O raită prin Braşov

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că viaţa ne readuce pe plaiurile Ţării Bârsei după mai bine de o jumătate de an. Pornesc motorul maşinii pe la ora opt şi un sfert, spunându-i soţiei, fără nicio intenţie jignitoare: vom ajunge la hotel la ora unu. Paşnică şi obişnuită cu evaluările mele temporale, se mulţumeşte să-şi pună centura şi să desfacă sticla cu sucul cel dătător de viaţă, de care nu mă pot lipsi atunci când conduc. O oprire la o staţie de benzină pentru o alimentare consistentă şi, în sfârşit, pornim la drum.
Drumul din Bucureşti până în Poiana Braşov este lung şi dificil pentru nişte oameni obişnuiţi cu etape scurte de mers, de cel mult o mie cinci sute de kilometri pe zi, aşa că se impune o oprire de refacere ghiciţi unde? Exact, în Sinaia, la localul cu ciorba de burtă mult visată. Fără precizări suplimentare, chelnerul ne aduce ditamai porţiile, însoţite de obişnuita smântână şi obişnuiţii ardei iuţi (care, între noi fie vorba, au meritat toţi banii).
Cu burţile gogonate reintrăm în traseu respectând viteza legală, prilej de a observa că sinaioţii au terminat să-şi pună bordurile şi, probabil, aşteaptă nerăbdători primăvara pentru a le schimba şi pe acestea... La intrarea în Predeal virăm la stânga şi intrăm pe traseul spre Râşnov pe care îl parcurgem admirând culorile minunate ale pădurilor într-o toamnă târzie. Intrăm în Poiana Braşov fără de greşeală şi, după un scurt proces decizional, virez stânga pentru ca, după vreo sută de metri să ne apară hotelul pe partea dreaptă. Parchez regulamentar, opresc motorul şi mă uit semnificativ la ceasul meu antiacvatic, antimagnetic şi antiseptic: este fix ora treisprezece.
După o procedură de cazare foarte rapidă aburcăm bagajele în cameră şi rămânem bujbe în mijlocul ei: vremea este mizerabilă şi niciun medic nu ţi-ar recomanda o plimbare în atari condiţii. Ne mulţumim să despachetăm realaxaţi, să ne schimbăm de haine la fel de relaxaţi şi să dăm o scurtă raită pe aleile staţiunii şi mai relaxaţi, de unde ne întoarcem bine muraţi, cu toată folosirea intensivă a umbrelelor. O cină pe care o doream frugală se transformă, datorită insistenţelor ospătarului, într-un adevărat festin, ceea ce face ca, ulterior, să urmărim emisiunile la televizor culcaţi pe spate deoarece burţile ne împiedică obţinerea altei poziţii. Adormim cu ochii pironiţi pe geam, la primii fulgi care au început să cadă...
A doua zi ne sculăm pe la ora nouă, hăpăim cu poftă un mic dejun consistent şi decidem, văzând că urgia se mai domolise, să dăm o fugă până în Braşov. Prima observaţie pe care o putem face este gradul crescut de motorizare al braşovenilor, grad care face ca găsirea unui loc de parcare să frizeze paranormalul. Kilometrii făcuţi întru îndeplinirea acestui deziderat ne prilejuiesc o a doua observaţie: nu reuşim să vedem mutată, ruptă sau îndoită nici măcar o bornă pentru împiedicarea parcării, nu reuşim să identificăm nici măcar un separator vertical (acelea din cauciuc) călcat, îndoit sau rupt, nu reuşim să vedem niciun separator orizontal mutat de la locul lui sau smuls. Toate, dar absolut toate sunt la locul lor, în stare intactă. Toate străzile sunt marcate, toate locurile de parcare sunt delimitate şi numerotate, toate sunt la locul lor, funcţionează şi nimeni nu le ignoră sau nu le distruge. Este o senzaţie stranie pentru un bucureştean, fie el din Drumul Taberei, ca să vadă cum şoferii nu întorc maşinile călcând separatoarele, cum şoferii parcheză fără să îndoaie bornele, cum şoferii se respectă pe sine respectându-i pe ceilalţi.
Şi găsim un loc de parcare, un loc cu verdeaţă (cu plată, e drept) în parcarea unui supermagazin. În parcare este un automat unde introduci suma aferentă timpului de staţionare. Când ţi-ai terminat treaba, te urci în maşină şi pleci. Dacă ai depăşit timpul, te duci la paznic, plăteşti diferenţa, te urci în maşină şi pleci. Braşovul se pare că este un oraş al oamenilor civilizaţi, din moment ce vedem doi ţigani care, fără scandal sau discuţii inutile, vin de bună voie şi nesiliţi de nimeni să plăteasc staţionatul suplimentar fără gură mare sau scandal, la fel de civilizaţi ca oricare alţi cetăţeni.
Dacă tot suntem în parcarea unui magazin, atunci haidem să vedem şi magazinul. După câteva ture obositoare prin diferite raioane, soţia mă roagă să o aştept pentru a merge la grupul sanitar. Prilej pentru mine de a întâlni noi surprize. Aşa cum stau pe un scaun şi aştept, văd cum una din vânzătoare se apropie de intrarea în grupul sanitar, o vede pe femeia de serviciu şi îi spune „Bună ziua!”, după care intră. Mă gândesc la posibilitatea ca vânzătoarea să fie sub influenţa băuturilor alcoolice, dar iată că o altă vânzătoare se apropie, îi spune femeii de serviciu „Bună ziua!” şi intră. E mult, prea mult pentru un bucureştean, aşa că mă ridic nervos de pe scaun, tocmai când un domn (care, după port, nu pare a fi vânzător) se apropie cu aceleaşi intenţii, o salută pe femeia de serviciu şi intră. Dumnezeule, se pare că populaţia civilizată din România s-a retras aici, în Braşov!
Reîntorşi în mediul exterior, pornim în periplul nostru pe străzile oraşului sucindu-ne gâturile în toate direcţiile pentru că, să ştiţi de la mine, Braşovul este un oraş cu case frumoase. Kilometrii parcurşi pe străduţele oraşului şi căutarea unor locaţii sau obiective le prilejuiesc localnicilor etalarea întregii lor amabilităţi. Ni se dau referinţe cât se poate de precise, cu distanţe măsurate la metru, indiferent că e vorba de civili sau poliţişti, toate cu zâmbetul pe buze şi cu toată deferenţa. Chiar ne simţim bine pe străzile Braşovului, aşa că refuzăm să ne întoarcem la maşină. Şi bine am făcut, pentru că iată, în timp ce admirăm o clădire, ne este dat să ascultăm dialogul dintre un tânăr şi un domn mai în vârstă, prin care junele îşi etalează efectul total de convertire obţinut de propagandă. “Gândeşte-te şi tu”, spune tânărul, „suntem în NATO, suntem în Uniunea Europeană şi noi importăm gaze de la ruşi. E posibil aşa ceva? Spre asta ne îndreptăm?” Nu, sigur că nu e posibil, îmi vine să-i explic junelui. Chiar dacă toată Europa (nu doar cea occidentală), în frunte cu Germania, importă gaze de la ruşi, noi trebuie să importăm de la portughezi, ca să nu ne mai suspectăm de comunism.
Iată că drumurile ne duc spre un loc de tradiţie, un loc nu numai frumos, dar şi gustos. E vorba de localul Gaura dulce. Acum, localul are două secţiuni: una modernă şi una clasică. Cea modernă este la stradă, mai vizibilă şi incredibil de frumoasă. Ghirlande şi buchete uriaşe din cele mai bogate flori ornează încăperea şi, deşi nu am intrat, sunt convins că, odată ajuns la interior, ai senzaţia că eşti în Madagascar. Iar pe pereţii vechii construcţii nu sunt scrise măscări sau sloganuri politice, ci precizări de genul „Circulă în oraş şi o glumă pe seama acestui local. Când cineva întreabă unde este Gaura dulce i se răspundea s-o caute în fundul Cerbului” (micul dezacord de timpi nu-mi aparţine). Deşi amuzaţi de cele citite, nu putem să nu facem şi o altă remarcă: numele localurilor. În perioada comunistă localurile erau numerotate, îţi invitai soţia la o cină romantică la restaurantul numărul 456. După Revoluţie, Bucureştii au fost împânziţi de localuri cu nume cât mai englezite, cât mai depărtate de limba română, cât mai snoabe şi atât de sofisticate încât şi salariaţilor lor le este greu să le pronunţe, de parcă în ele ar intra doar locuitori din Commonwealth. Unde eşti tu un “Leul şi cârnatul”, un „La Sfântul Gheorghe ucigând balaurul” sau un „La Nae Cişmea”? Ei bine, în Braşov localurile (cel puţin cele văzute de noi) au nume neaoşe. „Coroana”, „Gaura dulce” şi încă multe văzute de noi au nume cât se poate de sugestive, de neaoşe şi de plăcute. Ce bine s-ar simţi un bărbat care, după o sfadă cu nevasta i-ar spune “Plec la mama”, „La Mama” fiind o cârciumă din vecinătate, în loc de „Plec la International and pan european drink and food establishment”?
Citind aceste titulaturi neaoşe ne simţim bine, ne simţim ai locului şi singurul regret este că nu avem timp suficient ca să le vizităm pe toate. Plecând de lângă local avem ocazia să ne întâlnim cu doamna fără diacritice. Aşa am botezat-o eu, auzind expozeul gramatical pe care îl făcea unui grup de trei copilaşi pe care îi însoţea:
- De ce scrie BRASOV şi nu BRAŞOV? întreabă unul dintre micuţi.
- Pentru că, explică doct doamna, când se scrie cu litere mari nu se mai pun acele semne şi virguliţe care se numesc diacritice.
Regula poate fi valabilă în Zanzibar sau pe vârful Munţilor Altai, dar nu în ţările care îşi respectă limba. Nu am văzut niciun înscris în cehă, germană sau franceză (ţări care folosesc libi cu diacritice) scris cu majuscule sau minuscule, cu bold sau italice care să nu respecte semnele diacritice, cu o excepţie: România cu limba ei batjocorită de toţi şi cu orice prilej, limba română.
Oarecum dezamăgiţi de nivelul cultural etalat de doamna fără diacritice, ne continuăm plimbarea timp de încă vreo două ore. Plouă mocăneşte, preludiul ninsorii ce va să vie, noi ne plimbăm pe străzile Braşovului, admirăm clădirile şi facem poze (pe care, de altfel, le puteţi vedea pe http://fotobloguldindrumultaberei.blogspot.com).
Cu greu ne îndurăm să părăsim Braşovul şi ne îndreptăm spre parcarea unde lăsasem maşina. “Victorie!” îi spun soţiei arătând spre locurile libere din jurul maşinii noastre, lucru foarte important atunci când vrei să scoţi din pacare o maşină cu care ai reuşit să ocupi locul având doar trei centimetri liberi de fiecare parte. Ne apropiem voioşi, zornăind din chei, cu gândul că într-un minut vom fi liberi. Ce nu am observat noi a fost că, datorită ploii şi înclinării, zăpada pe care nu o curăţasem de pe acoperişul maşinii se prelinsese acum pe parbriz. Iar timpul necesar pentru curăţare a fost exact timpul necesar ca să se ocupe toate locurile libere din jur...
După un număr sporit de manevre, ajutat de soţie şi de senzorii de parcare, am reuşit să scot maşina şi să pornim spre casă, adică spre Poiana Braşov. Frumuseţea peisajului ne ajută să tecem peste injuriile şi clacsoanele şoferilor grăbiţi, care nu înţelegeau de ce trebuie să urci spre Poiană cu 20 km/oră...
Uite d’aia, pentru că avem o ţară frumoasă, cu oraşe frumoase, iar Braşovul este unul dintre ele.
Să auzim de bine!

A zecea zi în Lefkada este doar pentru Porto Katsiki

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Azi e o zi mare, o zi rezervată unei plaje până acum ocolite aidoma unei ispite, o plajă renumită pentru frumuseţea ei. Este o plajă cotată pe locul şase în lume, pe locul trei în Mediterana şi pe locul întâi în Grecia. Este plaja de la Porto Katsiki.

Procedura matinală o cunoaşteţi, aşa că nu voi mai insista asupra ei. Cu genţile termoizolante pline de sticle de suc ne repezim să găsim maşina. Zic să ne găsim maşina pentru că venind la hotel la ore destul de târzii, parcăm pe unde apucăm, numai lângă hotel nu. De altfel, în prima zi a sosirii noastre în Lekada, când l-am întrebat pe recepţioner (în greceşte pentru că, deh, poate primesc vreun favor...) unde pot parca, omul a făcut un gest evaziv cu mâna prin aer spunând:

- Pe aici, pe undeva...

Aşa că noi, ori de câte ori plecăm, ne căutăm maşina pe aici, pe undeva. Faptul că suntem la zece metri de hotel sau la zece kilometri nu are nicio relevanţă pe planul securităţii, dovadă că, pe toată perioada şederii noastre, am lăsat maşina cu trapa deschisă şi camera de filmare auto în parbriz. Iar în preumblările noastre nocturne am observat că nicio maşină grecească nu avea led-ul martor de existenţă a vreunei alarme...

Pornim cu o oarece emoţie pentru că mulţi dintre cunoscuţi ne recomandaseră în ţară plaja de la Porto Katsiki, iar noi nu ştiam dacă laudele sunt meritate sau se repetă povestea cu pomul şi sacul. Oricum, ştiam că şi aici ne aşteaptă de coborât şi de urcat o sumă de trepte, doar că mult mai puţine.

Locaţia se află aproape de capătul sudic al insulei, Capul Lefkatas. Peisajul acestui cap este cât se poate de dramatic şi poate că acesta a fost unul dintre motivele care au determinat-o pe poeta Sapho să se arunce în mare tocmai de pe stâncile de aici. Serpentinele cunoscute se derulează o porţiune bună de drum, dar observăm la un moment dat că, deşi intrăm pe un drum nebătut până acum, acesta nu pare să ne ducă spre Porto Katsiki. Curând temerile ni se confirmă: deşi azi nu ne mai doream să ne rătăcim, ne-am rătăcit. Şi confirmarea ne vine când ne trezim că am ajuns aproape de Vasiliki. Luăm drumul înapoi şi ne dăm seama că devierea se produsese la Hortata, unde a trebuit să intrăm pe un traseu deviat din cauza lucrărilor la drum. Nu suntem supăraţi, cum poţi să te superi pe Lefkada? şi nici măcar întârziaţi pentru că plecasem foarte devreme.

Iată că ajungem şi la locul mult râvnit. Drumul e asfaltat până la ultimul metru înaintea scărilor, iar un flăcău destoinic se ocupă cu poziţionarea în parcare. Îi mulţumesc deosebit de călduros omului pentru că ne-a repartizat un loc mai bun decât repartizase unor sârbi care ne chinuiseră o bună parte a drumului fiind în faţa noastră şi mergând pe mijlocul şoselei ca să nu poată fi depăşiţi. Parcarea e poziţionată strategic, fiind înconjurată de o sumă de terase şi taverne, fapt ce cred că a mărit substanţial numărul turiştilor supravieţuitori. Coborâm cele optzeci şi cinci de trepte (şi chiar atâtea sunt, de data asta am numărat bine) şi atingem nisipul plajei cu ochii holbaţi de mirare pentru că scara deja ne-a făcut să trecem pe lângă una din grotele care fac frumuseţea acestei plaje.

Plaja nu e foarte lată, cam cum e cea din Eforia noastră, dar avem umbreluţe şi şezlonguri disponibile şi e nisipoasă, iar apa are o culoare inimaginabilă. Aşa cum suntem poziţionaţi pe plajă nu putem aprecia decât o parte din măreţia ei, lucru pe care îl vom constata doar atunci când, tineri şi neliniştiţi cum suntem, ne vom cocoţa pe o stâncă aflată în partea ei dreaptă. De aici, cu adevărat ţi se pare un loc pe care vrei şi îţi propui să-l cunoşti dincolo de poze sau relatări. Culorile malurilor abrupte asociate cu cea a apei, imaginea stâncilor sfârtecate, înălţimea lor şi ocrotirea pe care o oferă plajei sunt lucruri pentru care îţi pare rău că nu eşti scriitor ca să le poţi descrie. Aşa cum este peste tot pe coasta vestică a insulei, vântul ajută marea să facă valuri la ţărm, suficient de mici ca să nu fie periculoase şi suficient de mari ca să fie spectaculoase, contribuind şi ele la frumuseţea generală. Acest vânt a fost prima noastră întâlnire cu specificul insulei. În prima zi, abia sosiţi la prânz, ne-am repezit pe plaja de la Ag. Ioannis, cea cu amatorii de kitesurfing. Acolo am căutat un instructor, l-am găsit şi l-am întrebat dacă putem face şi noi un curs de kitesurfing. Omul ne-a spus că da, în principiu da, că ne costă patruzeci de euro, dar că vântul e o problemă, e prea puternic pentru un începător.

Intrăm în apa minunată, ne bălăcim şi revenim sub umbreluţe tocmai la timp ca să vedem cum, prin faţa noastră, trece zorit un tânăr care strigă în gura mare că preia comenzi. Îi fac semn şi omul se prezintă disciplinat la raport. La chestionarul meu model FZ-431 omul ne lămureşte că la fiecare douăzeci şi cinci de minute revine pe plajă, livrează comenzile preluate la precedenta trecere, după care preia comenzi noi, el asumându-şi sarcina de a urca cele 85 de trepte în locul clienţilor. Comandăm şi noi două lipii fără untdelemn şi nu apucăm să ne aşezăm mai bine pe şezlonguri, că junele cel inimos apare, scoţând un timp mult sub cele douăzeci şi cinci de minute regulamentare. Îmi exprim nedumerirea, iar el mă lămureşte:

- Am făcut-o pentru dumneavoastră. Îmi place că vorbiţi greceşte. De unde sunteţi?

- Din România, vine răspunsul meu cinstit.

- Steaua, Rapid? continuă omul încercarea de conversaţie.

- O, nu, să nu aud de fotbal. Nu-mi place.

Bunul creştin recepţionează lovitura din plin şi pleacă capul. Consider că e momentul să-i mulţumesc omului pentru gest, iar el continuă:

- De ce vorbiţi greceşte?

- Pentru că îmi place. Îmi place limba foarte mult, îmi place Grecia foarte mult, vreau să înţeleg oamenii.

Omul mă ascultă atent, după care mă ia brusc:

- Cum se traduce în româneşte γρήγορα/grigora?

Îi răspund că se traduce prin „repede”.

Moment în care îl văd pe bunul flăcău că se ridică şi îşi reia periplul pe plajă strigând din toţi bojocii “repede, repede!”. Ulterior, de câte ori va trece prin dreptul nostru ne vom face semne amicale.

Şi sesiunea de plajă a decurs bine până când o trupă de sârbi s-a aşezat în faţa noastră. Despre sârbi şi nivelul sonor al conversaţiilor lor vă voi vorbi în altă postare, cu mai multe referiri şi exemple legate de noţiunea de bun-simţ. Cu toate acestea, am stat aici mai mult decât pe orice altă plajă de până acum. Cele optzeci şi cinci de trepte ni se par un fleac nouă, ăstora antrenaţi pe treptele de la Egkremni... Recuperăm maşina şi plecăm spre hotel oarecum trişti pentru că ştim că nu vom mai reveni aici prea curând, e prea departe de hotel. Iar benzina costă mai mult aici, pe insulă, decât pe continent. Dacă la una din ultimele benzinării înainte de intrarea pe insulă notasem o benzinărie cu preţul de 1,65 euro/litru (iar în Salonic chiar şi mai scăzut), pe insulă nu am găsit niciuna sub 1,72 euro/litru. Dar tot am avut un mic succes când am descoperit pe coasta de est o benzinărie unde puteam plăti cu cardul...

Ajunşi la hotel parcăm pe aici, pe undeva, ne spălăm, ne schimbăm şi plecăm relaxaţi. Zic plecăm relaxaţi pentru că de dimineaţă, în graba plecării, uşa camerei rămăsese întredeschisă. Şi tot aşa o găsisem pentru că nimeni nu se atinsese de ea. Îmi amintesc de vorbele domnului Stratos, din Thasos: Ce, e chior? Nu vede că nu e lucrul lui? şi îi transmit mental o urare de bine. Ţinând cont de gradul nostru de înfometare, nu există decât un singur leac: taverna To Kato Vrisi. Spre care ne îndreptăm cu paşii calului care simte ieslea, gândindu-ne că apoi vom putea să facem şi plimbări câte vrem. Luăm loc la masa noastră, tânăra ucenică în ale ospătăriei îşi face apariţia instantaneu cu faţa de masă şi lista de bucate. Îi opresc din zbor elanul, spunându-i că nu mai avem nevoie de listă, noi vrem cod cu sos de mujdei, că nu putem bea vin Retsina pe burta goală. Bunînţeles după două porţii de saganaki.

Până au venit preparatele, am prilejul să schimb câteva cuvinte cu soţia. Cuvinte prin care îmi exprim admiraţia faţă de grecoaice, indiferent de vârstă. Că sunt tinere su bătrâne, frumoase sau urâte, bogate sau sărace, ele ies împreună în oraş. Nu există niciun local unde să nu vezi cel puţin un grup din trei, patru doamne ieşite în oraş singure, fără bărbaţii din dotare, doar din dorinţa de a fi împreună şi de a conversa. Mărturisesc faptul că mi-ar plăcea să văd şi româncele noastre făcând aşa ceva, în loc să bântuie oraşul cocoşate de copiii ţinuţi cu o mână şi sacoşele din cealaltă, timp în care ei, bărbaţii, se umflă de bere în faţa televizorului. Mi-ar plăcea să văd româncele cum stau la o terasă, picior peste picior, conversându-se despre câte’n lună şi în stele, măcar o seară pe săptămână, lăsând naibii călcatul sau făcutul mâncării. Mi-ar plăcea tare mult să văd că româncele se consideră nişte doamne.

Să auzim de bine!

Frumuseţea Matematicii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Voi începe postarea de azi cu o confidenţă: liceean fiind, atunci când mă întorceam cu tramvaiul de la liceu spre casă, mă cuibăream pe o banchetă cât mai ascunsă şi îmi făceam de lucru inventând probleme de matematică, pe care le rezolvam pe paginile de sfârşit ale caietului. Dar nu orice fel de probleme. Îmi stabileam singur câţiva parametrii legaţi de, să zicem înălţimea vatmanului sau lăţimea cabinei şi încercam să aflu care ar fi volumul sau suprafaţa corpului de rotaţie obţinut prin rotaţia vatmanului în jurul frânei de mână, de exemplu. Descoperisem miracolul integralelor, descoperisem frumuseţea matematicii...
Astăzi vă prezint o modalitate interesantă pentru a descoperi şi voi frumuseţea matematicii:
1 x 8 + 1 = 9
12 x 8 + 2 = 98
123 x 8 + 3 = 987
1234 x 8 + 4 = 9876
12345 x 8 + 5 = 987 65
123456 x 8 + 6 = 987654
1234567 x 8 + 7 = 9876543
12345678 x 8 + 8 = 98765432
123456789 x 8 + 9 = 987654321
sau
1 x 9 + 2 = 11
12 x 9 + 3 = 111
123 x 9 + 4 = 1111
1234 x 9 + 5 = 11111
12345 x 9 + 6 = 111111
123456 x 9 + 7 = 1111111
1234567 x 9 + 8 = 11111111
12345678 x 9 + 9 = 111111111
123456789 x 9 +10= 1111111111
sau
9 x 9 + 7 = 88
98 x 9 + 6 = 888
987 x 9 + 5 = 8888
9876 x 9 + 4 = 88888
98765 x 9 + 3 = 888888
987654 x 9 + 2 = 8888888
9876543 x 9 + 1 = 88888888
98765432 x 9 + 0 = 888888888
sau
1 x 1 = 1
11 x 11 = 121
111 x 111 = 12321
1111 x 1111 = 1234321
11111 x 11111 = 123454321
111111 x 111111 = 12345654321
1111111 x 1111111 = 1234567654321
11111111 x 11111111 = 123456787654321
111111111 x 111111111 = 12345678987654321

Haideţi să privim şi altfel… din punct de vedere strict matematic:
Ce înseamna 100%? Un număr. Dar în viaţă, ce înseamnă 100%? Cum atingem eficienţa de 100%?
Iată o mică demonstraţie matematică care ne poate ajuta. E suficient să o urmăriţi şi să o verificaţi:
Dacă literele:
A B C D E F G H I J K L M N O P R S T U V W X Y Z sunt reprezentate ca numerele:
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 atunci,
M-U-N-C-A-G-R-E-A
13+20+14+3+1+7+17+5+1 = 81%
şi
S-T-I-I-N-T-A
18+19+9+9+14+19+1 = 89%
Dar
A-T-I-T-U-D-I-N-E
1+19+9+19+20+4+9+14+5 = 100%
Prin urmare, se poate spune, cu certitudine matematică:
Chiar dacă munca grea şi ştiinţa sunt folositoare, atitudinea cu care facem lucrurile conduce la eficienţă maximă!
Frumos, nu? Aceasta a fost doar una din laturile matematicii cea frumoasă, elaborarea aparţinând Centrului de cercetare şi promovare terapii complementare CRISTERA www.cristera.ro
Să auzim de bine!

Frumoasele frumoaselor

Postarea a fost mutată aici.