Regizorul şi sălbaticii (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Suntem un grup de vreo patru ghizi trimişi cu provizii de la cabana Babele la cabana Caraiman, care rămăsese blocată din cauza ninsorilor abundente şi a unor avalanşe. În fapt, cazarea noastră era la Piatra Arsă unde participam la instruirea anuală a ghizilor montani. După ce am predat cabanierului raniţele noastre pline cu produse agroalimentare, ne-am retras la un vin fiert în sala de mese, sobri şi distinşi, aşa cum le stă bine unor ghizi. Spre nenorocul lui, la masă se găsea şi un regizor împreună cu echipa lui de filmare. Între două căni de vin fiert am aflat că eram exact ce îşi dorea el. Sarcina lui era să facă un film tematic despre salvarea turiştilor în cazul când aceştia rămân blocaţi în nămeţi sau prin cine ştie ce râpe îi mână destinul.

- Aţi înţeles, copii? ne întrebă el.

Atât ne-a trebuit. Cum adică, copii? Eram copiii lui, ne crescuse el? Revoltaţi instantaneu la unison, îi răspundem zâmbind cu gura până la urechi:

- Sigur, vă ajutăm cu cea mai mare plăcere.

Rămânem înţeleşi ca, a doua zi, după masa de dimineaţă, să ne întâlnim în sala de mese şi să trecem la fapte. Zis şi făcut. În sală, pe o masă din centru, era plasată o momâie care urma să joace rolul turistului tembel şi recuperat, pe care noi îl aduceam la cabană. Omul îşi amplasează camera de filmat, lumini etc, noi ieşim pe hol cu momâia după noi, urmând ca, la comanda ‚motor’ să irumpem în sală şi să punem momâia pe masă. Se aude comanda fatală, regizorul începe să filmeze şi noi să tropăim pe loc în hol. După câteva minute de tropăit, omul se impacientează, opreşte filmarea şi strigă la noi:

- Ce mama dracului faceţi? Nu intraţi?

- Aaa, intervine nevinovat unul din noi, noi am crezut că trebuia să ne spuneţi dumneavoastră să intrăm.

- Nuuu, mugeşte regizorul ţinându-se cu mâinile de cap. Nuuu! Intraţi la comanda ‘motor’. Aţi înţeles?

- Daaa, răspundem noi aidoma corului Madrigal, acum e clar.

Cât timp durase dialogul, o jună blondă cu părul în vânt se iveşte în capul scărilor cu intenţia vădită de a coborî. În şoaptă, îi solicităm colaborarea şi, spre surprinderea noastră, fata cuplează instantaneu. Aşa că, atunci când s-a auzit comanda cu pricina, noi dăm năvală în cameră ţinând blonda pe braţe cu părul fâlfâindu-i duios, o depunem pe masă, iar tipa se ridică alene într-un cot şi îl întrebă languros pe unul din noi:

- A fost bine, puiule?

Consternat de apariţie, tipul a uitat să oprească filmarea, drept pentru care începe iar să-şi care pumni în cap:

- Mă ucideţi! Mi se impută! zbiară el cu ochii cât cepele. Nu aşa ne-am înţeles!

- Ete na! ne sare nouă ţandăra. Adică, în loc să fiţi mulţumit că am adus o vietate în locul momâii, ne mai faceţi şi scandal? Nu mai înţelegem nimic.

-Măi, oameni buni, dragii mei, scumpilor, voi înţelegeţi româneşte? Eu dau comanda ‘motor’, iar voi intraţi uşor cu momâia pe braţe, cotiţi şi o depuneţi pe masă. Ce nu vă e clar?

- Ooo, aşa da, acum totul e foarte clar, răspundem noi în cor.

Şi o luăm de la capăt cu momâia după noi. Cu vocea tremurată, omul dă comanda. Noi luăm momâia pe braţe, dăm buzna în sală tropăind, cotim spre masă (aici regizorului i-a scăpat un uşor zâmbet de satisfacţie, oarecum prematură după părerea noastră) după care, ne continuăm virajul şi ieşim din cameră în aceleaşi tropăituri falnice.

După vreo cinci minute de tăcere profundă, regizorul a decis că e mai bine să renunţăm la scena asta.

Să auzim de bine!

Parabola cu şcoala

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ne apropiem cu paşi mari de sfârşitul şcolii de ghizi. Suntem toţi cu creierele doldora de noţiuni, dar cu zece kilograme mai slabi.
Noţiunile în plus au apărut mulţumită orelor de curs făcute în fiecare după amiază timp de câteva luni, iar kilogramele în minus se datorează excursiilor intensive făcute săptămânal. În ritmul care a fost până acum, instructorii chiar au şanse să scoată ghizi din noi.
Plecăm în fiecare dimineaţă de sâmbătă şi ne întoarcem în seara de duminică aferentă. Ne întoarcem e un fel de a spune pentru că, mai mult venim pe tărgi morţi de oboseală, decât pe picioarele noastre. Dacă vremea rece ţine cu noi e posibil ca pe unii să îi mai poată recupera în primăvară de pe unde au rămas...
Aşa cum instructorii ne bagă în capete diferite reguli, la fel de bine au şi ei regulile lor. Una din ele (şi se pare că e cea mai importantă) este ca să ne despartă după sexe. Grupul de băieţi merge întotdeauna pe un alt traseu decât cel de fete. Până acum, regula a fost respectată şi cu seria noastră. De luni de zile băieţii se uită oftând cum fetele pleacă spre un alt traseu. Ce e poate interesant este faptul că şi fetele se uită oftând cum băieţii pleacă pe un alt traseu...
Situaţia nu trebuie privită dramatic deoarece prin acest mod de efectuare a excursiilor de sfârşit de săptămână s-a impulsionat puternic creaţia literară românească originală. S-au scris şi s-au transmis hectare de bileţele, s-au compus kilometri de strofe dintre cele mai patetice, s-au conceput cuvinte (în special adjective şi epitete) dintre cele mai ciudate. Toate doar pentru a ilustra cât mai realist sentimentele membrilor fiecăreia din tabere.
Suntem în ultima oră de curs şi, după ultimele cuvinte legate de curs, instructorul ne anunţă sumbru:
- Ştiţi cu toţii că sâmbătă urmează să facem ultima excursie a cursului, după care vine examenul teoretic şi proba practică.
- Daa, oftăm cu toţii, fără să manifestăm niciun fel de comprehensiune pentru cuvintele insului.
- În consecinţă, conducerea şcolii a hotărât ca ultima excursie să o facem cu grupurile reunite.
Urmează un momente de tăcere jenantă. Nimeni nu înţelege vreun cuvânt din spusele instructorului. Cum adică, grupuri reunite? Băieţi cu fete? Aiurea! Asta nu s-a făcut neam de neamul şcolii. Instructorul observă nedumerirea colectivă şi vine cu precizări:
- Adică, veţi merge împreună, băieţi cu fete.
Urează opt secunde de linişte absolută. După care lampadarele plesnesc din cauza urletelor de bucurie din sală. Toţi săreau, zbierau şi se îmbrăţişau fără deosebire de sex, rasă, religie sau apartenenţă politică. Căciulile erau aruncate în aer, fularele fluturate a victorie, ochii erau înlăcrămaţi. Unul dintre colegi a fost văzut îngenuncheat, în timp ce şoptea:
- Allah, Allah akbar! Ştiam eu că dacă trec la mahomedanism mi se va împlini ruga.
Dezastrul a început să se configureze din tren. Amabili, băieţii refuzau să stea pe locurile lor pe motiv că vor să ajute fetele la bagaje. Acest lucru a făcut ca un vagon să circule complet gol în timp ce în altul se stătea claie peste grămadă. Civilii care au asistat la coborârea noastră din tren în gara de destinaţie puteau vedea imaginea neobişnuită a unor indivizi cărând gâfâind câte două sau trei rucsacuri, în timp ce individele li se adresau cu vorbe duioase, de genul:
- Răducule, nu vrei să-mi iei şi poşeta? Nu cred că voi putea face traseul cu mânuţele ocupate...
Odată intraţi pe traseu, dezastrul a căpătat şi proporţii sonore, manifestate prin gâfâituri şi înjurături de genul:
- Ugh, ugh, ugh!
- Fi-mi-ar fumatul al naibii!
- I-ha, i-ha!
- Nu mai gâfâii că-mi iei tot oxigenul!
- Mi-hi-iş-căh-te dh-in dhru-mhul mheu!
- Cine mama naibii m-a pus să mă îndop înainte de coborârea din tren?

- Rho-dhi-cho, dhra-aga mea, ai luat cu thi-ine şi ma-haş-şi-nha de spălat vase?
Ajunşi cu greu la cabană, bucuria s-a manifestat plenar. Din partea fetelor pentru că nu li se rătăciseră şerpaşii cu bagajele, iar din partea băieţilor pentru că scăpaseră de bagaje. Au urmat, în mod firesc, masa, dansul şi programul de seară care a constat tot în dans, dar până la ora trei dimineaţă. Se poate remarca faptul că niciodată instructorilor nu le-a fost atât de greu să ne urnească pe drumul spre casă ca acum.
Cei mai curioşi dintre voi se vor întreba acum:
- Bine, bine, dar ce are a face articolul ăsta cu o parabolă?
Are, pentru că, la fel ca orice parabolă are şi o morală. Morala este că la o lună de la excursia cu pricina am fost invitat la şase nunţi, toate între aceşti foşti colegi de şcoală, toate ca urmare a acestei excursii de pomină.
Să auzim de bine!

Urcatul în alergare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa cum vă spuneam într-o postare precedentă, în timpul şcolii de ghizi soarta noastră fuse crudă astă dată. Şi mă opresc aici cu citatul din Bolintineanu. Ghinionul (sau norocul nostru) e că instructorii noştri chiar intenţionează să scoată ghizi din noi. Iar pentru atingerea acestui scop nu precupeţesc niciun efort, nicio acţiune permisă de lege.
Una din primele acţiuni a fost separarea inumană a grupului de fete de cel de băieţi cu ocazia excursiilor de antrenament de la sfârşitul fiecărei săptămâni. Multe lacrimi au curs la aflarea veştii şi multe suflete au rămas îndurerate. La orice se aşteptau bieţii oameni suferinzi, dar la aşa ceva ba. S-au invocat întru apărare argumente ţinând de întregirea viitoarelor presupuse familii, argumente legate de tratamentul diferitelor boli, dar nimic nu a clintit decizia instructorilor.
O a doua măsură luată este cea de astăzi. Ni se spune fără nicio jenă că vom merge cu trenul până în Sinaia, după care vom urca pe jos până la Cota 1400. Ca să ne încălzim puţin muşchii. De acolo, drumul până la Cota 2000 îl vom face ceva mai repede pentru că va fi în alergare.
Ne uităm abulici unii la alţii. Adică cum alergare? Cu rucsacurile în spate şi îmbrăcaţi cu echipamentul de munte? Hai să fim serioşi, la aşa ceva nu s-a gândit nici bătrânul rege Augias când l-a pus pe sărmanul Hercules să facă nişte lucrări nu tocmai curate... În mod absolut normal ne bufneşte râsul. Doamne, ce ne vom mai distra! „Instructorii noştri sunt cu adevărat nişte oameni glumeţi” sunt vorbele care circulă din compartiment în compartiment.
Iată-ne ajunşi în Sinaia. Coborâm, ne aranjăm echipamentele în mod regulamentar şi pornim în monom spre Cota 1400. Mulţi dintre noi sunt civili nevinovaţi, oameni care au fost pe munte până acum doar ca să se îmbete criţă pe la vreo cabană. În cel mai bun caz, paltonari, adică turişti de sfârşit de săptămână, cărora li se pare normal să parcurgă cărările de munte îmbrăcaţi cu paltoane şi cu pantofi cu toc. Instructorii au pornit de la metoda că, cel mai bine îl înveţi pe un om să înoate dacă îl arunci direct în apă adâncă. Aşa că nu ne spune nimeni nimic nici să ne îmbrăcăm, nici să ne dezbrăcăm. După primul sfert de oră apar şi primele picături pe feţele noastre. Nu sunt de ploaie, ci de transpiraţie. Dar nu contează pentru că şi dacă ar ploua nu s-ar observa nimic, într-atât de uzi suntem de transpiraţie. Cu ultimele licăriri de inteligenţă, unul din noi dă semnalul zicând:
- Fraţilor, eu îmi scot geaca şi îi dau foc!
- Nuu, să nu cumva să faci asta! zbierăm cu toţii le el. Căldura degajată o să ne facă să transpirăm mai rău!
Dar îi urmăm exemplul înţelept cu scosul scurtei. Marşul mai continuă zece minute cu acelaşi ritm funebru, până un altul ne anunţă:
- Fraţilor, eu îmi scot şi puloverul!
Ce spune nu ni se pare deplasat şi, fără o vorbă pentru că nu putem din cauza gâfâielilor, îi urmăm gestul ca nişte oi lipsite de personalitate. Aşa ajungem la Cota 1400 unde ne oprim pentru o scurtă haltă de ajustare. Greşeală fatală. Pentru că, instantaneu ne îngheaţă pe corp cămăşile ude. Simţim cuţitele frigului până în mijlocul tarsienelor şi calcaneului şi ne apucă la fel de instantaneu dârdâitul. Cu dinţii clănţănind îl întrebăm pe instructor ce facem de aici încolo. Rumen la faţă de atâta mers pe munţi, omul ne răspunde prompt:
- Exact ce am spus. O luaţi la fugă până sus.
Respiraţiile noastre îşi încetinesc ritmul, inimile la fel. Ne uităm în sus şi vedem Cota 2000 tocmai hăăăt, departe, în vârf. Ne uităm în jos şi vedem oraşul tocmai hăăăt, în fundul văii. Se pare că suntem încolţiţi, nu avem nicio scăpare. Am căzut într-o capcană de partizani, ce să mai discutăm.
- Pe bune? îl mai întrebăm noi pentru că speranţa moare ultima.
- Îhî, ne răspunde el pe un ton care nu admitea replică.
Aşa că, ne mai uităm odată unii la alţii şi începem o alergare uşoară. Gâfâielile încep să se audă deja de la două persoane distanţă. Curând, descoperim că ne-a dispărut tremuratul, lucru care ne dă o doză bună de curaj. Continuăm în acelaşi ritm şi observăm că ne dispare şi senzaţia de frig. Dar încep să iasă aburi din noi. Curând, cantitatea de aburi degajată de grup este comparabilă cu cea a unei locomotive cu aburi din seria 50.000. Ulterior, vorbind cu sinaioţii, am aflat că unii din ei, la vederea norului de aburi pe coasta muntelui au estimat că va începe ploaia în cel mult cincisprezece minute. Emanaţiile termale sunt însoţite de cele mai grele expresii posibil de auzit din gura unor oameni care urcă un munte alergând:
- Ahl nhaibhii shă fhie hăla cahre mhai phune vhreo ţigharhă în ghură!
- La-la-la să că-că a-a jun-jun-gem noi-noi î-î na-na-poi!
- Taci că-mi iei oxigenul!
- Boule, dă-te din drum că, dacă mă opresc, nu mai pot pleca!
- Fumaaat? Să-l mai văz pă frunu’ cu ţigarea în gură!
- M-aţi sinucis! Nicule, să o suni tu pe maică-mea că ai număru’ de acasă!
- O sun, dar îmi laşi mie moştenire bocancii tăi!
Şi multe alte vorbe grele asemănătoare pe care hârtia cu greu le rabdă. Ca să aveţi o imagine mai vie, vă sugerez să recitiţi celebrele versuri “În genunchi cădeau pedeştrii/ Colo, caii se răstoarnă etc”. Mulţi au albit atunci cu oasele lor plaiurile noastre mioritice dar, din oftat în oftat şi din blestem în blestem am ajuns la ţinta impusă. Ne oprim consternaţi. Ne uităm în jur şi nu ne vine a crede. Da, suntem noi şi suntem ajunşi sus, la Cota 2000. Vântul ne usucă instantaneu cămăşile scorţoase de transpiraţie. Cu hainele trosnind, ne întoarcem unul spre altul.
- Uraaa! izbucneşte stins un geamăt unanim.
Zâmbind pe sub mustaţă, instructorul ne preia pentru acţiunile următoare.
Cele două zile trec şi ne întoarcem la domicilii. Pe drum, cuvântul de ordine a fost că o asemenea întâmplare va fi pomenită şi nepoţilor noştri pentru că nimeni, niciodată, nu a făcut şi nu va mai face aşa ceva.
Aiurea! În excursia următoarea am repetat figura. Dacă vă spun că la sfârşitul cursului unii din noi mai erau în stare să şi fluiere după ce ajungeam sus, n-o să mă credeţi...
Să auzim de bine!

Garoul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Grupa noastră nu e dintre cele mai mari. Suntem vreo treizeci de băieţi şi fete şi participăm la instructajul anual privind primul ajutor pe care trebuie să-l acordăm turiştilor în caz de accident. Instructajul ne este făcut chiar de către instructorul şcolii, un tip solid, adept declarat al umorului englezesc, ceea ce nu îl împiedică să fie un profesionist adevărat. După orele de predare au urmat într-o ordine firească orele de întrebări şi aplicaţii. Oricât de abil eşti, nu ai nicio şansă să scapi neîntrebat de instructor despre un aspect sau altul.
Iată, acum se prezintă cazul unui turist nefericit care, a căzut de pe o stâncă şi s-a tăiat la gât. Are hemoragie şi tu eşti singurul apt din grup să-l ajute.
- Ce faci? încheie instructorul întrebarea.
Omul îşi aruncă o privire peste clasă şi decide:
- Gina? Ia spune, ce faci?
Gina (care nu este blondă) se ridică prompt şi cu hotărârea pe care numai un răspuns de nota zece ţi-o poate da, glăsuieşte:
- Îi punem un garou la gât!
Cabanierul a fost nevoit să golească două sticle de oţet ca să ne trezească pe toţi din leşinul provocat de râs.
Să auzim de bine!

Cum se mănâncă şniţelul

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Suntem o grămadă de ghizi, care mai frumoşi, care mai urâţi în tabăra anuală de instruire. Anul acesta suntem cazaţi la cabana Babele. O săptămână de instructaje grele de dimineaţă până seară, de viscol şi frig ne este de ajuns. În fond, erau printre noi şi colegi care îşi doreau să apuce vârsta de treizeci de ani. O petrecere relaxantă se impunea de la sine. Hotărâm să o organizăm vineri seara pentru că sâmbătă urma să fim invadaţi de turişti. Se aranjează mese, se întocmesc meniuri, se aleg băuturile etc. Cum printre noi erau şi reprezentante marcante ale sexului frumos, am avut grijă să nu lipsească şi ceva muzică de calitate. Vine şi vineri seara, seara de petrecere. Cântec, dans şi voie bună cum bine le stă unor vajnici urmaşi de geto daci. Un coleg mă trage după un colţ şi îmi pune o întrebare oarecum incomodă:
- Ce părere ai de un şniţel din carton?
Până atunci nu emisesem în nicio ocazie păreri referitoare la subiectul respectiv, aşa că am păstrat o neutralitate binevoitoare şi de data asta. Colegul continuă pe acelaşi ton şoptit:
- Crezi că i-ar plăcea lui Marcel?
Zornăitul fisei care mi-a căzut a fost acoperit de zgomotul din sală. Mergem fuguţa la bucătar şi îi comandăm două bucăţi semnificative din renumitul şniţel, dându-i şi indicaţiile de livrare. Ne întoarcem în sală şi, precum partizanii, îl înconjurăm pe Marcel pe flancuri. Dă-i cu bere, dă-i cu vin, mai o glumă, mai o bârfă, iată că vine momentul să mâncăm ceva.
- Io vreau un şniţel vienez, da’ unu’ mare, să mă satur, declară colegul cel instigator.
Îi ţin isonul:
- Da, cred că şi io voi lua unul, cu mult piure. Dumnezeule! exclam făţarnic, chiar îmi era dor de un şniţel.
Victima inocentă încadrată de noi muşcă în plin din momeală:
- Băăăi, să ştiţi că aveţi dreptate, vreau şi io unul.
Nu mai era cale de întoarcere. Vin şniţelele comandate, puse pe masă în ordinea indicată de noi. Ne repezim ca apucaţii, tăiem câte o bucată şi începem să mestecăm. Îl privim pe Marcel cu coada ochiului.
- Mmm, ce bun e, bag eu paie pe foc.
- Daa, e minunat mă completează colegul de complot.
Îl vedem pe Marcel că se opreşte din mestecat şi ne aruncă priviri neliniştite. Simţim o sudoare rece pe spate.
- Băi, nu e bun, declară el decis. Aşa nu e bun. Ăsta merge cu castraveciori în oţet.
Liniştiţi brusc, oftăm din rărunchi şi ne lăsăm pe spate. Până la ora zece din noapte, mâncaserăm fiecare câte două porţii mari. Evident, cu castraveciori în oţet.
Să auzim de bine!