în domeniul respectiv şi nimeni nu a mai făcut aşa ceva anterior.
Fiecare tabără îşi avea proprii ei susţinători şi propriile argumente. De exemplu, adepţii protocronismului puteau exemplifica cu inventarea stiloului de către Petrache Poenaru, realizare protocronistă fără nici un dubiu.
Anii au trecut, a venit Revoluţia şi se părea că lucrurile s-au mai temperat. Cel puţin eu nu am mai auzit de vreo controversă pe acestă temă. Am auzit de o mulţime de alte controverse, pe cu totul alte teme, dar se pare că exponenţii culturii şi ştiinţei româneşti sunt preocupaţi mai mult de aspectele politice ale vieţii româneşti…
Dar, românul este o fire participativă, o fire implicată, o fire care nu se mulţumeşte cu condiţiia sa. Asta a făcut ca tabăra protocronistă să câştige noi adepţi şi noi realizări spre invidia celorlalte naţii europene. Am fost primii care am invadat oraşele şi mahalalele Italiei cu cerşetori şi prostituate la o proporţie neatinsă de alt popor european. Tot noi, românii, am fost primii care am oripilat societatea italienească cu un număr inimaginabil de crime şi violuri. A auzit cineva de vreun singur ceh care să se fi remarcat prin asemenea fapte în Italia? Românii au fost la fel de primii cu invadarea străzilor londoneze cu cerşetori şi hoţi. Formând adevărate colonii, românii noştri au depăşit chiar cele mai optimiste prevederi, dacă ne gândim doar la exemplul unui politician care s-a dus tocmai prin acele ţinuturi ca să-şi ucidă amanta. A auzit cineva de vreun eston care să se fi remarcat prin asemenea fapte?
Spania a devenit adăpostul proxeneţilor, iar guvernul francez a fost dus la exasperare de aceeiaşi cerşetori şi hoţi români. Pe o hartă virtuală urmăream cum premierele româneşti acopereau tot mai mult bătrânul continent. Belgia? Biruită! Ah, poate Norvegia… Nicio speranţă! Austria? Rămasă nu numai mută, dar şi fără lebede. Nimeni şi nimic nu ne putea întrece. Orice ţară în care se putea accede era procopsită cu un hoţ sau un criminal de-al nostru, din popor.
Dar iată că o rază de speranţă s-a ivit atunci când am făcut un scurt inventar: Malta. Malta nu putuse fi biruită, nu eram protocronişti pe tot frontul. Până ieri. Când o ştire de ultimă oră îmi redă speranţele şi optimismul: un român a fost extrădat din Malta pentru uciderea unui emigrant. Ei, aşa mai merge… iar le-am luat-o înaintea tuturor...
Să auzim de bine!

luni, 9 aprilie 2012

Umilirea naţiei (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
“Premii SMART pentru discuţii CUL” ne anunţă în cea mai pură limbă românească un crainic al Antenei 3. Convins că acest mod de adresare le va aduce milioane de ascultători în plus, nu pot să nu îmi amintesc de cuvintele Alessandrei Stoicescu prezentate cu obstinaţie de un promo al aceluiaşi post: unii vorbesc de parcă ar vrea să ucidă limba română. Emoţionant model de consecvenţă şi dăruire...
Dar ştiţi ce este acela un MACRIS? Cum, nici voi? Nu cădeţi în eroarea de a crede că este vorba despre MAQUIS, pentru că e cu totul altceva. Deci, ce este MACRIS? Este o componentă a unei reţete de plăcintă furnizată de cei de la BELLA, pe care îi asigur că NU voi mai cumpăra produsele lor: Placinta uscata cu macris (vă rog să citiţi aşa cum este scris, fără diacritice).
Dar astăzi nu vreau să mai fac vorbire despre uciderea limbii române, ca metodă de umilire a naţiei. Astăzi mă voi referi la o umilire cu efecte mult mai concrete, la o umilire efectivă. Subiectul în sine îmi provoacă o supărare suficient de mare ca să nu mai încerc o ordonare a evenimentelor, aşa că mă voi rezuma în a vi le prezenta.
Atât Serbia, cât şi poporul ei se numără printre prietenii istorici ai românilor, lucru dovedit şi atestat istoric. Dar nimic altceva decât o slugăreală umilă şi nedemnă nu a determinat guvernul României să încuviinţeze bombardarea lor de către americani cu 13 ani în urmă. Nu victorioşi, ci umili şi cu privirile în pământ am ieşit noi, românii, din această implicare.
Aceeaşi umilă slugărniceală ne-a caracterizat şi atunci când am cedat fără comentarii Insula Şerpilor. Ţări mult mai mici sau mai slabe ca România „şi-au arătat colţii” şi au avut o atitudine demnă şi protectoare atunci când a fost vorba chiar şi de un centimentru din teritoriul lor naţional. Umilinţa şi nu europenismul a fost eticheta pe care singuri ne-am pus-o atunci când am cedat insula în numele unei înţelegeri idealiste şi iluzorii a intereseului naţional.
Aceeaşi slugărnicie ne-a caracterizat comportarea în faţa oricărui venetic, doar pentru că era străin. Fără nicio urmă de demnitate sau de profesionalism, am făcut cadou pur şi simplu întregi industrii unor investitori care nu au oferit altă garanţie decât aceea că sunt străini. Să ne amintim doar cazul Uzinei ARO, făcută cadou unei puşlamamle care a reuşit să o trimită la fier vechi în câteva luni.
Lipsa de demnitate ne-a caracterizat atunci când am semnat, prin guvernul existent la acel moment, tot felul de acte şi tratate cu efecte puternice şi de lungă durată, fără cea mai elementară prudenţă sau dorinţă de apărare a intereselor naţionale. Aşa am cedat în întregime resursele petroliere ale ţării şi tot cu aceeaşi umilinţă grăbită am semnat acordul prin care ţara noastră devine primul cobai de dimensiuni naţionale privind utilizarea alimentelor modificate genetic.
Nimic şi nimeni nu a putut stăvili dorinţa de umilire naţională, indiferent de natura problemei în care am fost implicaţi. Apărea o reglementare internaţională care spunea că în fiecare dimineaţă trebuie să-ţi înjuri o dată mama care te-a născut? Noi, slugarnici şi umili veneam şi semnam cu observaţia că noi vrem să o înjurăm de două ori, că e mai european. În răstimpul celor douăzeci şi doi de ani petrecuţi de la Revoluţie, nu am putut consemna niciun act naţional care să fi dat dovada mândriei naţionale sau a demnităţii noastre ca popor. Am acceptat imediat orice şi nu am refuzat nicio clauză, oricât de înrobitoare, nu am ştiut şi nu am vrut să spunem NU, am fost slugile umile ale altora.
Am renunţat la Tezaurul furat de ruşi fără să crâcnim, ba chiar cu satisfacţie, după ce până şi guvernele comuniste se luptaseră pentru el, am acceptat baze militare pe teritoriul ţării şi ne-am trimis soldaţii să lupte pe teritorii şi pentru interese străine, trădând astfel doctrina militară seculară a ţării. Din aceeaşi dorinţă umilă de a nu deranja, nu am luat nicio atitudine atunci când am fost umiliţi public şi în mod repetat în mass media franceză. Minorităţile impun reguli majorităţii, sportivii sunt bătuţi de minoritatri doar pentru că sunt români, limba română a devenit a treia limbă în stat. Nu a existat niciun moment în care un cetăţean român să se simtă mândru şi apărat atunci când se află în afara graniţelor ţării ba, sunt tot mai mulţi cei care caută şă îşi ascundă originea.
Toate acestea precum şi multe altele ştiute cu siguranţă şi de voi, cititorii acestui blog, au o trăsătură comună: au produs efecte ireparabile, primul dintre ele fiind diluarea sentimentului de apartenenţă.
Să auzim de bine!

vineri, 6 aprilie 2012

Regizorul şi sălbaticii (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Formăm un grup de vreo patru ghizi trimişi la cabana Caraiman cu provizii. Oamenii de acolo rămăseseră blocaţi din cauza vremii proaste şi cabanierul dorea să evite apariţia actelor de canibalism, mai ales că erau şi copii de faţă... Cu ocazia asta, la Caraiman făcusem cunoştinţă cu un regizor prost inspirat (deşi, analizând faptele petrecute, am putea spune că era nenorocos) care ne jignise din prima zi. Drept pentru care, noi îi şi plătisem o poliţă atunci când ne solicitase participarea la o scenă cu o momâie pe care trebuia să o aducem în cabană. La sfârşitul zilei, plătind un rând de vin fiert, omul crezuse că ne potolise setea de sânge nevinovat.
Tocmai ne prezintă scenariul lui pentru ce intenţiona să filmăm a doua zi:
- Trei dintre voi vor sta pe marginea râpei, în timp ce, din fundul râpei se aud strigăte de ajutor. Auzind strigătele, unul din voi va coborî în rapel şi după câtva timp, cât ar fi să lege victima, va fi tras de ceilalţi, el urmând să aibă rănitul pe sania Akia. E simplu, nu? ne întrebă el cu un uşor tremur interogativ în glas.
- Nimic mai simplu, răspundem noi. Hai, vă mai lăsăm să mai daţi doar un rând de vin fiert şi să mergem la culcare ca mâine să fim odihniţi, îi sugerăm noi cooperanţi.
Bucuros de confirmarea noastră explicită şi necondiţionată, bunul regizor a mai dat nu unul, ci două rânduri de vin fiert, tocmai bune pentru un somn lin...
A doua zi, după programul de înviorare matinală şi un mediu dejun (nu mai eram de mult la vârsta unui mic dejun) compus din vitamine liposolubile şi carbohidraţi, ne deplasăm în grup compact la parter, în sala de mese, locul cel mai propice pentru completarea necesarului de cerinţe regizorale. Apoi, ne repezim cu căţel şi purcel pe marginea unei râpe din vecinătatea cabanei. Sub coordonarea regizorului, echipa tehnică îşi amplasează echipamentele profitând de vremea ce, se pare, ţine cu noi. Se aude comanda de acum ştiută, unul din noi coboară după buza râpei, leagă sania targă de cordelină după care, cel rămas sus începe să tragă violent şi cu mare viteză de cordelină izbind sania targă de toate stâncile şi steiurile din jur.
- Stooop! zbiară omul tremurând din tot corpul. Stooop! Ce faaaci?
- Îl aduc sus, îi răspunde inocent colegul, trăgând viguros de cordelină.
- Măi omule, îi sare ţandăra regizorului, crezi că eu sunt nebun? Cum o să aduci în halul ĂSTA un om sus? Ai? Îl faci bucăţi, nu-ţi dai seama? Ce mama dracului? Mai presupunem că e şi rănit, continuă el să bombăne.
- Da, răspunde colegul, da’ acum nu e niciun om pe sanie şi m-am gândit că vă grăbiţi că e frig.
- Nu, răspunde sec şi decis regizorul, nu sunt grăbit de loc şi nu simt niciun frig (aici îl credeam, era deja transpirat). De la capăt, decide el.
Se reia amplasarea, se aud strigătele, încă un coleg coboară şi se face linişte. După câteva minute de filmat în gol, regizorul opreşte filmarea, se apleacă peste buza râpei şi întrebă nervos:
- Ce mama naibii se întâmplă acolo?
- Nu stă, strigă unul din colegii de jos.
- Cum adică nu stă? Cine nu stă? Ce nu stă? întreabă răguşit regizorul, uitându-se la noi complet buimăcit.
- Colegul meu, vine răspunsul de din vale. Colegul meu nu stă să îl leg de sanie.
- De ce nu stai domnule? strigă din toate puterile regizorul de se aude până în Buşteni.
- Mi-a frică, vine răspunsul imediat. Mi-e frică să nu mă lovească de stânci cum a făcut adineaori cu sania.
Urmează alte câteva momente de tăcere deplină. Doar vântul şuiera uşor prin viorile brazilor spulberând zăpada aidoma viselor unor copii.
- În regulă, ne trezeşte regizorul pe toţi din reverie, de ajuns pentru azi. Vom filma mâine plecarea voastră printre nămeţii viscoliţi spre Piatra Arsă.
Şi aşa s-a întâmplat.
Să auzim de bine!

joi, 5 aprilie 2012

Codiţă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu credeam că voi scrie vreodată ceva despre o Codiţă. Indiferent de formă, culoare sau posesor...
Dar iată, sentimentele îmi sunt atât de năvalnice încât nu mai mă pot abţine. Aşa că, de la bun început, vă mărturisesc: Codiţă este ultima mea iubire. De fapt, a noastră, a întregii familii... Şi ca să lămurim lucrurile pe loc, Codiţă este o pisică.
A intrat în casa noastră pe tăcute, pe sub mână aş putea spune. Venisem de la serviciu, terminasem de mâncat şi, trecând pe lângă camera copilei, am auzit un miau scurt şi piţigăiat. Convins că este unul din acele tonuri de apel mai ciudate, îi spun soţiei să o roage pe copilă să schimbe tonul de apel cu unul mai melodios. După care, fiind în dormitorul nostru, aud din nou acelaşi sunet ciudat venind dinspre camera copilei. De data asta, m-am dus în camera ei, curios mai mult să văd cine o tot sună. Copila stătea pe marginea patului cu mâinile căuş întinse spre mine. Iar în căuşul palmelor, un ghemotoc mic şi tremurător, cu ochii de un albastru incredibil.
Aşa a intrat Codiţă în viaţa noastră. Cum a rămas? Destul de dificil pentru ea, aş putea spune. Pentru că, fiind plecaţi mai toată ziua şi speriaţi de distrugerile şi murdăria pe care auzisem că le poate provoca o pisică, ne simţeam obligaţi să o ţinem într-o ladă în care îi lăsam mâncare şi tăviţa cu puţin nisip. Pe capacul lăzii puneam câteva obiecte grele şi astfel, micuţul animal stătea singur acolo până seara.
Dar nici Codiţă nu a stat pe loc. Pe zi ce trecea vedeam cum se schimbă şi creşte într-o lună cât alte pisici în treizeci de zile... A trecut un an, dar odată cu creşterea ei volumetrică ne-a crescut şi nouă dragostea şi admiraţia faţă de ea. După ce rămâne singură, se face colac pe pervazul ferestrei sau la picioarele patului copilei şi acolo stă până vine primul dintre noi acasă. Nu mănâncă, nu bea apă, nu-şi face nevoile până nu intrăm noi în casă.
Codiţă mai are şi alte trăsături frumoase. Codiţă nu îşi face nevoile decât la lădiţa cu nisip. Asta din proprie iniţiativă şi experienţă pentru că niciunul din noi nu a avut timp să o dreseze în acest sens. Codiţă nu mănâncă decât mâncarea ei. Putem lăsa orice aliment, oricât de proaspăt, în orice loc din casă. Codiţă vine, miroase şi plecă. Nici măcar peştele sau smântâna nu o fac să se abată de la această conduită. Codiţă nu fură. Putem lăsa pe masă sau pe podea orice produs sau orice preparat. Unde l-am lăsat, acolo îl găsim. Codiţă nu rupe mileuri, nu se caţără pe mobilă, nu roade fire şi nu răstoarnă obiecte. Fiind foarte curioasă, are momente când se întinde să miroasă un obiect sau altul. Este suficient să îi spun Codiţa tatii, nu ai voie, fără să ţip sau să mă tăvălesc de nervi, că ea se retrage imediat. Codiţă are voie în camera unde avem colivia cu papagali pentru că, odată intrată, nu îi atacă, ci se face colac lângă colivie şi adoarme torcând, timp în care papagalii se tăvălesc de râs şi o arată cu degetul...
Codiţă este atât de fericită, încât începe să toarcă doar când ne uităm la ea. Cum intrăm pe uşă ne simţim obligaţi să îi arătăm că şi noi ne-am gândit la ea, aşa că o luăm în braţe şi o mângâiem minute bune spunându-i vorbe frumoase, de genul Codiţa tatii, ai făcut un fund ca o vacă, ia să mai mergi şi tu la sală. Timp în care, ea toarce pulovere întregi... După care se duce să mânânce, iar apoi la tăviţa cu nisip. Codiţă nu vine după noi, nu ne plictiseşte cu prezenţa şi cu insistenţele ei, iar dacă sunt întins pe cuvertura patului vine doar la chemarea mea şi se face colac la picioare. Dar nu asta este cea mai mare fericire a ei, ci apa! Pentru că, se pare că, deşi are blană, este vorba de o pisică de mare din moment ce, odată ce unul dintre noi a intrat în baie, Codiţă vine la uşă şi cere voie. Odată permis accesul, Codiţă se repede în cadă şi se lasă udată de apa de la robinet, timp în care toarce de zor fericită... Aceleaşi manifestări de extaz le are şi atunci când îi dăm voie să sară în chiuvetă, chiar dacă lăsăm să curgă un firicel de apă. Şi nu am exagerat când am scris că cere voie, pentru că atunci când vrea să intre în camera de baie sau vede o muscă (după care face salturi spectaculoase), scoate un fel de mieunat subţire şi tremurat (ceva în genul Mia-A-Auu), pe care noi l-am tradus ca fiind vreau sau am voie?
Moartă de curiozitate, Codiţă ne oferă momente de mare amuzament când se strecoară în sacoşe, cutii desfăcute, în ghetele mele, sub covoare sau chiar între prosoape... Dar nu aceste apucături ale numitei Codiţă m-au motivat să scriu aceste rânduri, ci o întâmplare recentă. Era într-o sâmbătă după-amiază şi stăteam amândoi, eu şi soţia, întinşi pe pat şi urmăream un film la televizor. Iată că apare şi coada numitei Codiţă la orizont, urmată de mieunatul de cerut voie. Îi permit accesul pe pat, iar Codiţă vine torcând de zor o percehe de şosete şi se lungeşte cât e de lungă (pentru că este lungă...) între noi, cu capul pe pernă, uitându-se când la unul, când la altul. Ca un copil bucuros că este cu părinţii...
Iată cum familia noastră s-a mărit cu încă un membru: domnişoara Codiţă.
Să auzim de bine!

miercuri, 4 aprilie 2012

Mâncarea preparată în cuptorul cu microunde

Imagine preluată de pe tentante.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Să fiu sincer, nu numai că avem în casă un cuptor cu microunde performant, dar îl şi folosim destul de des. Ce e drept, nu ca să preparăm mâncarea, ci doar să o încălzim rapid. Deşi cunosc principiul de funcţionare, mărturisesc că niciodată nu am mers cu analiza atât de departe încât să-i găsesc un efecte nociv. Iată că articolul de mai jos îmi schimbă complet concepţia... Iată mai jos articolul, prezentat după efectuarea corecturilor gramaticale de rigoare:
“În mai mult de 90% din casele americanilor veţi găsi un cuptor cu microunde. Instalarea unui astfel de cuptor este o muncă de rutină şi nu există restaurant fără cuptor cu microunde. Aceste cuptoare sunt rapide, convenabile, economice şi se potrivesc de minune stilului de modern şi rapid de viaţă. Există însă şi o problemă cu aceste cuptoare. Ele sunt foarte nocive pentru sănătate. Cred că orice persoană responsabilă ar spune nu unui astfel de cuptor dacă ar cunoaşte efectele extrem de periculoase asupra organismului. Cert este faptul că, foarte puţini oameni se gândesc la ele. Şi mai mult, nu este niciunul care să le deschidă ochii. Haideţi să aruncăm o privire asupra problemelor pe care le creează această tehnologie.
Microundele, unde foarte scurte de energie electromagnetică, fac parte din spectrul de energie al naturii. Acest spectru include lumina vizibilă, infraroşie şi ultravioletă alături de unde radio, raze X şi altele. Oricum, este foarte mare diferenţa între ceea ce soarele generează şi ce generează cuptorul cu microunde. Această diferenţă este rezultatul curentului electric alternativ folosit pentru a genera microundele.
Iată cum gătesc microundele mâncarea: toate undele electrice se schimbă de la pozitiv la negativ cu fiecare ciclu de undă. Curentul alternativ face ca aceste cicluri de unde să aibă loc mult mai repede. Moleculele de apa au o încărcătură pozitivă şi una negativă. Astfel, când sunt expuse energiei creată de microunde care se schimba de la pozitiv la negativ, moleculele de apă se rotesc. Acest proces este similar cu rotaţia unui ac produsă de un magnet pe o suprafaţă orizontală. Microundele, generate de curentul alternativ din cuptor, determină moleculele de apă din mâncare să se rotească de miliarde de ori pe secundă. Din această cauză se produce foarte multă fricţiune între molecule şi astfel se încălzeşte mâncarea.
S-a presupus că mâncarea gătită la cuptorul cu microunde nu afectează sănătatea. Dar, de fapt, singura preocupare a proiectanţilor a reprezentat-o scurgerile microundelor din cuptor. În mod surprinzător, ei nu şi-au pus niciodată întrebarea dacă mâncarea pregătită la cuptorul cu microunde este sigură.
În 1991, un indiciu timpuriu despre nocivitatea produselor preparate în cuptorul cu microunde a ajuns în atenţia publicului sub forma unui proces. Familia unei femei, Norma Levitt, a acţionat în justiţie spitalul pentru moartea fiicei lor. Norma a mers la spital pentru o protezare a şoldului. Operaţia a fost un succes, dar pacienta a murit. Aceasta a decedat după ce i s-a făcut o transfuzie de sânge, iar sângele a fost încălzit într-un cuptor cu microunde. Aceasta ne demonstrează că încălzirea produselor în acest cuptor schimbă chimia acestora. Dacă doar încălzirea sângelui la temperatura corpului l-a transformat în sânge toxic şi a cauzat moartea, ce se întâmplă dacă preparăm mâncarea pentru o perioadă mai lungă şi la o temperatură înaltă?
Într-un cuptor cu microunde se întâmplă mai mult decât simpla încălzire a alimentelor. Cantităţile enorme de energie ce se produc între molecule sunt suficiente pentru a perturba moleculele proteice şi a cauza reacţii adverse. Ca rezultat, multe molecule noi şi ciudate sunt create şi astfel, apar problemele. Structura moleculară a alimentelor este modificată şi se produc molecule pe care organismul nu le recunoaşte. Aceste molecule noi create sunt străine corpului nostru şi pot fi chiar cancerigene sau toxice. Aşa se explică schimbările biochimice semnificative la personele care consumă mâncare gătită la cuptorul cu microunde.
Experimente elveţiene
Experimentele făcute în Elveţia de Dr. Hans Hertel împreună cu Dr. Bernard Blanc de la Swiss Federal Institute of Technology au scos la iveală faptul că microundele distrug calitatea nutriţională a alimentelor. Ei au măsurat, de asemenea, schimbări patologice în sângele voluntarilor care au consumat mâncare produsă în cuptorul cu microunde. Descoperirile celor doi doctori sunt profunde şi şocante. Ei au observat o scădere în conţinutul de hemoglobină din sânge. Aceasta înseamnă că sângele va transporta mai puţin oxigen şi că ţesuturile organismului s-ar putea să nu primească toată cantitatea necesară de oxigen. În schimb, s-a observat o creştere a celulelor albe şi a colesterolului. Sporirea numărului de celule albe produce stres în organism. În mod normal, celulele albe se înmulţesc ca răspuns la infecţii acute, toxine şi la afectarea celulelor. Limfocitele au scăzut. Acestea sunt un anumit tip de celule albe importante ale sistemului imunitar. Nici una din aceste modificări nu este favorabilă organismului. Un sistem imunitar în criză şi ţesuturi la care nu ajunge oxigenul nu sunt tocmai rezultatele la care te-ai gândit când ai încălzit mâncarea în cuptorul cu microunde. Ca şi cum acestea nu sunt destul de devastatoare, aceştia au observat că serul din sângele voluntarilor care au consumat produse încălzite sau gătite la cuptorul cu microunde a produs o creştere a luminiscenţei bacteriilor care emit lumină. Se pare că energia din microunde a fost depozitată în legăturile moleculare din mâncare. Aceasta a produs schimbări în structura de energie a sângelui, stimuland astfel bacteriile să emită lumină când au fost expuse serului din sânge. Aceste rezultate ale cercetărilor ridică întrebări referitoare la siguranţa apei încălzită în acest cuptor. Poate că există reziduri de energie stocată în legăturile atomice ale atomilor din apă. Toate acestea ne demonstrează că mâncarea preparată la cuptorul cu microunde conţine atât molecule, cât şi energii noi şi periculoase. Dar, haideţi să vedem ce ne spun şi celelalte studii efectuate.
Studii în Rusia
Foarte multe cercetări pe această temă s-au făcut în fosta Uniune Sovietică. Aceste studii au fost realizate la Institute of Radio Technology din Kinsk. Ele au condus la descoperirea unor probleme de sănătate grave asociate expunerii la microunde şi consumului de alimente gătite în cuptoarele cu microunde. Astfel, Uniunea Sovietică a scos în afara legii aceste cuptoare în 1976 şi a stabilit reguli foarte stricte legate de expunerea la microunde. Sovieticii au exprimat un avertisment internaţional legat de daunele asupra sănătăţii biologice şi a mediului produse de microunde. Unele din aceste descoperiri au fost publicate de Atlantis Rising Educational Center din Portland, Oregon.
Sovieticii au descoperit că produsele gătite în cuptorul cu microunde au creat carcinogeni, indiferent de tipul de mâncare. Carne, produse lactate, cereale, fructe şi legume, toate au determinat apariţia chimicalelor care duc la cancer. Mai mult, aceştia au observat anomalii în sistemul digestiv, o funcţionare defectuoasă a sistemului limfatic şi o creştere a celulelor cancerigene în sângele celor care au mâncat alimente preparate în cuptorul cu microunde. Din punct de vedere statistic, ei au descoperit o foarte mare corelaţie între persoanele care au consumat produse gătite la cuptorul cu microunde şi cancerul la stomac şi intestine, iar în cele din urmă, moartea funcţiilor sistemului digestiv.
Sovieticii au descoperit, de asemenea, scăderi ale calităţii nutriţionale a tuturor alimentelor. Calitatea nutritivă a alimentelor gătite în cuptorul cu microunde a scăzut cu 60% şi 90%. Aceasta a însemnat scăderea biodisponibilităţii mineralelor, vitaminelor B, C şi E şi a factorilor lipotropici. Chiar şi valoarea nutriţională a proteinelor a scăzut.
Au fost observate anomalii hormonale. O destabilizare a potenţialului electric al membranei celulare a fost, de asemnea, observată. Menţinerea unui potenţial electric normal în membrana celulară este foarte important pentru sănătatea celulei şi comunicării celulă-cu-celulă. Un consum mare de produse gătite la aceste cuptoare a cauzat daune permanente creierului ca pierderi ale memoriei, lipsă de concentrare, tulburări emoţionale şi o scădere semnificativă a inteligenţei.
Dr. Lita Lee
Dr. Lita Lee, autor al cărţii Health Effects of Microwave Radiation-Microwave Ovens, a scris că fiecare cuptor cu microunde emite radiaţii şi alimentele gătite în acestea dezvoltă şi carcinogeni şi toxine. Aceasta a observat boli tipar la consumatori, printre care anomalii limfatice, care de cele mai multe ori au dus la diferite tipuri de cancer, cancer la stomac sau intestine şi tulburări digestive.
Concluzie
La sfârşitul acestui articol, ar trebui să vă amintiţi trei lucruri. Primul: prepararea alimentelor în cuptorul cu microunde creează produse chimice noi, care sunt toxice şi chiar cancerigene. Al doilea: valoarea nutriţională a alimentelor este redusă semnificativ. Al treilea: efectele tăcute, dar devastatoare din organism produse de aceste cuptoare. Ele duc la cancer, dereglari hormonale, tulburări limfatice, tulburări digestive, anomalii în sânge şi în sistemul imunitar, probleme emoţionale, daune permanente ale creierului şi chiar boli de inimă.”
Acest articol este o traducere a originalului scris de Raymond Francis, un om de ştiinţă renumit, un nutriţionist recunoscut, autor al cărţilor "Never Be Sick Again" şi "Never Be Fat Again", gazdă a emisiunii Beyond Health Show, preşedinte la The Project to End Diseanse şi un lider recunoscut internaţional, ce susţine o viaţă sănătoasă.
Brrr! Vând urgent cuptor cu microunde! Aştept provincia!
Să auzim de bine!

marți, 3 aprilie 2012

Albania

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De ce să nu recunoaştem, Albania a fost mult timp ţinta glumelor noastre. Ţară ţinută în cea mai adâncă subdezvolatare în timpul comunismului, ne întrecea doar în privinţa absolutismului conduceri de partid şi de stat. Lipsa industriei, a infrastructurii, agricultura de subzistenţă precum şi multe alte aspecte făceau din ea o ţară de lumea a treia. Dar iată că primesc un e-mail care îmi relevă o renaştere a Albaniei aidoma păsării Phoenix. Că ţara nu mai are aceeaşi înfăţişare sunt convins dacă mă gândesc doar la faptul că fiind în Corfu, am observat că grecii făceau turism în Albania! Însă ca un economist cu politehnica făcută ce sunt, nu cred că doar motivele prezentate în mesaj au contribuit la renaşterea ei. Dar să vedem ce spune articolul.
“Puternicele şi capitalistele State Unite ale Americii ar putea lua unele lecţii economice de la mică ţară balcanică Albania care, timp de decenii, s-a zvârcolit sub cruda dictatură stalinistă. Astazi, Albania are cea mai promiţătoare economie din Europa. A fost singura economie din Europa care a crescut realmente”.
Este uluitor, nu? Sa afli asemenea lucruri despre Albania!
Dar nu cumva, cel care şi-a exprimat opiniile consemnate mai sus este un om dus cu capul? Vreun ziarist din grădina vreunui mogul? Care vrea să dea bobârnace Americii şi Europei Occidentale? Nu! Nu este vorba de un om dus cu capul. Ci de însuşi Steve Forbes, editorul şef şi proprietarul faimoasei publicaţii cu acelaşi nume, fondată în 1917 şi care are sediul principal la New York.
Este publicaţia de referinţă pentru analizele economice şi politice pe care le avansează societăţii. Iar primul ministru al Albaniei, Sali Berisha, a fost invitat în birourile Forbes pentru a prezenta cifre şi informaţii de altă natură privind miracolul numit Albania.
În 1992, venitul pe cap de locuitor era de doar 200 de dolari. Astăzi el depăşeşte 3.500 de dolari.
Şi este în plină ascensiune. Ţara se schimbă cu repeziciune. Cum Dumnezeu s-a întâmplat această minune în Albania ? Şi de ce nu se întâmplă şi în România ? De ce Albania a decolat şi se înalţă în ritm ameţitor, în timp ce România, după zece ani de creştere, s-a prăbuşit? Unde este diferenţa? Nu e deloc dificil să observăm diferenţa.
În Albania există o taxă unică de impozitare. De numai 10%. Şi, atenţie! Această taxă de numai 10 la suta este atât pe veniturile personale, cât şi pe cele din afaceri.
Şi un singur impozit pe salarii. Care s-a micşorat de la 35 la 15 la sută.
În România, pentru un salariu de 1.000 de lei mai plăteşti, tu salariat şi tu întreprindere, statului, încă 680 de lei. În Albania plăteşti doar 150 de lei.
Asta, evident, contribuie pe de o parte, la creşterea consumului, pe de altă parte, la dinamizarea activităţilor economice, la lărgirea bazei de impozitare şi, nu în ultimul rând, la eliminarea muncii la negru şi la dimininuarea evaziunii fiscale.
În Albania TVA-ul este de 10 la sută.
În România TVA-ul este de 24 la sută, unul dintre cele mai mari din Europa. Mai ales dacă ţinem cont de faptul că limita maximă admisă în Uniunea Europeană este de 25 la sută.
Statele care se duc cu TVA-ul în sus pierd bani la buget.
Statele care se duc cu TVA-ul în jos câştigă bani la buget. Pare un paradox. Dar nu e.
De fapt, TVA-ul redus, ca şi impozitele reduse pentru firme şi salarii, lărgesc baza de impozitare.
Colectezi mai puţin de la mai mulţi şi, în final, bugetul de venituri al statului devine mai mare.
În Albania, sistemul judiciar este independent. Independenţa este garantată.
În România, sistemul judiciar este dependent. Este subordonat preşedintelui, primului-ministru şi ministrului Justiţiei.
În Albania a intrat în vigoare o lege, acum 4 ani, care obligă toate construcţiile noi, inclusiv staţiile de benzină, să aibă incluse echipamente ce folosesc energii regenerabile: panouri solar-termale, panouri fotovoltaice, pompe de căldură, instalaţii eoliene etc.
Şi mai există o diferenţă. Guvernul în Albania, a rezolvat definitiv problema proprietăţii. Ceea ce a fost de restituit, s-a restituit şi o lege specială garantează acum toate drepturile derivând din calitatea de proprietar.
Dar diferenţa diferenţelor este alta: Albania nu a recurs la sprijinul FMI.
Şi nici nu a implementat ideile contabililor acestei banci mondiale.
Important: Albania NU este membră UE.
Ei, acesta a fost articolul. Cum vi se pare? Există vreo similitudine cu România în cele scrise? Nici vorbă! Şi nici în cele nescrise...
Să auzim de bine!

luni, 2 aprilie 2012

Umilirea naţiei (1)

Imagine preluată de pe boromir.ro
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De peste două decenii asistăm pasivi la un proces de umilire la care, mulţi din noi sunt participanţi prin chiar pasivitatea lor. Umilirea care începe cu limba vorbită, ştiut fiind faptul că ea este primul element al unei identităţi naţionale. Impus din afară sau ca rezultat al propriei noastre firi apatice, procesul a căpătat în ultimul timp proporţii de neimaginat, fără ca un singur reprezentatnt al mult lăudatei societăţi civile sau al instituţiilor de guvernare să spună un cuvânt.
Cuvinte englezeşti sunt utilizate sau schimoniosite fără discernământ, deşi există echivalenţe româneşti cât se poate de funcţionale. A vorbi doar româneşte, fără a utiliza termeni anglicizaţi a devenit o nesăbuinţă care te poate costa acceptarea într-un mediu social.
Fără nicio intenţie, apuc să observ pe un post de televiziune o reclamă la covrigii de Buzău fabricaţi de Boromir. Înainte de a micşora volumul sonorului, aud un personaj glăsuind. Ştiţi ce spune personajul din reclamă la sfârşit, după ce gustă un tradiţional covirg de Buzău? Mmm, e fanchi! Covrigii de Buzău sunt fanchi! Mamă, mamă, mai dă-mi un covrig de Buzău că e fanchi! strigă dănciugii alergând desculţi şi în cămaşă pe uliţele mahalalei vreunui oraş. Nevastă, nu uita să-mi pui şi doi covrigi de Buzău în merinde, că sunt fanchi, îi spune ţăranul nevestei, înainte să plece la muncile câmpului. Bre, da’ fanchi mai e covrigii ăştia! îi zice şoferul traseistei agăţată în parcare. Gigele, nu uita să-ţi mănânci covrigii din pacheţel, că sunt fanchi, îi spune mama grijulie copilului care pleacă la şcoală. Toţi românii, indiferent de vârstă sau starea de alfabetizare ştiu că merită să cumperi tradiţionalii covrigi de Buzău pentru că sunt fanchi. Nu buni, nu gustoşi, nu aromaţi, nu proaspeţi, ci fanchi.
Vi se pare că am exagerat în critica mea? Vi se pare o chestie superficială? Pentru ca lucrurile să fie mai clare, haideţi să mai vedem un exemplu cât se poate de grăitor. Pe la diferite posturi de televiziune s-au perindat tot felul de concursuri, unele din ele cu temă muzicală. Una dintre participantele la concursul Vocea României, Lora pe numele ei (probabil de artistă) vine cu o declaraţie care a stârnit multe controverse, pentru că făcea referire la unele incorectitudini existente în lumea muzicală. Dar nimeni, absolut nimeni nu am auzit să spună un singur cuvânt despre ceea ce consider că a fost partea cea mai importantă a declaraţiei numitei Lora: “... eu nu am voie să cânt în româneşte dacă mai vreau să intru pe anumite frecvenţe...”.
Aţi înţeles spusele ei? Nu are voie să cânte româneşte! Aţi pătruns sensul vorbelor? NU ARE VOIE! Cântă în româneşte? Va fi o ratată! Nu contează faptul că posturile româneşti emit pentru o populaţie vorbitoare de limba română. Ele sunt filiale ale unor posturi străine şi nu ai voie să cânţi în româneşte. Nu contează că în Franţa dacă foloseşti un singur cuvânt străin de limba franceză, sare Academia Franceză în sus de indignare. În România nu ai voie să cânţi în româneşte! Nu contează că pe posturile germane nu auzi altă limbă decât germana. În România nu ai voie să cânţi în româneşte! Nu contează că toate popoarele îşi apără identitatea naţională şi îşi păstrează limba cu sfinţenie. În România nu ai voie să cânţi în româneşte! Şi ne mai mirăm că nişte banali şi tradiţionali covrigi sunt fanchi...
Credeţi că tânăra solistă bate câmpii? Atunci, acordaţi un aparat de radio pe primul post românesc din scală şi mai vorbim după aceea... Limba română? Ce e aia? O limbă primitivă folosită de nişte barbari care se încăpăţânează să o vorbească! Ce-s ăia români? O mulţime de stupid people care vorbesc româneşte. Dar avem noi ac de cojocul lor... Lege? NOI facem legea! Tradiţii? NOI vă facem noile tradiţii! Limba română? NOI vă impunem ce limbă să vorbiţi!
Este cineva dintre voi, cititorii acestui blog, care să fi auzit de o altă ţară mai batjocorită şi mai umilită? Este cineva dintre voi, cititorii acestui blog, care să fi auzit de o naţie mai apatică şi mai indiferentă faţă de propria fiinţă ca naţia românească?
Să auzim de bine!