Analiza altui proverb

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Omul gospodar îşi face iarna car şi vara sanie. Nici că se putea un proverb mai sugestiv în ceea ce priveşte spiritul gospodăresc al cetăţeanului obişnuit.

Obişnuit cu munca pentru că, cel neobişnuit cu munca, nu este interesat de niciun proverb, poate doar de cel cu para mălăiaţă care pică în gura lui nătăfleaţă (am scris nătăfleaţă cu literă mică pentru că este vorba de adjectivul nătăfleaţă, care se acordă cu substantivul gură)... Astăzi vom analiza acest proverb care, prin înţelepciunea lui, se pare că tinde spre o zicătoare... nu de alta, dar ca să vedem actualitatea lui.

Aşa cum se poate lesne constata chiar din incipit, proverbul se referă exclusiv la oamenii gospodari. Acum, ca să stăm strâmb şi să judecăm drept, ne întrebăm de ce ar avea nevoie oamenii gospodari de proverbe în detrimentul celor leneşi. Cine e gospodar, îşi face muncile şi treburile necesare fără ca să fie îndemnat de proverbele spuse de alţii.

Dar, folosind metoda reducerii la absurd, să presupunem că toţi oamenii sunt gospodari şi că astfel, proverbul nostru îşi găseşte o aplicare universală.

Continuarea propoziţiei denotă un autor bun cunoscător al limbii române pentru că altfel, textul ar fi sunat oamenii gospodari îşi face... sau omul gospodar îşi fac.... Totodată, citirea atentă a textului ne relevă un aspect mai puţin cunoscut: acela al egoismului latent. Pentru că precizarea este cât se poate de clară: ... îşi face... adică pentru el, pentru uzul lui şi nicidecum altora sau pentru a le fi de folos altor persoane sau societăţii. Coroborând datele de până acum, concluzia este că proverbul se adresează unor oameni gospodari, dar egoişti. Sau egoişti, dar gospodari. Oricum, o asociere destul de neobişnuită, chiar în condiţiile actualei relaxări postbelice...

Proverbul continuă spunându-ne că acesta (adică omul gospodar şi egoist, am putea completa noi) îşi face iarna car. Iată cum, intrând în miezul problemei, observăm cum se complică lucrurile. Deci, el îşi face un car pe timpul iernii. Teoretic, problema nu pare insurmontabilă pentru că iarna găseşti o stivă de lemne prin mai toate gospodăriile. Doar că această acţiune restrânge mult aria de aplicabilitate. Vedeţi voi un om gospodar şi egoist care locuieşte la etajul 13 în Blocul Opera că are posibilitatea confecţionării unui car? Bietul om nu-şi poate deschide nici măcar un salon de coafură la etajul acela, dară-mi-te să lucreze la confecţionarea unui car... Chiar presupunând prin metoda reducerii la absurd, cu care deja ne-am obişnuit, că ar reuşi o asemenea performanţă, se pune problema acută a accesului boilor şi staulului unde aceştia ar urma să fie ţinuţi.

Astfel, vedem cum proverbul nostru capătă noi valenţe. Am descoperit că se adresează unor oameni gospodari, dar egoişti şi care au domiciliul stabil în zonele rurale. Să continuăm...

Şi vara sanie, ne învaţă proverbul. Ei, aici problema devine pur şi simplu insurmontabilă. Pornind de la premisa că este vorba de acelaşi om gospodar şi egoist care locuieşte într-o zonă rurală, problema necesarului de lemne ar fi la fel de facilă ca şi pe timp de iarnă. Ce schimbă fundamental datele problemei este faptul că, dacă în iarnă ar fi putut scoate carul afară din casă pe roţi şi l-ar putea duce într-un garaj, pe timp de vară nu are cum să târască sania pe uscat afară din casă. Iată cum, omul nostru gospodar şi egoist se trezeşte că, pe timpul verii, nu numai că nu s-a dus la mare pentru că a stat să lucreze la sanie, dar vede cu durere cum munca lui nu are nicio finalitate. Ba chiar, ne putem permite o mică supoziţie, după o asemenea prostie, soţia din dotare l-ar putea gratula cu calificativul de nechibzuit, care este opus celui de gospodar, trimiţând omul în cea mai adâncă depresie. Iar dacă iarna va fi una fără zăpadă, acesta va fi pasul sigur spre sinucidere...

Ce ne rămâne de făcut? Păi, nu avem altceva de făcut decât să încercăm îndreptarea moralei proverbului printr-o uşoară reaşezare a termenilor. Omul gospodar îşi face iarna vară şi sania car credem noi că ar suna mult mai realist şi aplicabil. Căci nimic nu e mai uşor de făcut decât să-ţi transformi iarna în vară montând o centrală termică în casă. Şi nimic nu ar fi mai util de făcut decât să-ţi transformi sania în car, obiect al muncii cu care vei putea lucra mai multe luni pe an. Ceea ce denotă un adevărat spirit gospodăresc...

Să auzim de bine!

Sania inversată

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu este pentru prima dată când mergem într-o poiană. Că e vorba de o poiană cu flori sau că e vorba de Poiana Braşov, noi ne descurcăm. Şi când zic noi, asta înseamnă grupul nostru dur şi trecut prin multiple încercări, grup format din Mirciulică, Mihăiţă, Iulică şi subsemnatul.

Toti dorobanţi, toţi căciulari, vorba bardului, mai ales că suntem dotaţi cu nişte căciuli cât toate zilele aduse din vremuri imemoriale de la ruşi, ne-am decis ca să mergem la săniuş în Poiana Braşov. Având deja o oarecare experienţă de când cu păţania cu bobul, am decis ca, de data asta, să dăm dovadă de responsabilitate şi să luăm viaţa în piept în mod individual. Asta însemnând ca fiecare să venim cu sania lui şi să lăsăm pe pustie orice altă experienţă de dat pe zăpadă cu orice alt mijloc decât cu cunoscuta saniuţă.

Pentru deplasarea la locul faptei am decis să mergem tot cu maşina lui Mirciulică şi tot cu el la volan. Dintre avantajele acestei alegeri se remarcă de departe cel al benzinei plătite de tatăl lui Mirciulică, nu pentru că este un tip culant, ci pentru că şi-a lăsat portmoneul la îndemâna juniorului...

Aşa că, alimentăm la Favorit şi luăm drumul codrului la modul cel mai propriu. Dacă în alte situaţii eram conduşi de numitul Mirciulică cu 41 km/h acum, din cauza ninsorii care nu mai conteneşte, deja această viteză ni se pare una ameţitoare. Singurul element pozitiv este faptul că am reuşit ca să-l sculăm pe Mihăiţă la ore incredibil de matinale pentru organismul lui, cum ar fi ora 06.30! Iar avantajul îl remarcăm când verificăm ora sosirii, care este mult sub aşteptările noastre, cu toată viteza redusă cu care a condus Mirciulică. Ne cazăm de urgenţă şi pornim într-o scurtă incursiune de recunoaştere, deoarece nu vrem ca să mai pierdem timp mâine dimineaţă cu căutări sterile. Odată terminat raidul, seara ne-o petrecem la modul cel mai plăcut, întrucât am reuşit ca să ne afiliem unui grup care lucra la o bildingeală. Pentru cei veniţi mai curând în ţară, bildingeală este varianta uzuală a termenului românesc team building.

Cu muzică, cu dans, cu mâncare şi cu bancuri, seara a trecut uşor şi repede, aşa că mergem să dormim aşa cum ne-am aşternut. Ceasurile sună deşteptarea la orele şapte dimineaţa. Îmbrăcarea, un mic dejun consistent şi, cu săniile după noi, dăm fuga pe pârtie. E drept că, Mihăiţă vine oarecum mai la urma noastră, nu din cauza zăpezii, ci din cauza proastei înţelegeri a sensului cuvântului copios, care la el înseamnă chiar copios.

Primul intră în acţiune Mirciulică. Poziţia preferată de acesta este clasică, în sensul că respectivul se aşează în fund undeva pe sanie, se împinge cu picioarele şi, după ce porneşte, le pune pe tălpici. Ţinând seama de faptul că Mirciulică nu poate fi cântărit decât pe un cântar farmaceutic, poziţia adoptată nu îi oferă nicio satisfacţie deosebită, afară de o hurducăneală consistentă a fundului.

Al doilea intră în acţiune Iulică. El este omul la care se observă cel mai bine efectele studiilor superioare. Poziţia adoptată de el este una novatoare pornind de la poziţia clasică, în sensul că, se aşează în fund pe sanie, dar cu picioarele pe sanie. În acest fel, nu numai că îşi protejează picioarele de orice accident, dar nu mai are niciun control asupra saniei, lucru pe care îl observăm lesne când numitul nu mai ajunge la capătul pârtiei.

Întrucât o parte din digestie a fost efectuată, următorul la rând nu este altul decât Mihăiţă. Datorită efectelor de amortizare care sunt presupuse a le avea burta respectivului, acesta împinge sania şi, după ce capătă avânt, se trânteşte pe burtă ca sacul din pod. Dar încercarea lui este sortită eşecului chiar de la început din cauza greutăţii excesive, care face ca tălpicile să se scufunde în zăpadă după primii doi metri.

Acum urmez eu. Mă gândesc ce metodă să adopt şi cea mai convenabilă mi se pare cea a lui Mihăiţă, având în vedere că nu am nici de departe gabaritul lui. Drept pentru care, după ce împing sania câţiva metri, mă arunc pe ea pe burtă şi îi apuc cornele cu ambele mâini întinse. Avantajul poziţiei constă în aceea că pot folosi în voie picioarele pentru cârmit. Sania capătă repede viteză şi vântul începe să-mi şuiere pe la urechi. Ţin cornele saniei bine strânse în pumni şi bag adânc în zăpadă vârfurile ghetelor atunci când vreau ca să cârmesc. Zăpada străluceşte orbitor şi albul ei estompează orice denivelare. Inclusiv un ditamai mormanul de zăpada aflat întâmplător pe traiectoria mea. BUF! este sunetul surd produs de sania care se înfige în nămete într-o explozie de nori de zăpadă. În mod miraculos văd că am reuşit să trec prin morman, dar ceva s-a schimbat. Parcă simt mult mai pregnant onduleurile şi denivelările zăpezii. Chiar prea pregnant, ceea ce mă face să fiu mai atent cu persoana mea...

Pornind de la reconstituirile făcute ulterior pe baza imaginilor prinse de diferite aparate optice din zonă, la ieşirea din nămete se poate observa cu mare claritate că trecerea prin nămete a provocat un efect de switch: posesorul (adică eu) alunecă cu burta pe zăpadă, în timp ce sania (care trebuia să se află sub) se află pe spatele posesorului (adică a mea) pe tot traseul până la capătul pârtiei!

P.S. Vânătăile palmelor, produse în locul unde ţineam coarnele saniei, s-au estompat după o săptămână.

Să auzim de bine!