Regizorul şi sălbaticii (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Formăm un grup de vreo patru ghizi trimişi la cabana Caraiman cu provizii. Oamenii de acolo rămăseseră blocaţi din cauza vremii proaste şi cabanierul dorea să evite apariţia actelor de canibalism, mai ales că erau şi copii de faţă... Cu ocazia asta, la Caraiman făcusem cunoştinţă cu un regizor prost inspirat (deşi, analizând faptele petrecute, am putea spune că era nenorocos) care ne jignise din prima zi. Drept pentru care, noi îi şi plătisem o poliţă atunci când ne solicitase participarea la o scenă cu o momâie pe care trebuia să o aducem în cabană. La sfârşitul zilei, plătind un rând de vin fiert, omul crezuse că ne potolise setea de sânge nevinovat.

Tocmai ne prezintă scenariul lui pentru ce intenţiona să filmăm a doua zi:

- Trei dintre voi vor sta pe marginea râpei, în timp ce, din fundul râpei se aud strigăte de ajutor. Auzind strigătele, unul din voi va coborî în rapel şi după câtva timp, cât ar fi să lege victima, va fi tras de ceilalţi, el urmând să aibă rănitul pe sania Akia. E simplu, nu? ne întrebă el cu un uşor tremur interogativ în glas.

- Nimic mai simplu, răspundem noi. Hai, vă mai lăsăm să mai daţi doar un rând de vin fiert şi să mergem la culcare ca mâine să fim odihniţi, îi sugerăm noi cooperanţi.

Bucuros de confirmarea noastră explicită şi necondiţionată, bunul regizor a mai dat nu unul, ci două rânduri de vin fiert, tocmai bune pentru un somn lin...
A doua zi, după programul de înviorare matinală şi un mediu dejun (nu mai eram de mult la vârsta unui mic dejun) compus din vitamine liposolubile şi carbohidraţi, ne deplasăm în grup compact la parter, în sala de mese, locul cel mai propice pentru completarea necesarului de cerinţe regizorale. Apoi, ne repezim cu căţel şi purcel pe marginea unei râpe din vecinătatea cabanei. Sub coordonarea regizorului, echipa tehnică îşi amplasează echipamentele profitând de vremea ce, se pare, ţine cu noi. Se aude comanda de acum ştiută, unul din noi coboară după buza râpei, leagă sania targă de cordelină după care, cel rămas sus începe să tragă violent şi cu mare viteză de cordelină izbind sania targă de toate stâncile şi steiurile din jur.

- Stooop! zbiară omul tremurând din tot corpul. Stooop! Ce faaaci?

- Îl aduc sus, îi răspunde inocent colegul, trăgând viguros de cordelină.

- Măi omule, îi sare ţandăra regizorului, crezi că eu sunt nebun? Cum o să aduci în halul ĂSTA un om sus? Ai? Îl faci bucăţi, nu-ţi dai seama? Ce mama dracului? Mai presupunem că e şi rănit, continuă el să bombăne.

- Da, răspunde colegul, da’ acum nu e niciun om pe sanie şi m-am gândit că vă grăbiţi că e frig.

- Nu, răspunde sec şi decis regizorul, nu sunt grăbit de loc şi nu simt niciun frig (aici îl credeam, era deja transpirat). De la capăt, decide el.

Se reia amplasarea, se aud strigătele, încă un coleg coboară şi se face linişte. După câteva minute de filmat în gol, regizorul opreşte filmarea, se apleacă peste buza râpei şi întrebă nervos:

- Ce mama naibii se întâmplă acolo?

- Nu stă, strigă unul din colegii de jos.

- Cum adică nu stă? Cine nu stă? Ce nu stă? întreabă răguşit regizorul, uitându-se la noi complet buimăcit.

- Colegul meu, vine răspunsul de din vale. Colegul meu nu stă să îl leg de sanie.

- De ce nu stai domnule? strigă din toate puterile regizorul de se aude până în Buşteni.

- Mi-a frică, vine răspunsul imediat. Mi-e frică să nu mă lovească de stânci cum a făcut adineaori cu sania.

Urmează alte câteva momente de tăcere deplină. Doar vântul şuiera uşor prin viorile brazilor spulberând zăpada aidoma viselor unor copii.

- În regulă, ne trezeşte regizorul pe toţi din reverie, de ajuns pentru azi. Vom filma mâine plecarea voastră printre nămeţii viscoliţi spre Piatra Arsă.

Şi aşa s-a întâmplat.

Să auzim de bine!

Regizorul şi sălbaticii (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Suntem un grup de vreo patru ghizi trimişi cu provizii de la cabana Babele la cabana Caraiman, care rămăsese blocată din cauza ninsorilor abundente şi a unor avalanşe. În fapt, cazarea noastră era la Piatra Arsă unde participam la instruirea anuală a ghizilor montani. După ce am predat cabanierului raniţele noastre pline cu produse agroalimentare, ne-am retras la un vin fiert în sala de mese, sobri şi distinşi, aşa cum le stă bine unor ghizi. Spre nenorocul lui, la masă se găsea şi un regizor împreună cu echipa lui de filmare. Între două căni de vin fiert am aflat că eram exact ce îşi dorea el. Sarcina lui era să facă un film tematic despre salvarea turiştilor în cazul când aceştia rămân blocaţi în nămeţi sau prin cine ştie ce râpe îi mână destinul.

- Aţi înţeles, copii? ne întrebă el.

Atât ne-a trebuit. Cum adică, copii? Eram copiii lui, ne crescuse el? Revoltaţi instantaneu la unison, îi răspundem zâmbind cu gura până la urechi:

- Sigur, vă ajutăm cu cea mai mare plăcere.

Rămânem înţeleşi ca, a doua zi, după masa de dimineaţă, să ne întâlnim în sala de mese şi să trecem la fapte. Zis şi făcut. În sală, pe o masă din centru, era plasată o momâie care urma să joace rolul turistului tembel şi recuperat, pe care noi îl aduceam la cabană. Omul îşi amplasează camera de filmat, lumini etc, noi ieşim pe hol cu momâia după noi, urmând ca, la comanda ‚motor’ să irumpem în sală şi să punem momâia pe masă. Se aude comanda fatală, regizorul începe să filmeze şi noi să tropăim pe loc în hol. După câteva minute de tropăit, omul se impacientează, opreşte filmarea şi strigă la noi:

- Ce mama dracului faceţi? Nu intraţi?

- Aaa, intervine nevinovat unul din noi, noi am crezut că trebuia să ne spuneţi dumneavoastră să intrăm.

- Nuuu, mugeşte regizorul ţinându-se cu mâinile de cap. Nuuu! Intraţi la comanda ‘motor’. Aţi înţeles?

- Daaa, răspundem noi aidoma corului Madrigal, acum e clar.

Cât timp durase dialogul, o jună blondă cu părul în vânt se iveşte în capul scărilor cu intenţia vădită de a coborî. În şoaptă, îi solicităm colaborarea şi, spre surprinderea noastră, fata cuplează instantaneu. Aşa că, atunci când s-a auzit comanda cu pricina, noi dăm năvală în cameră ţinând blonda pe braţe cu părul fâlfâindu-i duios, o depunem pe masă, iar tipa se ridică alene într-un cot şi îl întrebă languros pe unul din noi:

- A fost bine, puiule?

Consternat de apariţie, tipul a uitat să oprească filmarea, drept pentru care începe iar să-şi care pumni în cap:

- Mă ucideţi! Mi se impută! zbiară el cu ochii cât cepele. Nu aşa ne-am înţeles!

- Ete na! ne sare nouă ţandăra. Adică, în loc să fiţi mulţumit că am adus o vietate în locul momâii, ne mai faceţi şi scandal? Nu mai înţelegem nimic.

-Măi, oameni buni, dragii mei, scumpilor, voi înţelegeţi româneşte? Eu dau comanda ‘motor’, iar voi intraţi uşor cu momâia pe braţe, cotiţi şi o depuneţi pe masă. Ce nu vă e clar?

- Ooo, aşa da, acum totul e foarte clar, răspundem noi în cor.

Şi o luăm de la capăt cu momâia după noi. Cu vocea tremurată, omul dă comanda. Noi luăm momâia pe braţe, dăm buzna în sală tropăind, cotim spre masă (aici regizorului i-a scăpat un uşor zâmbet de satisfacţie, oarecum prematură după părerea noastră) după care, ne continuăm virajul şi ieşim din cameră în aceleaşi tropăituri falnice.

După vreo cinci minute de tăcere profundă, regizorul a decis că e mai bine să renunţăm la scena asta.

Să auzim de bine!