O raită prin Ţara Bârsei sau cum sfinţeşte omul locul (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Un mic dejun copios ne trezeşte la realitatea înconjurătoare: este o nouă zi şi noi încă nu am plecat. Drept pentru care ne fixăm în chingile maşinii şi decidem să atacăm Braşovul.

Identificăm urgent calea de urmat datorită faptului, surprinzător în România, că există indicatoare rutiere pe tot locul. Intrăm în Braşovul dorit pe o stradă în pantă şi găsim loc de parcare chiar în faţa hotelului ARO. Ca să fiu sincer, prin Braşov am trecut de nenumărate ori, dar de fiecare dată în aceeaşi manieră, adică am trecut. Spre ruşinea noastră, nu ne-am oprit niciodată suficient timp ca să apucăm să vedem ceva ca lumea. Ca orice provincial de Bucureşti, habar nu am cum să folosesc parcometrul în dreptul căruia tocmai am oprit. Dar amabilitatea aborigenilor nu se dezminte şi un cetăţean cumsecade ne dă indicaţiile strict necesare. Bag în parcometru monedele necesare unei staţionări de o oră, traversăm şi ne oprim nehotărâţi de direcţia în care să apucăm, dar cu o întrebare nerostită pe buze: şi dacă vom sta mai mult de o oră, ce vom face? Vin fuga la maşină de acolo de unde voi fi şi mai bag o monedă?

În acesta econdiţii, vedem un cetăţean cu aspect paşnic şi îl abordez:

- Bună ziua! Noi nu suntem din Braşov. Sunteţi amabil să ne spuneţi în ce direcţie să o luăm dacă vrem să vizităm ceva interesant?

- Sigur că da! ne răspunde amabil omul. O luaţi pe strada asta la stânga. Nu aveţi câţiva lei să ajutaţi un om amărât?

Miloasă, soţia îl îndatorează cu câţiva lei şi ne îndepărtăm oarecum surprinşi de acest mod intim de abordare a turiştilor.

Mergem cu capetele pe sus, nu pentru că suntem trufaşi, ci pentru că adorăm clădirile minunate, iar Braşovul are clădiri minunate. Aproape la fiecare zece metri trebuie să ne oprim pentru că este ceva frumos sau interesant de fotografiat. Din fotografie în fotografie ne trezim în Piaţa Sfatului şi acolo, ce să vezi, în spatele câtorva clădiri se iveşte Biserica Neagră în toată splendoarea ei. Tremurând de nerăbdare, ne îndreptăm spre uşa uriaşei biserici cu dorinţa de a vedea şi fotografia. Am citit despre ea, am văzut-o în nenumărate reportaje, ard de nerăbdare să o admir în realitate.

Dar speranţele ne sunt brutal spulberate. Nu numai că nu am voie să fotografiez (chiar şi fără bliţ), dar trebuie plătită o taxă de opt lei de persoană. Refuz intrarea nu pentru că taxa mi se pare uriaşă, ci pentru că este o taxă pusă pe credinţă. De unde ştie iniţiatorul ei că omul intră ca să se roage sau doar ca să o viziteze? Este prima dată în cariera mea de turist când dau peste o biserică activă, dar cu taxă la intrare. Desigur, mai există biserici cu taxă la intrare (cum e Sf. Sofia în Istanbul) dar nu sunt biserici active, sunt muzee, oamenii intră doar în scop de vizitare.

Supăraţi foc din cauza acestui eşec mai ne învârtim puţin prin piaţă, după care ne reîntoarcem la maşină. După o haltă la un punct de belvedere unde reuşesc să fotografiez o panoramă frumoasă a oraşului, ajungem la hotel mult prea devreme, aşa că decidem să privim lumea de sus.

La pas agale ajungem la staţia de plecare a telecabinei şi o abordăm pe aceea care urcă cel mai sus. Şaptezeci de lei ne costă două bilete, de unde tragem concluzia că schiatul e cu adevărat un sport scump, din momnet ce trebuie să plăteşti asemenea sumă de câteva ori pe zi pentru a beneficia din plin de plăcerile oferite de acest sport. Geamurile cabinei sunt zgâriate de la numeroasele schiuri sau raniţe transportate, aşa că a face o fotografie de calitate în aceste condiţii este o utopie. Dar totuşi încerc câteva...

Opt minute durează călătoria şi un sfert de oră statul sus, pe vârf. Pentru că este ceaţă, vântul bate destul de tare, iar de văzut nu se vede nimic mai departe de zece metri. Coborâm la nivelul staţiunii oarecum consolaţi că, deh, a fost ceaţă, ce să-i faci, prilej de a observa cum sus, pe înălţimi, vântul spulberase toată ceaţa şi soarele strălucea...

Nu ne dăm bătuţi cu una cu două şi, după câteva străzi parcurse, reuşesc câteva cadre de noapte care îmi plac. La hotel nu ne facem încă bagajele pentru că vom avea timp şi mâine, după micul dejun, dar facem un lucru destul de rar întâmplat nouă: ne uităm la televizor. Dar nu pentru mult timp pentru că am reuşit să învăţăm pe de rost toate filmele difuzate de posturile noastre de televiziune...

Pornim a doua zi pe drumul de costişă ce duce la Bucureşti, dar tot pe relaţia Râşnov-Predeal. Asta pentru că, drumul fiind mai puţin aglomerat decât DN1, îmi permit un gest umanitar. Adică, să îi arăt soţiei ce manevre trebuie să faci ca să poţi păstra maşina pe trasă în viraje strânse, chiar dacă sunt negociate cu viteză... Întâlnim drumul naţional şi luăm cap compas Sinaia. Ei bine, dragii mei, există în viaţa oricărui bărbat care trece prin Sinaia un moment de cumpănă: să oprească la o ciorbă de burtă au ba? Sunt un om slab şi supus păcatului, aşa că tragem în parcarea de acum binecunoscută şi ne fixăm la o masă în local. Chelneriţa vine amabilă să ne întrebe ce dorim de la viaţă, dar îi retez elanul scurt: Două ciorbe de burtă! Femeia măreşte ochii şi întreabă mieros: Cu ardei iuteee? Daaa, îi răspund salivând abundent. Şi cu smântână, continui cu ultimele puteri. Vineee! pleacă femeia extaziată.
Mane, tekel, fares (numărat, cântărit, împărţit) spune Biblia. Acestea au fost, dragii mei, impresiile foarte scurte şi sumare ale unei raite prin Ţara Bârsei. Cum ne-am simţit? Excelent! De ce excelent, cu toate că mulţumirea noastră nu a fost deplină? Pentru că peste tot am văzut nu numai locuri minunate, ci şi oameni minunaţi care, chiar dacă nu reuşesc întotdeauna, măcar încearcă să sfinţească locul.

Să auzim de bine!

O întâmplare minunată

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Astăzi vă voi povesti o întâmplare puţin mai neobişnuită, o întâmplare pe care, chiar şi acum, după vreo patru sau cinci ani, îmi este dificil să o încadrez.

Este vară şi suntem în concediu, ceea ce înseamnă că suntem în Grecia. Deşi suntem cazaţi într-un hotel aflat pe braţul Kassandra, uşurinţa şi calitatea drumurilor ne permit să facem vizite în Thessaloniki tot la două zile. Este dimineaţă, căldura nu a început să potopească, iar noi, după vizitarea Rotundei ne îndreptăm spre biserica Sfântul Dumitru.

Uriaşa biserică este un izvor de istorie, datând din secolul al IV-lea, de pe vremea când oraşul era al doilea oraş al Imperiului Bizantin. Şi a fost biserică încă o mie lungă de ani. În momentul de faţă face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Biserica a fost schimbată după ocupaţia otomană şi a funcţionat ca moschee aproape cinci sute de ani, cinci lungi secole în care credinţa din oameni şi dorinţa de libertate nu s-au ostoit.

Ctitorită în anul 413 pe locul unei băi romane ne arată după o mie şi şase sute de ani nu numai credinţa din oamenii acelor vremuri, ci şi nivelul lor de cultură şi civilizaţie, ne arată bogăţia istoriei şi cât de puţin ştim încă despre cei ce-au fost...

Intrăm în această biserică pentru a doua oară, aşa că ştim că în stânga, pe peretele nordic se află racla cu moaştele Sfântului Dumitru şi că ceva mai în faţă, imediat după ce se termină rândurile de bănci se află o mică cişmea cu apă răcoroasă, prilej de a ne mai ostoi gâtlejurile după vipia de afară. După o oprire cuvincioasă la racla cu moaştele, ne adăpăm la cişmeaua cea minunată, iar fetele mele încep să se plimbe prin biserică căutând să admire cele şase panouri celebre cu mozaic.

Trecând în acea perioadă printr-un moment dificil al vieţii, mă gândesc că e momentul propice ca să adresez o rugăciune bunului Dumnezeu. Aşa că, fără ezitare, mă îndrept spre icoana aflată pe peretele din stânga altarului. Icoana nu este una banală, ci este uriaşă, având peste doi metri înălţime, fiind prinsă într-o ramă din lemn, ramă deosebit de groasă şi solidă. Mă opresc la o oarecare distanţă şi încep să mă concentrez asupra rugăciunii, fetele mele fiind undeva, prin naosul bisericii. Aşa cum eram concentrat supra rugăciunii, după câteva minute aud o trosnitură extraordinar de puternică şi viguroasă în lemnul ramei.

Trosnitura a fost atât de puternică încât nu numai că m-a determinat să mă întrerup, ci să mă uit alarmat spre candelabre cu convingerea că este vorba de un cutremur. Candelabrele erau nemişcate, ceea ce m-a determinat, după câteva momente necesare liniştirii mele, să mă întorc la rugăciune. Nu pentru mult timp însă pentru că iarăşi am auzit o trosnitură identică cu prima. De data asta senzaţia că e cutremur a fost atât de puternică încât am sărit speriat într-o parte, căutând cu ochii la candelabre. Şi de data asta candelabrele erau la locul lor, la fel de nemişcate, ceea ce m-a făcut să simt un fior rece pe spinare.

M-am îndepărtat şi mi-am regăsit fetele la câţiva metri de mine cu ochii pe pereţii aşezământului, turiste liniştite şi fără vreo sperietură. Le-am întrebat dacă au auzit ceva deosebit cât am lipsit de lângă ele şi mi-au răspuns că nu, nu au auzit. Nici măcar un sunet. Chiar, ce linişte e în biserica asta au completat, deşi aşa cum am auzit eu cele două trosnituri în liniştea bisericii, ele ar fi trebuit să se audă chiar şi de afară. Nici o urmă de panică, nici o urmă de nelinişte, nici vorbă să fi auzit ceva. Asta a fost întâmplarea. Să-i zic minune?

Să auzim de bine!

14. Al doilea Thasos-a doisprezecea zi

Imagine preluată de pe discromat.wordpress.com

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Azi e o zi deosebită. Δεκαπένταύγουστου, în greceşte. Cincisprezece august, Sf. Mărie Mare. Zi memorabilă, ziua Adormirii Maicii Domnului, zi consacrată comemorării morţii Fecioarei Maria.

Aşa că ne începem ziua nu cu o sesiune de plajă, ci cu un drum la biserica din Panaghia unde, ştim de anul trecut, se organizează o frumoasă procesiune cu icoana Fecioarei. Plecăm în grup compact şi, profitând de faptul că iar am fost păcălit şi nu conduc (deh, căci rana din pulpă nu mă lasă...) meditez la frumuseţea expresiei Maica Domnului. Frumosă mai este şi limba asta românească... Maica Domnului... Ce frumos sună cuvântul maică. Desigur, cuvântul mamă rămâne unul dintre cele mai frumoase, dar maică parcă e mai plin de semnificaţii, mai adânc.

Ajungem la destinaţie şi prietenii mei sunt fericiţii aleşi pentru a vedea cu ochii lor cum arată un poliţist din insulă. Meniţi a dirija traficul deosebit în această zi (dacă ne gândim doar la faptul că vin autocare pline cu vizitatori, turişti străini sau greci) aceştia nu se remarcă nici prin ţinute războinice, nici prin armament S-F. De fapt, singura figură care se remarcă e a unei poliţiste foarte drăguţe, ce e drept, şi care vorbeşte de zor la celular...

Ne închinăm la icoană, intrăm în biserică şi spunem câteva rugăciuni, care, poate, ne vor mai uşura din păcate şi ieşim în curtea bisericii. După ce aprindem câte o lumânare plecăm spre piaţa localităţii, dar nu înainte de a întreba unul din orchestranţi la ce oră va începe procesiunea. La 10.30 ne precizează omul şi noi, ca nişte adevăraţi români, nu dăm doi bani pe precizia exprimării.

Dar fix la 10.30 încep clopotele să bată şi alaiul se pune în mişcare. Prind câteva cadre reuşite şi mai admir odată o casă frumos văruită care a fost subiectul admiraţiei noastre şi anul trecut. Şi tot ca anul trecut şi, probabil, ca şi în alţi ani, uşile tuturor caselor stau deschise... Iar oamenii, cunoscuţi sau nu, se salută toţi pe stradă cu Καλή μέρα! Χρόνια πολλά!/Bună ziua! La mulţi ani! cinstind astfel momentul. Dar plimbarea noastră prin centrul localităţii nu se rezumă doar la privit, ci îi dăm şi o conotaţie mai practică. Cu ochi de vultur, Denis observă într-o curte expoziţia unui fabricant de tot felul de instrumente utilizate de amatorii de grătar făcut în curtea casei de la ţară. Aşa că adăstăm la poarta omului, timp în care prietenul nostru îşi cumpără un set bine articulat de instrumente.

După care, Plaja de Aur fiind cea mai apropiată, decidem să o abordăm. Numai că, de data asta, suntem păţiţi şi ne impunem o altă orientare. Data trecută stătusem în partea unde plaja are o taxă de şase euro pentru o umbrelă şi două şezlonguri. Doamnele noastre, mai econoame, observaseră cu acea ocazie că există o altă zonă unde taxa e de cinci euro. Aşa că, ne mutăm în zona mai ieftină, prilej de a asista la unul din cele mai violente schimburi de cuvinte de când suntem în insulă. Administratorul sectorului mai scump îl acuza pe cel al sectorului mai ieftin că îi ia clienţii şi viceversa. Vorbele sunt atât de răstite şi de violente încât rămânem muţi minute în şir, neştiind dacă să ne instalăm sau nu.

Decidem să ne instalăm şi bine facem, pentru că observăm că şezlongurile noastre sunt asezonate fiecare cu câte un scaun pliant, scaun de mare utilitate atunci când nu eşti încă doborât de consumul moderat de bere care te face să simţi nevoia să te întinzi pe şezlong...

Intru în apă bucuros că avem parte de aşa dotări şi îmi zic în barbă: ia să mă dedau eu la o mică repriză de înot adevărat. Drept pentru care, îmi bag capul între umeri, umerii în apă şi încep să dau metodic din mâini şi din picioare. Şi dau, şi dau, şi dau... Ritmic, scoteam gura şi mă aprovizionam cu cantitatea necesară de aer supravieţuirii. Şi dau, şi dau... După un timp mă gândesc că ar fi bine să mă opresc dacă nu vreau să ajung pe coasta Asiei Mici şi mă uit în urmă. Mamă, ce mic era ţărmul! Mă gândesc că sub mine sunt câteva sute metri de apă, aşa că îmi las picioarele în voie pentru un mic respiro în vederea reîntoarcerii. Şi, surpriză, ating cu picioarele nisipul! Şi aşa am venit până lângă mal, cu picioarele atingând nisipul... Marea mea repriză de înot se rezumase la o bălăceală minoră.

Ajung la şezlonguri gândindu-mă că singurul leac natural pentru o asemenea supărare e o cutie de bere Mithos rece. Dar, ce să vezi, ai mei râdeau de se prăpădeau pe şezlonguri şi prosoape. Nu de păţania mea, ci de faptul că scaunele pe care noi le considerasem a fi de drept comun, erau cât se poate de private, cetăţeanul poseor fiind în apă la momentul sosirii noastre. Acum, omul reuşise să revină la suprafaţă şi îşi exprimase verbal şi civilizat dorinţa de a reintra în posesia lor...

Odată ziua de plajă terminată, decidem să nu mai mergem la hotel, ci direct prin magazine şi apoi la restaurant. Prilej pentru mine de a mă duce la pantofarul cel plin de muzică şi bune intenţii. Intru, salut şi îl întreb:

- Mă mai ţii minte?

- Sigur! Ai adus memory stick-ul?

Asta-i culmea! Omul ăsta chiar e serios! Aşa că mă aşez lângă el şi aştept să-mi umple memory stick-ul de cea mai bună muzică house. La sfârşit îl întreb ce ar vrea în schimb, cum pot să-l răsplătesc, dar omul e aşa de uimit de întrebarea mea, că aproape cade pe spate.

Îl părăsesc pe bunul om cu cele mai alese salutări pe care le ştiu în greceşte şi plec în căutarea tovarăşilor mei. Acum, dragii mei, simt nevoia să vă dau un sfat: dacă sunteţi în concediu, vă aflaţi pe o stradă comercială şi vreţi să parcurgeţi un număr cât mai redus de kilomentri, ei bine, atunci nu vă lăsaţi nevestele să intre prin magazine.

În cazul nostru lucrurile capătă o turnură apocaliptică prin aceea că, atunci când una ieşea dintr-un magazin, o alta intra în altul... Mă alătur grupului de bărbaţi care-şi urmează nevestele abulici şi, după parcurgerea unui număr considerabil de kilometri pe o stradă de nici două sute de metri, ajungem la Doukas. Noi, bărbaţii, suntem atât de extenuaţi încât nici nu mai avem puterea să comandăm stacanele cu bere rece, dar ospătarii dau dovadă de un înalt umanism şi ne înţeleg semnele disperate. Acu’, ca să v-o spun p’a dreaptă, între noi se află doi posesori ai unor nume legate de cel al Mariei, aşa că, spre deosebire de alte seri, se fac cadouri şi se consumă la masă două carafe de vin în loc de una. Asta în urale reciproce având pe fundal sunetul paharelor ciocnite. Şi, ca să fiu sincer până la capăt, cred că ne-am şi pupat...

Ajunşi la hotelul de reşedinţă ne aşteaptă plăcuta surpriză a reîntâlnirii cu fiica noastră, venită şi ea cu un grup de colegi şi colege. Facem un schimb rapid de ultimele bârfe şi trecem la ultimul punct la ordinea de zi: stabilirea traseului pentru Alin care, mâine va trebui să ne părăsească din cauza ivirii unor probleme la serviciul Mihaelei. După care, ne repezim la duşul de sablare fără să ne mai gândim la vreo partidă de whist sau vreo bere rece.

Să auzim de bine!

Biserica tradusă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În toate articolele mele precedente referitoare la subiectul de mai jos, încercam că trag un semnal de alarmă privind anglicizarea intensă şi fără rost a limbii române. Chiar mă miram mai zilele trecute de un prost care, într-una din reclame, zbiară la un copilaş pe nume Luca: Game over! făcându-i însă semnul pe care îl fac antrenorii de baschet atunci când cer pauză (sau time out, ca să vorbesc pe limba nătărăului). Dar iată că grădina Domnului e mare şi ne oferă un revers al medaliei. Mă rog, îmi oferă, pentru că nu am auzit pe alţii ca să vocifereze.

Este vorba de reversul anglicizării şi anume, românizarea fără rost. Şi nu mă refer aici la acea românizare cultivată de mentorii Şcolii Ardelene, ca să zicem nasuflete în loc de batistă sau gâtlegău în loc de cravată. Mă refer la românizarea pură şi simplă, care naşte tâmpenii la fel de mari ca şi anglicizarea intensivă.

Găsesc zilele trecute în cutia poştală un pliant de ofertă de la o firmă, presupun, de turism, Beck pe numele ei. Atent cum sunt de felul meu, am citit pliantul de la un capăt la altul dornic să găsesc ceva tentant în conţinutul lui. Excursia propusă urma ca să se efectueze în Turcia, mai precis în Istanbul, ceea ce m-a făcut să citesc cu şi mai mare atenţie conţinutul pliantului, iubitor de Istanbul cum mă ştiţi.

Şi nu mică mi-a fost surpriza ca să dau peste o perlă. Este vorba de un citat în care se face referire la vizitarea bisericii Sfânta Înţelepciune. Nu ştiţi biserica Sfânta Înţelepciune din Istanbul? Nici nu aveţi cum, decât dacă ştiţi limba greacă, limbă în care "înţelepciune" se traduce prin "sofia". Altfel spus, era vorba de biserica Sfânta Sofia tradusă pe româneşte. Că „sofia” se traduce prin „înţelepciune” este una, dar ca să traduci un nume propriu consacrat este alta. Chiar sunt curios de rezultatele unui sondaj paralel: cine a auzit de biserica Sfânta Sofia şi cine a auzit de biserica Sfânta Înţelepciune? Sunt de acord că numele de Sofia nu are nicio legătură iniţială cu numele vreunei sfinte, numele de Αγια Σοφια/Aghia Sophia neînsemnând altceva decât Sfâta Înţelepciune.

Numai că acest nume nu se traduce, este un nume care se citeşte aşa cum este lăsat de mămica şi tăticul lui (adică împăratul Constantin şi împărăteasa Elena pentru că ei au ctitorit prima construcţie pe la anii 300, cea actuală datorându-se împăratului Iustinian pe la anii 500), la fel ca New York sau Capetown. Nu cred că există vreun pliant turistic în care turiştii să fie invitaţi să facă un tur al Noului York sau în Oraşulcapului.

Mă rog, mă refer pliantele care există în alte ţări, pentru că la noi totul e posibil... Sau, mai ştii, poate că prin Anglia circulă pliante în care oraşul Răcari e scris ca fiind Corkscrewers?

Să auzim de bine!

Biserica Sfânta Sofia

Biserica Sfânta Sofia

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Un turist rătăcit prin Istanbul. Asta sunt, un turist rătăcit prin Istanbul. Istanbul, un oraş mare, mult prea mare pentru mine. Am măsurat şaizeci de kilometri de la semnul de intrare în localitate până la hotelul din Cornul de Aur unde sunt cazat...

Mă plimb pe străzile oraşului şi nu ştiu de unde să încep. Nu pentru că nu mă pot orienta, ci pentru că, aidoma oraşului imens, numărul monumentelor şi al locurilor istorice este pe măsură. Am norocul să cumpăr un ghid al oraşului, dar chiar şi aşa, este puţin, mult prea puţin ce cuprinde. Am o zi întregă la dispoziţie şi încă nu ştiu încotro să mă îndrept. Istorie la tot pasul, indiferent că este vorba de clădiri, de biserici, de situri arheologice, toate sunt într-un număr enorm. Parcă toată istoria s-a strâns în acest oraş. Monumente creştine sau musulmane, biserici, palate, muzee, case, multe case şi multe străzi de un pitoresc inegalabil. Istoria a două mari religii se împleteşte aici năucind turistul. Merg pe o străduţă în pantă şi mă opresc ca să admir o cafenea cu câteva perne cât toate zilele aşezate pe trotuar, iar pe ele, tineri şi tinere bând cafea sau stând la taclale. Totul e mult, totul e mare, până şi pernele cafenelelor...

Intrarea

Câteva clipe de evaluare şi mă decid: voi începe cu Biserica Sfânta Sofia. Urc o străduţă, mă opresc la o casă de schimb pentru a avea bani de intrare şi ajung într-o piaţă enormă. În stânga văd Biserica Sfânta Sofia în toată grandoarea ei. De la distanţa la care mă aflu nu pot spune altceva decât că este o clădire mare, dar nu de o mărime care să mi se pară ciclopică. Poate şi din cauză că imaginea ei este echilibrată de cea a Moscheii Albastre care se află pe latura opusă a pieţei, construcţie la fel de frumoasă şi de impunătoare. Proporţiile şi liniile ei exterioare nu excelează în frumuseţe, poate şi datorită numeroaselor adăugări care i-au fost făcute pentru a putea suporta uriaşa greutate a cupolei. Dar chiar şi aşa, se pot recunoaşte trăsăturile ei bizantine cele mai pure. Plătesc biletul de intrare, mă supun controlului antitero şi intru în curtea de acces. În mod surprinzător, intrarea nu se face prin partea frontală, ci undeva, prin latura ei stângă, printre două contraforturi enorme. Şi istoria începe să mă învăluie... Pragul din piatră al intrării este tocit pe mijloc de paşii nenumăraţilor credincioşi sau turişti care l-au călcat. Şi acelaşi lucru îl pot observa cu uşurinţă la toate pragurile întâlnite mai apoi. Culoarul în care intru îmi oferă primele imagini după care sufletul meu tânjea. Sus şi pe feţele arcadelor, văd crucea creştină şi imagini de îngeri care sunt acolo de o mie cinci sute de ani aşteptându-mă. Rămân tăcut şi nemişcat minute în şir privindu-ne în ochi. Câte v-a fost dat să vedeţi aici, voi, sfinţilor îngeri? Câte fapte şi câţi oameni aţi văzut voi în atâta ocean de timp? Mă rup cu greu din acest loc şi intru timid, aproape în vârful picioarelor, în nava centrală.

Culoar lateral

După Revoluţie am avut ocazia să vizitez Casa Poporului, actuala clădire a Parlamentului, o construcţie imensă. Nu am reuşit să stau în ea mai mult de douăzeci de minute şi am ieşit ca din puşcă. Nu pentru că este o clădire mare, ci pentru că mărimea ei este inumană, nu are nicio proporţie omenescă în ea, m-am simţit strivit. Dar aici este cu totul altceva. Nava uriaşă în care pot manevra uşor câteva elicoptere este complet aerisită. Nicio coloană nu îţi stânjeneşte privirea, niciun perete, niciun ornament. Totul este extraordinar de simplu şi de uşor. Imaginile plutesc în jurul meu şi, deşi deasupra mea este imensa cupolă, sufletul meu se simte atât de liber încât îmi vine să întind mâna şi să o ating. Înaintez cu grijă până în mijlocul uriaşei săli şi rămân cu privirea aţintită spre cupolă. Secole de istorie mi se derulează prin faţa ochilor şi întrebări la care nu pot găsi răspuns mă chinuie. Biserica a fost construită pe la anii cinci sute după Christos. Cinci sute de ani o despart de moartea Mântuitorului, cam tot atât cât ne despart pe noi, cei de azi, de moartea lui Ştefan cel Mare. Dar câte s-au întâmplat în aceşti cinci sute de ani comparativ cu acei cinci sute de ani? O istorie împietrită care a explodat pur şi simplu. Între anul zero şi anul cinci sute nu reţin ca să se fi întâmplat evenimente notabile pe plan social, cultural, politic sau economic poate doar obişnuitele războaie... Pur şi simplu nu pot face o comparaţie cu ce s-a întâmplat de la o mie cinci sute încoace... Continui să admir cupola, uşor deformată pe unele porţiuni datorită lucrărilor mai mult sau mai puţin reuşite de restaurare. Când primele voievodate se înfiripau, ea era acolo, împreună cu sfinţii şi arhanghelii pictaţi pe pereţi. Tot acolo era şi pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Iar secolele treceau, treceau... Domni şi domnitori apăreau, ţări se înfiripau, oameni mureau în războaie, dar ea era tot acolo. Acelaşi acoperământ minunat îl oferea şi creştinilor refugiaţi în faţa turcilor cuceritori, atunci când măreaţa capitală a căzut sub loviturile tunului meşterului Orban. De la înălţimea ei aproape cerească i-a privit şi pe musulmanii veniţi ca să se roage după ce a fost transformată în moschee. Iar secolele nu conteneau. Când Mihai Viteazul unifica Ţările Române ea era tot acolo şi se încărca de istorie. De la înălţimea ei a văzut moartea Brâncovenilor şi tot acolo se afla în vremea Războiului de Independenţă. Nu a clintit-o nici Primul Război Mondial şi nici cel de al Doilea. Peste o mie cinci sute de ani mă privesc de la înălţimea a peste o mie cinci sute de ani de istorie. A fost martora epocii cruciadelor sau a cuceririi Lumii Noi, generaţii după generaţii au apărut, au crezut că vor împărăţi pământul şi au dispărut ca un fum...

Arcadă

Încerg să mă rup de această legătură şi să mă deplasez pe dalele aflate acolo de o mie cinci sute de ani pentru ca eu să vin într-o primăvară a secolului douăzeci şi unu şi să le admir. Ajung în locul marcat unde citesc cu stupoare pe o tăbliţă că pe acest amplasament stăteau împăraţii bizantini la încoronare. Pe acest amplasament! În imaginaţia mea întind mâna curios să ating mantiile lor decorate cu purpură şi blănuri preţioase, coroanele lor din aur masiv bătut cu cele mai preţioase piete, urechile mele sunt atente la glasurile lor grave rostindu-şi jurămintele şi la corurile bisericeşti, solemnitatea momentului este de neegalat. Aici, în acest pătrat marcat pe dale, aici au stat cei care încheiat alianţe sau au dezbinat familii, au constituit sau au desfiinţat localităţi sau ţări doar printr-un semn al mâinii, aici au stat cei care au urzit comploturi şi au ţesut alianţe, aici a crescut şi a decăzut un mare imperiu. Urmăresc din ochi spaţiul alocat împăraţilor pentru rugăciune şi nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să încep şi eu să mă rog.

Cupola

Cu greu mă desprind de încântarea şi uimirea provocată de uriaşa sală şi mă îndrept spre drumul care mă duce la etaj. Spun drumul pentru că are lăţimea suficientă pentru a trece o căruţă. Aceleaşi dale lustruite şi tocite de milioanele de paşi, aceleaşi imagini de îngeri şi cruci pe tavan... parcă lucrate de o mână măiastră, care sunt şi acum, după atâta mar de vreme la fel de frumoase, la fel de vii cu modelele lor bizantine. Ajung la etaj şi primul lucru de care mă minunez este mărimea mormântului unui cavaler cruciat, mort în a patra cruciadă. Un mormânt acoperit de o dală care nu poate ascunde un trup mai înalt de un metru cincizeci. Aceştia să fi fost oare marii şi renumiţii cavaleri ai cruciadelor? Luptătorii cu inimă de leu, braţ de fier şi spadă necruţătoare erau de statura unor copilaşi?

Nava

Las cavalerul să îşi continue odihna-i eternă şi mă îndrept spre loja împărătesei. De aici, de sus, eşti tentat să crezi că imensa clădire îşi va pierde din măreţie. Nimic mai fals! Abia ajuns aici începi să înţelegi la ce înălţime se află cupola, abia de aici poţi cuprinde aproape în întregime uriaşa navă. Mă cuprinde regretul că tonele de cărţi citite nu mă ajută să îmi pot exprima sentimentele. Am pierdut de mult noţiunea timpului şi nu mă mir. Doar mă aflu într-un loc în care timpul şi-a încetinit mersul. Ochii îmi cuprind o mie cinci sute de ani de slujbe, creştine sau musulmane, o mie cinci sute de ani cu credincioşi care ascultă şi se roagă, o mie cinci sute de ani de împăraţi şi sultani se perindă la picioarele mele. Părăsesc loja împăratului şi încep un tur al etajului. Icoane minunate făcute din mozaic sau pictate mă privesc de pe pereţi. Culorile strălucitoare, scriitura şi reprezentarea bizantină mi se par nepreţuite. Citesc fiecare cuvânt cu atenţie de parcă aş vrea să îl învăţ pe de rost. În faţa mea este începutul creştinismului, începutul ortodoxiei, este începutul credinţei. Ce gândeau acei oameni care au pictat aceste minunăţii acum o mie cinci sute de ani? Ce simţeau, cât de mare le era credinţa în Dumnezeu, în ei sau în opera lor? Erau oare animaţi de ideea că mâna lor desenează pe un perete o mie cinci sute de ani de istorie? Ce simte un om care creează istorie? Trecuseră deja vreo două sute cincizeci de ani de când fusese scrisă ultima Evanghelie atunci când marea biserică a fost ctitorită. Rugăciunile celor o mie cinci sute de ani de credincioşi, fie ei creştini sau musulmani, nu au părăsit incinta şi plutesc în jurul meu...

Locul încoronării

Îmi continui periplul şi, în mod surprinzător nu simt nicio oboseală. Ba, chiar mă încearcă un uşor sentiment de invidie gândindu-mă la cei care au venit aici ca să se roage în anul 732 sau 986 sau 1014 sau 1239 sau 1385 sau oricând au trăit şi au vrut... Ies prin Poarta Împărătescă rămasă neschimbată de o mie cinci sute de ani şi mă opresc în mica curte pentru a mai arunca o ultimă privire. Un mic chioşc pentru ablaţiunea islamică îmi atrage privirile cu arabescurile lui încântătoare. O convingere începe să mi se înfiripe: măreţia Imperiului Bizantin nu a dispărut. Un imperiu păgân uriaş, întins pe durata a peste două mii şi o sută de ani şi-a păstrat nemurirea printr-o biserică creştină. Cupola ei de dimensiuni incredibile o păstrează şi o ocroteşte. Mă întorc şi mai privesc odată marea biserică. Simt că sufletul meu s-a schimbat, că altfel voi simți credința din mine, că uriașa biserică s-a cuibărit în sufletul meu. Da, este acolo, mare, blândă şi ocrotitoare şi tot acolo va fi când eu nu voi mai fi nici măcar o amintire. Odată ajuns la această concluzie simt că mă pot uita la ceas, simt că am revenit în lumea mea. Da, este aproape seară şi mă îndrept spre hotel rugându-mă la Dumnezeu ca să-mi dea putere să ţin minte tot ce am văzut.

Ornament



Sfinții



Ieșirea

Să auzim de bine!

Loja împăratului

 

P.S. Dedic această postare lui Nelu_A, un mare amator de călătorii și un mare suflet, atât de mare încât se poate împărți și cu alții.