Ciorapii lui Georgică

Imagine preluată de pe incitant.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Georgică e unul din colegii noştri. Lucrăm împreună de câţiva ani. Dotat cu iniţiativă şi cu mult curaj, dacă ne gândim la unele misiuni cu adevărat sinucigaşe în care a fost trimis. Băiat bun, a luptat alături de noi, atât acasă, cât şi în deplasare. Înalt, cu ochii albaştri, atletic, face o impresie bună la prima vedere. Dar nu şi la primul miros. Spun asta pentru că Georgică nu prea se spală pe picioarele din dotare. Se spală cam rar, ca să zic aşa. Ce s-o mai lungesc, se spală odată la săptămână.

Suntem într-o excursie de două zile la munte. Este o ocazie nedorită de niciunul din noi de stimulare la maxim a glandelor sudoripare. Inclusiv ale lui Georgică. Mai precis, ale glandelor sudoripare din picioarele lui Georgică. Efectele solicitării intensive încep să apară încă din tren. Controlorul a refuzat cu îndârjire să intre în compartimentul nostru ca să ne verifice biletele de călătorie. Pe undeva, îmi pare rău că nu am insistat. Poate că ne returna contravaloarea biletelor numai ca să îl lăsăm liber, în aerul curat al munţilor Carpaţi...

Iată-ne ajunşi la cabană. Toţi ne facem semne disperate din ochi, sprâncene, buze, urechi şi ce mai avem la îndemână ca să ţinem cât mai larg geamurile deschise. Ne aranjăm bagajele, ciugulim ceva şi plecăm cu cântec pe cărări de munte. Din cauza direcţiei din care bătea vântul, l-am rugat pe Georgică să fie încheietor de pluton, adică ultimul din grup. Am făcut rău. Era mult mai bine dacă îl puneam primul pentru că a doua zi am aflat de la un pădurar că pe urmele noastre au fost găsite mai multe animale decedate fără o cauză vizibilă, inclusiv două veveriţe moarte ca dinozaurii, în timp ce ronţăiau nişte alune…

Excursia s-a terminat cu brio, ne-am întors la cabană, unde urmează cina şi dansul de sâmbătă seara. Toţi suntem transpiraţi şi obosiţi, inclusiv Georgică. Nu avem de ales, suntem nevoiţi să recurgem la măsuri drastice. O scurtă consfătuire şi ajungem la concluzia că trebuie aplicată metoda “Ciorapii în faţa de pernă”, metodă recunoscută la nivel internaţional pentru efectele sale pozitive. Mai cu vorba bună, mai cu ameninţări că îl tăiem de la porţia de şorici, reuşim să îl convingem pe Georgică să-şi schimbe ciorapii. Lui Nicuşor îi revine sarcina să îi recupereze spre folosul şi salvarea grupului. Folosind câteva feţe de pernă legate peste faţă şi un număr impresionant de mănuşi chirurgicale, acesta reuşeşte să intre în posesia lor şi să îi înfunde bine pe toată suprafaţa sub faţa pernei pe care urma să doarmă Georgică. Palid la faţă, dar satisfăcut, Nicuşor ne face semn că a reuşit. Petrecerea cu dans continuă până la ora stingerii, după care fiecare din noi se îndreaptă spre patul repartizat pentru o odihnă binemeritată. Inclusiv numitul Georgică. Am căzut ca fulgeraţi din cauza oboselii şi băuturii acumulate şi am dormit neîntorşi până a doua zi când, am auzit strigătul Getei:

- Văleu, fraţilor, da’ ce e cu Georgică?

Buimaci de somn, ne repezim spre patul lui, blestemându-ne că nu ne-am gândit din timp ce vom face cu cadavrul. Vedem un Georgică total schimbat, cu o piele galbenă, cu nişte ochi galbeni ca de pisică, scărpinându-se de zor, în timp ce zace pe perna care, acum, devenise uşor lipicioasă. Recuperăm rapid şi unul din noi dă fuga să îl cheme pe cabanier.

- Ce are, nea, ce e cu el? îl întrebăm noi îngrijoraţi.

- Ei, ce să aibă, răspunde cabanierul după o examinare sumară. A dat în icter. A mâncat sau a mirosit ceva greţos? ne întreabă omul nevinovat.

Să auzim de bine!

Excursia cu colegii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu suntem mulţi: maximum treizeci de persoane. Aşa că nu vedem nicio greutate pentru ghid de a ne ţine în frâu. Deşi micuţ de statură, dovedeşte o energie deosebită. Toţi suntem colegi de serviciu, din acelaşi departament sau din departamente diferite, dar hârşiţi în lupte şi încleştări grele. Puţini sunt ghizii care se pot lăuda că au scăpat teferi din mâinile noastre. Programul este simplu: plecăm din Bucureşti şi ne aciuăm într-o cabană în Bucegi unde, probabil, câţiva dintre noi îşi vor da sufletul din cauza mâncării şi băuturii fără măsură. Ca să nu avem probleme, am plecat dotaţi cu cele trebuincioase în raniţe, sacoşe şi genţi. Tricouri de schimb? Şosete de rezervă? Pulovere contra frigului? Nici vorbă! Toate accesoriile de cărat gem de mâncare şi băutură. Iată-ne ajunşi cu bine la cabană. Despachetăm, ne localizăm paturile şi fuguţa la masă. În timpul mesei, ghidul face o imprudenţă care îi putea fi fatală: ne anunţă că avem voie să dansăm şi să petrecem doar până la ora unsprezece şi treizeci de minute! Ne uităm consternaţi unii la alţii. Aşa umilinţă nu mai suferisem de mult. Ne uităm la ghid, îi facem o evaluare şi ne înţelegem din priviri: nu merită să moară, are un copil acasă. Aşa că, imediat ne apucăm să facem un plan de luptă ceva mai duios. Antrenaţi în lupte cum suntem, trecem întâi la observarea inamicului, puncte de sprijin şi evacuare, obstacole naturale etc.

- Aţi observat cum se trânteşte în pat? face o remarcă inspirată Doru.

E clar. Era imposibil să nu observi ticul acestuia de a se trânti în pat, direct pe spate, trântit însoţit de diferite sunete de satisfacţie. Dacă va fi să fie, de aici i se va trage. George se duce tiptil la cabanier şi îi cere împrumut o scândură mare cât un capac de ladă. Cabanierul, în mod surprinzător, găseşte echipamentul pe undeva, prin spatele cabanei. Tot ce ne roagă este să nu dăm foc scândurii ca să nu se aprindă şi cabana. George îi promite solemn că nu, dar dacă ne luăm după privirile furişe pe care ni le aruncă bietul om pe parcursul serii, se poate uşor concluziona că George nu s-a bucurat de un credit deosebit în faţa lui. Tot lui George îi revine şi sarcina de a plasa scândura în perna ghidului, chiar sub faţa de pernă. Ca la un semn, pe la ora unsprezece şi cincisprezece minute toţi ne declarăm morţi de oboseală şi cerem la dormitor. Plăcut surprins, ghidul nu pregetă. Urmează o dezechipare rapidă după care, fiecare se pune în pat însoţindu-şi acţiunea de comentarii referitoare la gradul de oboseală care l-a cuprins. Ultimul rămâne Tomiţă, ghidul. În timp ce toţi eram cu ochii strânşi şi cu păturile trase până la nas, îl auzim cum se  duce la întrerupător, stinge lumina, se dezbracă şi se îndreaptă spre patul lui grăind stimulat de comportarea şi cuvintele noastre:

- Mamă, ce obosit mai sunt!

După care se trânteşte năpraznic pe spate, cu capul de pernă. POC! Sau BANG! Sau BONG! Sau TROSC! Cuvintele nu pot descrie sunetul produs. Şi restul a fost tăcere... A doua zi, unii colegi au declarat că l-ar fi auzit şoptind cu ultimele puteri:

- Văleuuu!

Să auzim de bine!

Reguli de respectat în timpul mesei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Lolita vine cu o propunere interesantă. Este ora 12.03 şi suntem la ştrand cu toată gaşca. Zice ea:
- Vreau să merg la mănăstire!
Pentru moment, niciunul din grupul nostru nu manifestă nicio reacţie. Ştim cu toţii că Lolita e o fată cuminte şi la locul ei, aşa că decizia ei nu ne miră. Ne gândim că părinţii ei vor fi deosebit de bucuroşi auzind aceste vorbe, mai ales dacă ne gândim că tatăl ei îşi doreşte să o vadă odată şi odată doctoriţă cu cabinet propriu.
Dănuţ continuă să trosnească seminţe şi să arunce cojile pe picioarele mele, Mirciulică îşi aranjează slipul pregătindu-se să intre în bazin, iar Mihăiţă tocmai termină cea de a patra pungă de floricele din ultimele opt minute. Indiferenţa noastră o irită pe Lolita, aşa că simte nevoia să insiste:
- Mâine, ce ziceţi? În loc să venim să stăm aici tolăniţi ca nişte şalăi, haideţi până sus, la mănăstire.
Dezamăgirea se citeşte pe feţele noastre. Aşa, deci? Intenţia ei mireană nu o privea personal, era pur şi simplu dorinţa de a merge într-o mică excursie. Ne uităm unii la alţii incapabili de a lua o hotărâre. Mirciulică mai face un pas spre bazin, eu mă aşez pe spate pe prosop, Mihăiţă mai desface o pungă de floricele. Singur Dănuţ dă oarece semne de luciditate, dacă ne luăm după faptul că a rămas cu mâna în aer, între punga de seminţe şi gura din dotare. Lolita îl vede şi plusează:
- Ei, ce zici, Dănuţ? Aşa-i că eşti de acord?
- Are un vierme, răspunde Dănuţ uitându-se atent la sămânţa dintre degetele lui. Nici în seminţe nu mai poţi avea încredere în zilele noastre!
Copila pură şi nevinovată cunoscută sub numele de Lolita dă semne de exasperare.
- Dar haideţi, bre, ziceţi ceva! Mihăiţă, să ştii că nu-ţi mai cumpăr floricele!
Lovitura, deşi nemiloasă, se dovedeşte de efect.
- Da, haideţi să mergem! decide el în numele nostru, ridicându-se brusc.
Ca o mică paranteză, trebuie să vă spun că Mihăiţă are cu peste cincisprezece kilograme mai mult decât oricare din noi, ceea ce face să aibă un cuvânt greu de spus în cadrul colectivului nostru. În acest calcul nu intră Mirciulică pentru că pe el îl cântărim cu cântarul farmaceutic.
- Gata, rămânem înţeleşi, continuă el privindu-ne de sus pentru că noi suntem întinşi pe prosoape, mâine la ora nouă ne întâlnim în faţa muzeului şi urcăm la mănăstire. Echipaţi şi cu proviziile completate le zi, ca să nu aud discuţii.
A doua zi, la ora H suntem strânşi ciopor la locul de întâlnire. Cu genţi şi rucsacuri pline cu pături, carbohidraţi din belşug şi termosuri cu vitamine liposolubile. Ca un gest de bunăvoinţă, Lolita a adus cărţile de joc şi tablele, lucru care îl face pe Dănuţ să o privească cu ochi strălucitori. O luăm uşor, cu menajamente pe drumul de costişă ce duce la mănăstire. Nu trebuie să forţăm având în vedere că necesarul nostru energetic a fost acoperit doar parţial de micul dejun. E vară, e cald şi transpiraţia ne curge şiroaie pe spate şi pe piept. Aşa căldură nu am mai pomenit de mult. Ajungem într-un târziu la destinaţie, obosiţi morţi de atâta urcat şi cu termosurile goale. Facem o haltă de zece minute pentru recuperare, prilej de a arunca o privire la un anunţ cât toate zilele postat chiar lângă noi. Anunţ care spune cât se poate de clar că femeile nu au voie în pantaloni scurţi în incinta mănăstirii!
Eu mă uit la Lolita, Dănuţ se uită la Lolita, Mirciulică se uită la Lolita, până şi Iuda de Mihăiţă care ne-a vândut pentru o pungă de floricele se uită la Lolita. Înroşindu-se vizibil, Lolita îşi dă seama că toţi ne uităm la picioarele ei. Bronzate, lungi şi drepte, acestea ies la iveală cât se poate de vizibil din nişte pantalonaşi nu mai laţi de o palmă. Doborâţi de rezultat, ne aşezăm fără o vorbă care pe unde putem. Lovitura e dură chiar şi pentru un bărbat călit ca mine, cu armata făcută la infanterie. Ştergându-ne de transpiraţie, ne uităm tâmpi unul la altul, întrebându-ne din priviri ce să facem.
- Eu zic să ne aşezăm să mâncăm ceva, vine Mihăiţă cu o propunere constructivă. Sângele circulând mai intens ne va stimula activitatea cerebrală, completează el sub privirile noastre năuce.
Uşuraţi de realismul soluţiei, ne repezim la bagaje, căutând din ochi un loc propice de campare. Observ la vreo cincizeci de metri de poarta mănăstirii un stejar cu o coroană cât toate zilele, mai ceva ca stejarul din Borzeşti. Le indic azimutul şi ajunşi sub el ne întindem păturile şi începem să despachetăm proviziile pe tăcute. Suntem încă sub efectul necazului produs de picioarele Lolitei, deşi e vizibil că biata fată se simte jenată de posesia respectivelor picioare pe care nu ştie cum să le mai ascundă.
În timp ce clefăim şi molfăim produsele agro-alimentare etalate cu nonşalanţă pe pături, atmosfera începe să se mai destindă şi apar primele schimburi de impresii de călătorie. Mirciulică, pe care vigilenţa l-a caracterizat întotdeauna, vine cu o observaţie deplasată:
- Fraţilor, ia uitaţi ce s-a întunecat! Mamă, vine o furtună, nu glumă!
Ne ridicăm involuntar privirile spre cer şi nu avem altceva de făcut decât să-i dăm dreptate. Cerul s-a întunecat brusc şi un vânt rebel a început să şuiere. Lolita pune buza să plângă:
- Ih, ih, ştiu ce gândiţi... Eu sunt de vină pentru că, dacă veneam fără pantaloni scurţi, eram acum în interiorul mănăstirii...ih, ih...
Ca un adevărat gentleman ce este, Dănuţ simte nevoia să pună lucrurile la punct:
- Mami, nicio clipă să nu-ţi treacă prin cap că ne-ar fi fost mai bine dacă veneai FĂRĂ pantaloni!
Dăm cu toţii din cap a aprobare matură şi înţeleaptă, conştienţi de adevărul spuselor. Consider că e momentul să o liniştesc şi eu cumva pe biata fiinţă:
- Lolita, pantalonii tăi nu au nicio legătură cu plăcerea excursiei, spun eu molfăind o roşie. Ne simţim minunat şi ne vom simţi la fel, chiar dacă rămânem afară. Să mă trăsnească dacă mint!
BRUUUM! BADABUUUM!
Şi s-a făcut întuneric. Pentru mine. Încerc să deschid ochii care mă ustură, dar toate mă dor îngrozitor. Capul mă doare, oasele mă dor, pielea mă ustură şi ea, iar eu abia mă pot mişca. Cu greu mă ridic într-un cot gâfâind. Nu recunosc nimic din jurul meu. Prietenii mei au dispărut, la fel ca şi bunătăţile agro-alimentare de pe pătură. Gemând şi icnind, simţind că-mi ies ochii din găvane, reuşesc să mă ridic în poziţie bipedă şi să mă uit în jur. Văd în stânga mea, la o oarecare distanţă bătrânul stejar care fumegă. O creangă groasă cât un trunchi de om e ruptă şi atârnă cu un capăt spre pământ. Mă aflu la mai bine de zece metri de poziţia avută înaintea trăsnetului. În timp ce mă deplasez cu greu spre bătrânul copac, văd cu stupoare cum prietenii mei încep să apară unul câte unul de prin tufişurile vicinale. Care în picioare, care în patru labe. Încet, încet, reuşim să ne regrupăm în jurul păturii întinse în formaţie completă. Produsele agro-alimentare în care ne pusesem toate speranţele sunt împrăştiate la mare distanţă şi se dovedesc de nefolosit. Ploaia începe şi pe noi curg şiroaie de neoprit. Stăm în cerc privindu-ne feţele buhăite de şoc fără să putem să mai spunem ceva. Într-un târziu Mihăiţă, care recuperase mai rapid, mi se adresează:
- Şi tu nu poţi mânca fără să vorbeşti în timpul mesei?
Să auzim de bine!

Utilitatea GPS-ului peste hotare

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
De data asta nu am mai putut să ne reunim în plen. Aşa că, din bătrâna noastră gaşcă vom merge numai trei titulari (evident, cu familiile din dotarea individuală). Vom merge în Grecia cu intenţia declarată de a petrece acolo Revelionul. Am plecat pe 27 decembrie şi urmează să ne întoarcem pe 3 ianuarie. Asta ca să avem timp destul pentru colindat prin diferite locuri, nu numai pentru distracţii ieftine, cum ar fi petrecerile şi mâncatul fără măsură.
În concluzie, suntem trei familii grupate în două maşini, ceea ce face mersul în coloană mai uşor. Mihăiţă urmează să conducă grupul având în vedere că este posesorul unui GPS redutabil, pe care îl mai folosise cu rezultate “deosebite” cu prilejul unei excursii în Făgăraş. Nu vrem să riscăm vreo amendă, aşa că, în Bulgaria păstrăm viteza legală, ceea ce face să intrăm în Grecia mai pe la asfinţit. Trecem de Salonic cu speranţa că nu mai avem mult şi ajungem. Speranţă care începe să se risipească în momentul când vedem că se întunecă. Ceva nu mi se pare în regulă. Mai făcusem drumul anterior şi nici gând să dureze atât. Îi semnalizez lui Mihăiţă, oprim şi ne consultăm. Bine am făcut pentru că aparatul omului nu avea harta actualizată decât până în Vassiliki. Iar Mihăiţă neobservând acest aspect, mergea pe drumurile Greciei la nesfârşit.
Preiau conducerea trupei şi iată-ne ajunşi. A doua zi am decis să mergem în Salonic mai pe înserat, restul zilei fiind ocupat cu alte plimbări. Reuşim nu numai să ajungem, dar să şi găsim un loc de parcare, toate mulţumită GPS-ului. Facem un tur al oraşului şi, pe la orele 22 decidem să plecăm spre staţiunea noastră în ordinea de linie GPS, Mihăiţă, eu. Ordine firească având în vedere rezultatele notabile obţinute la intrarea în oraş. Acum, e momentul să vă fac o mărturisire: nu ştiu din ce motiv, dar ori de câte ori am fost în Salonic, am ştiut să intru şi să ajung la destinaţie, dar nu am mai ştiut să ies. Deşi îi cunosc străzile mai abitir ca ale cartierului meu. Cred că e o chestie hormonală... Aşa că, Mihăiţă cu GPS-ul lui este binevenit.
Pornim, iar eu mă ţin după luminile de poziţie ale maşinii lui Mihăiţă. E musai pentru că am uitat staţiile de emisie-recepţie la hotel. Semnalizează stânga. Şi eu la fel. Merge înainte. Eu după el. Semnalizează dreapta. Fac la fel. Merge înainte. Eu după el. Iar semnalizează stânga. Îl imit. Semnalizează dreapta. Eu după el. Merge înainte. Hop şi eu. Semnalizează stânga. Semnalizez şi eu. Intrăm pe nişte străduţe atât de înguste încât mă tem să nu rămân fără oglinzi. Semnalizează dreapta. Fac la fel. Iese într-un bulevard. Ţin aproape. “Dumnezeule”, mă gândesc, „dacă nu ar fi GPS-ul, eu singur nu ieşeam de aici în vecii vecilor”. Schimbările de direcţie şi opririle durează de vreo patruzeci de minute. Rememorând traseul, pot să jur că am parcurs mai mult de jumătate din străzile oraşului. Pe tăcute, îmi fac un legământ să nu mai vin în Salonic fără GPS.
Iată-ne ajunşi la un semafor. E pe culoarea roşie. Aşteptăm liniştiţi şi îl văd pe Mihăiţă cum pleacă la verde ca glonţul din puşcă. Eu după el. Nu peste mult timp recunosc traseul spre staţiunea noastră. Mergem cu pedala la podea şi ajungem la hotel în timp record. Parcăm maşinile, coborâm şi mă adresez lui Mihăiţă:
- Frate, bun e un GPS la casa omului!
- Ce-ţi veni? îmi răspunde Mihăiţă uitându-se lung la mine.
- Cum ce-mi veni? Păi, cine cucu crezi că ne scotea din oraş dacă nu aveai GPS-ul?
Mihăiţă mă mai priveşte odată lung, după care se întinde pe jos ca să poată râde mai în voie.
- Frate, aparatul arăta aiurea şi l-am deconectat după zece minute de rătăcit. E undeva, pe sub banchetă. Mi-am propus ca la primul stop important să o iau drept înainte şi aşa am ieşit!
Să auzim de bine!

Cum să ţii pieptul la viespi

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Supravieţuitorii din vechea gaşcă suntem iarăşi reuniţi. Eu, Mihăiţă şi Mirciulică formăm un duet redutabil. Spun duet pentru că Mirciulică, la greutatea lui, chiar cu buzunarele pline, nu poate fi luat în calcul.
Ne-am decis să mergem la munte, undeva aproape de casele părinteşti pentru ca revenirea, care este partea cea mai grea a unei excursii, să ne fie cât mai uşoară. Aşa că am ales Bucegii, pentru că nu ne cer eforturi deosebite de orientare. În mod firesc, aşa cum este antrenat comandoul nostru, ne-am distribuit sarcinile (la propriu) proporţional cu masa musculară a fiecăruia. Mihăiţă duce rucsacurile cu haine şi mâncare precum şi termosurile cu vitamine liposolubile, iar Mirciulică este folosit în raiduri de recunoaştere. Eu mi-am ales partea cea mai grea a căratului, şi anume hărţile. Nu am nevoie musai de ele pentru că am bătut drumurile astea ca ghid de sute de ori, dar cumva trebuie să justific gentuţa de 200 grame pe care o car.
După debarcarea din tren, l-am ajutat pe Mihăiţă să-şi aburce toate bagajele în spinare şi am pornit voioşi pe cărări de munte.
Ne-am propus să ajungem până la urmă la cabana Piatra Arsă, după ce am ales drumul cu telecabina ca primă parte a traseului. Au fost şi perioade glorioase în existenţa noastră când parcurgeam acest traseu pe jos, dar se pare că expunerea îndelungată la aerul de munte şi la ultraviolete nu a rămas fără urmări. Cel mai bine se vede acest lucru la Mihăiţă, care nu se mai poate apleca să-şi încheie şireturile din cauza burţii. După ce am coborât din telecabină şi am mers cale de vreo jumătate de oră, Mirciulică a prins glas printre gâfâituri:
- Fraţilor, eu nu mai pot, am obosit.
- Aşa îţi trebuie dacă ai fumat, îi dau eu o replică să-l usture.
- Cine, eu? Eşti scrântit? Când am fumat eu vreodată?
- Ai uitat că acum trei ani ai vrut să fumezi la petrecerea dată de Matilda?
- Nu am uitat, dar nu am fumat, măi omule. Doar am zis că aş vrea pentru că eram nervos din cauza ta.
- Da, aşa ai zis îi răspund eu cu aplomb, dar în justiţie intenţia se pedepseşte la fel ca fapta, aşa că e ca şi cum ai fi fumat.
Omul rămâne câteva clipe consternat uitându-se la mine cu o privire pierdută. Eu mă uit la Mihăiţă, el la Mirciulică, Mirciulică la el şi el la mine.
- Treaba voastră, glăsuieşte într-un târziu Mihăiţă, dar eu mă aşez lângă dâmbul ăla pentru că sunt cocoşat de la bagaje.
Mirciulică, privind la dânsul îi grăieşte cu dispreţ:
- Tu eşti Mihăiţă? Nu te mai recunosc. Ai ajuns să te doboare doar 50 de kilograme de bagaje? Şi eu care îmi făcusem planuri cu tine...
Ne aşezăm într-un final cu toţii în locul ales de Mihăiţă. Desfacem o pătură ca să avem pe ce sta şi câte ceva de’ale gurii. Mâncăm pe tăcute, iar aerul curat şi limpede nu e tulburat decât de trilurile păsărilor şi şi foşnetul frunzelor. O briză blândă ne mângâie feţele congestionate de atâta mestecat.
- Fii atent! îmi atrage atenţie Mirciulică, arătând spre o latură a dâmbului.
- Refuz să mă uit, îi răspund. Nu ai pic de educaţie. Ţi-am spus de atâtea ori că nu e frumos să arăţi cu degetul.
- Şi cum să arăt, mă rog frumos?
- Cu gura, îi răspund eu făcând referire la darul vorbirii pe care îl poseda.
- Şă-ţi arăt cu gura? mă întreabă el consternat.
- Lasă, altădată, îi răspund printre molfăituri.
- Bine, cum vrei, zice el sfios, dar vroiam să-ţi arăt un rug de zmeură. Ştiu că-ţi place.
Auzind aşa ceva, las la o parte totul şi-mi îndrept privirea spre zona indicată. Da, era adevărat. Mă ridic, mă îndrept spre rug şi mă întind cât sunt de lung pe panta abruptă a dâmbului ca să ajung mai bine la crengi. Operaţiunea de recoltare decurge din plin. La trei boabe ingurgitate le pun şi lor una în punguţa luată cu mine. Aşa cum stau întins şi culeg mă gândesc cât s-a schimbat natura în ultimii ani. De pildă, rugii de zmeură. Niciodată nu am auzit rugi de zmeură care să bâzâie. Probabil din cauza schimbărilor în stratul de ozon la întâlnirea cu zonele anticiclonale provocate de masele de aer cald sau a interferenţelor cu staţiile de emisie radio, mă gândesc eu absorbit total de activitatea depusă. Care mai durează câteva minute, după care reuşesc cu chiu cu vai ca să mă ridic şi să revin la locul de campare. În timp ce mă apropii, îi văd pe cei doi cum se ridică brusc, aruncându-mi priviri îngrozite. Ştiu că am o oarecare autoritate asupra lor, dar nu i-am văzut niciodată atât de pătrunşi. Continui să mă apropii de ei, dar ei încep să se retragă cu spatele, aruncându-mi aceleaşi priviri speriate.
- Nu, nu! strigă Mirciulică
- Nu, nu! strigă şi Mihăiţă.
Mă opresc în speranţa unei explicaţii, dar ei se întorc şi o rup la fugă zbierând cât pot:
- Nu sta, fugi, nu mai sta!
În sfârşit, intuiesc din comportarea lor că un pericol iminent se află în spatele meu, aşa că arunc o privire în spate în timp ce o iau la fugă. Şi aveam de ce. Un nor mare, întunecat şi bâzâitor se îndrepta grăbit spre mine. Cât stătusem lungit, acoperism gura de intrare a unui cuib de viespi. Odată sculat, acestea, în număr de mii, nu au găsit altceva mai bun decât să se ia după mine cu intenţia vădită de a mă înţepa.
Să auzim de bine!

Cum să ocoleşti (cu) un GPS

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
De data asta suntem hotărâţi: o vom face lată. Ne-am strâns toată gaşca şi am decis să închiriem o cabană, undeva într-un loc mai retras, un loc cu verdeață, un loc doar pentru noi. Stabilimentul trebuie să fie nici prea mic, dar nici prea mare, noi fiind un grup de vreo 14 persoane, fără să mai punem bagajele la socoteală. Mihăiţă se oferă să rezolve el treaba. Ştim bine ce înseamnă asta: o va pune pe Melania, soţia lui, să stea zi şi noapte pe Internet până va găsi ceva potrivit. Cu sufletul trist gândindu-ne la biata femeie, ne despărţim.
Dar nu pentru mult timp, pentru că după doar două zile Mihăiţă ne anunţă că a rezolvat problema: o cabană nou-nouţă undeva prin Făgăraş. Ne întâlnim vineri pe la prânz la ieşirea din Bucureşti ca să formăm coloana auto. Suntem distribuiţi fără deosebire de sex, religie sau apartenenţă politică în cinci maşini. Printre altele, Iulică vine cu propunerea că ar fi fost bine să solicităm un motociclist de la Poliţie, având în vedere numărul maşinilor din coloană. Îl liniştim spunându-i că, dacă va conduce cum ştim noi, sigur ne vom trezi cu un motociclist. Iar Mihăiţă ne linişteşte şi ultimele temeri anunţându-ne că este fericitul posesor al unui GPS nou, cu toate hărţile la zi.
După ce se potolesc uralele, pornim la drum, cu Mihăiţă evident în frunte. Iulică iar deschide gura ca să propună ca Mihăiţă să conducă cu GPS-ul scos pe fereastră ca să vedem cu toţii traseul. Şi această problemă se rezolvă prin numărul sporit de staţii de emisie-recepţie pe care le avem în dotare. Tot chichirezul este ca fiecare din şoferi să fie atent la maşina condusă de Mihăiţă şi la semnele făcute de el. Şi uite aşa, cu ochii unul pe altul şi cu staţiile deschise, ajungem la intrarea în Braşov. După câteva sute de metri, vedem că Mihăiţă frânează. Hop şi noi la fel. După 2,6 secunde îl vedem că semnalizează la dreapta. Hop şi noi la dreapta. Mergem puţin şi îl vedem că semnalizează din nou la dreapta. Şi noi la fel. Opreşte la o intersecţie şi oprim şi noi cu tot alaiul. După care vedem că semnalizează iar la dreapta. Noi după el. Intrăm într-o şosea mare şi lată, facem la dreapta şi nu după mult timp vedem un indicator către Braşov. Ne continuăm drumul, de data asta mai încet şi cu o oarecare nelinişte în suflet. În peisaj erau elemente care ne erau deja cunoscute. Ajungem la o bifurcaţie, Mihăiţă opreşte, după care semnalizează la dreapta. Noi după el ca oile. Continuăm să oprim la intersecţii şi să facem la dreapta până observăm cu toţii (chiar şi copiii care aţipiseră) că am reintrat în şoseaua cea mare. Luăm legătura prin staţii şi decidem să tragem pe dreapta.
Urmează un consiliu de război rapid prilej pentru Mihăiţă de a declara că el merge pe unde îi arată GPS-ul. Suntem debusolaţi: e posibil ca, după câteva zile de mers în cerc, să ni se termine benzina şi proviziile. Decidem în unanimitate să închidă aparatul şi să mergem după indicatoare. Figura a ţinut excelent până la intrarea în Făgăraş. Acolo însă nu am mai avut nici un indicator să ne ajute aşa că, după o scurtă consultare, am decis că e mai bine să redeschidă aparatul. Am pornit din nou cu entuziasm la drum, dar după câteva ocoluri, un membru mai lucid al grupului a observat că iar ne rotim în jurul unui punct.
Iar am oprit şi iar ne-am consultat, dar după o mică pauză necesară ca să alungăm localnicii care începuseră să ne cunoască. Am decis cu majoritate de voturi să închidă naibii aparatul şi să mergem înainte. Şi bine am făcut pentru că, e drept că mai pe seară, am ajuns la destinaţie. Zilele de sfârşit de săptămână au trecut ca o părere cu glume şi veselie şi iată că ne trezim că este duminică la prânz şi trebuie să revenim la domiciliile conjugale. Prilej de noi consultări: mergem după indicaţiile GPS-ului au ba. Mihăiţă ne dă asigurări că, noapte de noapte, cât a durat şederea noastă la cabană, el a reglat aparatul care acum merge ca ceasul.
Decidem să plecăm în aceeaşi coloană, urmând indicaţiile aparatului. Trecem de o comună, trecem şi de a doua (bucuroşi de zilele de distracţie care vor urma, nimeni nu reţinuse nimic din imaginea drumului la dus) şi vedem că maşina lui Mihăiţă semnalizează şi face la dreapta. Ne ţinem după el o porţiune destul de scurtă pentru că iată, drumul devine impracticabil chiar pentru tractoarele forestiere. Oprim, coborâm şi ne aplecăm asupra aparatului. E clar că aparatul indică acest drum ca fiind cel mai scurt spre Bucureşti.
- Da, dar este peste Munţii Făgăraş, observă Dănuţ cu o luciditate care nu îl caracterizează.
- Îmi pare rău, continuă el, dar eu nu pot merge cu maşina pe aşa înălţimi, am astmă.
Ne uităm năuci la el: sunt semne clare că şi-a revenit şi e cel pe care îl ştim. Drumul cred că e impracticabil şi pentru caprele negre, dară-mi-te pentru nişte maşini de oraş cu garda la sol de zece centimetri!
Aşa că decidem să o ia fiecare pe unde îi convine. Iulică se ţine tare că el va păstra indicaţiile aparatului pentru că el (adică Iulică) nu crede că acesta (adică aparatul) se poate ţicni. După zece kilometri ne ajunge din urmă nervos că drumul pe care dorea să-l urmeze se termina într-o pădure.
Faptul că am scris acest articol e dovada clară că am ajuns înapoi în Bucureşti.
Să auzim de bine!

To protect and to serve

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Vi se pare cunoscută lozinca, ai? Desigur. Este lozinca poliţiştilor din State. Dar, acum că m-am enervat, vă voi povesti ce fac poliţiştii din Turcia. Turcia pe care noi o acuzăm de toate relelele din noi.
Sunt cazat la un hotel ieftin undeva, în apropierea Marelui Bazar. Am reuşit cu o oarecare dificultate să ajung la destinaţie dar, deşi sunt considerat un şofer cu sânge în veioză, nu mă încumet ca să parcurg şoselele din Istanbul la ore de vârf. Nu este vorba doar de aglomeraţie, ci şi de regulile lor specifice de circulaţie, reguli nescrise, dar pe care ei le respectă, lucru cu care sunt învăţat din voiajele făcute în Grecia. Asta ca să nu mai vorbesc de viteza cu care circulă în oraş evident, atunci când au prilejul.
Într-una din zile, am fost nevoit să merg până la Consulat. Ei bine, am reuşit să ies din parcare, am reuşit să intru în bulevardul care mă ducea la locul dorit dar, din nefericire, am intrat pe banda a III-a, iar eu aveam nevoie să fiu pe banda I-a ca, după un timp, să pot face la dreapta. Ei bine, am fost nevoit să parcurg bulevardul de trei ori (câte odată pentru fiecare bandă) dus-întors ca să reuşesc în capetele bulevardului să trec de pe o bandă pe alta. Practic, pentru câţiva kilometri în linie dreaptă, am făcut vreo cincizeci de kilometri tot fâţâindu-mă pe benzile bulevardului. De atunci, ieşirile mele motorizate au loc după orele 23, când circulaţia se mai potoleşte cât de cât.
Cum vă spuneam, reuşisem să ajung la hotel, să găsesc loc de parcare, să mă plimb, iar acum se apropia momentul întoarcerii acasă. E seară şi mă învârt pe lângă maşină ca orice şofer prudent. Mai verific o presiune, mai verific nivelul diverselor lichide şi umori din motor, toate cu ideea de a avea o călătorie lipsită de evenimente. Un gând mă frământă din greu: cum voi reuşi să ies la autostradă? Ca să fiu sincer, am o hartă dar, pe cuvânt de onoare dacă înţeleg ceva, deşi este scrisă suficient de citeţ. Aşa cum tot stau şi mă socotesc pe lângă maşină făcându-mi de lucru, văd un poliţist că mă fixează. Simt o oarecare jenă pentru că ştiu că nu e de glumă cu ei. Omul coboară de pe motocicletă şi se apropie de mine. E blindat de tot felul de platoşe şi apărători şi este foarte grav. Îl examinez ca să văd dacă are revolver la brâu. Are. Cu acelaşi aer grav ajunge lângă mine şi îmi spune ceva în turceşte. Încerc, folosind cunoştinţele lingvistice din dotare să îi explic că nu înţeleg ce spune. Cu o amestecătură de semne şi fragmente de limbă engleză, poliţistul mă întreabă dacă sunt posesorul maşinii. Îi confirm cu convingere. Mă întreabă, folosind aceleaşi unelte lingvistice, când voi pleca. Îi raportez că intenţionez să plec mâine dimineaţă la ora nouă. Pe un ton şi cu o mimică ce nu admiteau replică, îmi spune ca la nouă să fiu lângă maşină. Şi pleacă lăsându-mă pradă unui vagon de întrebări. A doua zi dimineaţă, fix la ora nouă sunt lângă portieră. Apare şi poliţistul, uriaş, călărind o motocicletă cât toate zilele. Mă salută scurt şi mă întreabă în ce direcţie vreau să merg. Îi răspund cât pot de cinstit că, spre casă, spre România. Îmi face semn să pornesc şi să mă ţin după el, ceea ce şi fac fără crâcnire. Mergem aşa o bună bucată de drum, el semnalizând, iar eu ţinându-mă după el. La un moment dat, după ce ieşisem bine din oraş, trage pe dreapta şi îmi face semn ca să vin lângă el. Mă apropii, deschid geamul, iar el îmi explică prin semne şi engleza lui fragmentară:
- Acesta este drumul spre România. Mergeţi drept, respectaţi indicatoarele şi veţi ajunge acasă. Drum bun!U
imit de gestul lui, nu mai sunt în stare de nicio replică. Omul ambalează puternic şi pleacă în forţă.
Ei, ce ziceţi de un asemenea poliţist? V-ar plăcea să avem aşa ceva în România, nu?
Să auzim de bine!

Plimbarea fără combustibil

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am plăcerea deosebită ca să fiu posesorul unei maşini cu motor Diesel şi un consum uluitor de mic. Practic, un rezervor umplut aşa cum mă pricep mai bine, îmi oferă o autonomie de peste 1.800 km, ceea ce, pentru o excursie în străinătate este minunat.
La ora 4 dimineaţa suntem cu bagajele în portbagaj şi cu motorul pornit. Luăm drumul Greciei unde vom petrece Revelionul, pe lângă alte câteva zile de excursii şi plimbări. Mai precis, mergem pe braţul Sithonia unde am prins o super-ofertă la un hotel de cinci stele. După socoteala mea, până acolo sunt aproximativ 900 km, ceea ce nu ridică nicio problemă din punct de vedere al unei alimentări pe parcurs. Plecăm trei familii grupate în două maşini.
Numeroase echipaje şi filtre pe teritoriul Bulgariei ne obligă să circulăm cu o viteză de melc (pentru cei care au deschis mai târziu televizorul, în Bulgaria viteza maximă admisă pe autostradă este de 80 km/h, iar în localităţi este de 40 km/h). Opririle inevitabile pe drum pentru dezmorţire sau o mică gustare ne-au întârziat şi ele destul, aşa că ajungem în parcarea hotelului pe întuneric.
Înainte de o opri motorul, examinez calculatorul de bord care îmi spune că mai am combustibil pentru 870 km (evident, dacă aş fi mers cu aceeaşi viteză). Este un fapt care mă face să fiu deosebit de vesel la intrarea în hotel.
Ca de obicei, de a doua zi începem călătoriile. Spre sud, pe braţul Sithonia, spre nord în Halkidiki, spre vest în Thessaloniki sau pe braţul Kassandra. Cu un asemenea program, zilele au trecut repede şi a venit momentul plecării. În tot acest răstimp nu am alimentat nici măcar o picătură de motorină, ceea ce a făcut indicatorul din bord să-mi arate niveluri tot mai scăzute pentru rezervor. Şi mă ambiţionez să nu alimentez până în noaptea plecării. Membrii grupului, care la început manifestau o oarecare neîncredere văzând autonomia, acum sunt realmente alarmaţi.
- Hai, măi omule, alimentează şi tu acum ca să nu avem probleme la întoarcere.
- Fraţilor! Aţi observat din mersul maşinii câte benzinării sunt pe marginea drumului? Una lângă alta. Grecii nu au copaci pe marginea drumului, ci benzinării. Care e problema? Când plecăm, opresc la prima, alimentez şi gata.
- Păi, mai ai motorină până la benzinărie?
- Cum să nu, uite indicatorul!
Şi uite aşa, vine momentul plecării. Este ora 1 dimineaţa. Aburcăm bagajele, pornim motoarele şi intrăm în traseu. Având nevoie să alimentez şi fiind singurul cunoscător al drumului, mi se oferă poziţia de cap de coloană. Nu merg prea mult şi văd o benzinărie. Semnalizez, fac dreapta şi intru. Intru şi ies pentru că benzinăria e închisă. Mai mergem puţin şi văd o alta. Semnalizez, fac dreapta şi opresc. Opresc pentru că o barieră îmi sugerează că e închisă. Pornim din nou, de data asta puţin mai stresaţi. În maşină nu se mai spun glume. Hopa, văd o altă benzinărie. Semnalizez, fac dreapta şi intru. Intru ca să stau de vorbă cu un cetăţean care îmi sugerează să-mi văd de drum pentru că benzinăria e închisă. Deja nu mai simt nicio reacţie legată de numele furnizorului. Poate fi motorină făcută în casă şi eu tot voi alimenta. Drumul continuă într-o tăcere mormântală. Nici prin staţie nu reuşesc să dezmorţesc o conversaţie. Transpiraţii reci îmi curg pe spinare. O nouă benzinărie la orizont. Nu mai opresc pentru că şi un orb ar vedea că e închisă. În maşină încep să aud oftaturi. Acelaşi lucru se pare ca se petrece şi în cealaltă maşină, dacă mă iau după sunetele scoase de staţie. Indicatorul de bord nu mai arată de mult nicio linie. Iar becul galben de alertă ne oferă o lumină odihnitoare în cabină. Dar ceilalţi nu apreciază acest moment feeric şi oftează în continuare. Încă o benzinărie închisă pentru care nu mai trebuie să opresc deoarece are un anunţ cât toate zilele la stradă. Şi intrăm pe o porţiune unde nu se mai vede nicio benzinărie. De fapt, nu se mai vede nimic pentru că câmp cât vezi cu ochii. Ulterior, cei din a doua maşină au recunoscut că, în acel moment se gândeau ce idee minunată au avut când au pus în portbagaj cablul de remorcare. Toată problema era că nu ştiau cum să-l lege. Continuăm drumul fără să mai îndrăznesc să mă uit la tabloul de bord. Ştiu că 90 km/h e viteza economică şi o păstrez cu sfinţenie. Din noapte apare pe stânga drumului o benzinărie mică. Pare părăsită de ani de zile. Tablele îi curg de pe acoperişuri, prin ferestre nu se mai vede de mult nimic din cauza murdăriei, cele două pompe arată jalnic. Aproape o depăşisem când, cu coada ochiului, văd o mişcare la o uşă laterală care abia se mai ţine în balamale. Virez brusc şi opresc drept lângă una din pompe. Rememorând evenimentele, nu ştiu dacă atunci maşina s-a oprit pentru că am frânat sau pentru că se terminase motorina. Din întuneric apare o făptură feminină. Mă reped năvalnic la ea:
- E deschis?
- Întâmplător, da, îmi răspunde ea.
- De ce întâmplător? zic eu.
- Pentru că azi e 2 ianuarie, e sărbătoare şi toate magazinele sunt închise.
Totul se clarifică. Nu e prima dată când mă păcălesc cu magazinele din Grecia, dar nu credeam că şi cu motorina. Continui interogatoriul:
- Aveţi motorină?
- Da, cum să nu! îmi răspunde femeia mirată de elanul meu.
- Vă rog să mă lăsaţi să alimentez eu. Vreau să pun motorină şi în buznarele de la uşi.
Prietenii din cealaltă maşină mă înconjoară ameninţător:
- De acum încolo, vei alimenta ori de câte ori alimentăm şi noi. Scurt!
Să auzim de bine!

Întâmplări de lângă noi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Prietena mea, Roxana, e căsătorită de câteva luni bune cu Erwin. Lăsând la o parte momentul premergător căsătoriei, când preotul a refuzat să îi cunune pentru că nu îi plăcea prenumele lui (Săru’mâna, părinte. Am venit să vă rugăm să ne cununaţi. Nu vreau. De ce? Pentru că nu-mi place prenumele lui. Cum adică? Uite aşa! Şi noi ce facem? Mergeţi la alt preot. Păi, suntem la un preot. Da, dar eu nu vreau să vă cunun. De ce? Pentru că nu-mi place cum îl cheamă. Şi nu ne cununaţi? Nu. Să mergem la alt preot? Mergeţi. Şi el o să ne cunune? Probabil, dacă îi va plăcea cum îl cheamă), lucrurile au mers lin până acum.

A trecut şi luna de miere, au trecut şi glumele sau invitaţiile colegiilor şi a venit vremea unor lucruri mai serioase. Cum ar fi spălatul geamurilor, pusul gogonelelor sau mersul cu naşii la un grătar la iarbă verde. Oameni gospodari, naşii au venit de cu dimineaţă cu portbagajul plin. Erwin, gospodar şi el, îi aştepta în faţa blocului nerăbdător la gândul plăcerilor culinare pregătite de cele două doamne. Pentru că nu avea rost să meargă cu două maşini, au lăsat maşina naşilor în faţa blocului şi au transferat preţiosul conţinut al portbagajului în maşina lor. S-au aburcat în maşină, şi-au legat centurile, au dat drumul la radio şi au pornit. Ieşirea din Bucureşti a fost destul de dureroasă din cauza traficului. În sfârşit, iată-i ajunşi în dreptul Aeroportului Băneasa.

- Ce frumos l-au renovat, glăsuieşte naşul, satisfăcut la gândul grătarului ce va să vie. Nu-i aşa, Roxana?

Linişte în maşină.

- Roxana, o interpelează Erwin peste umăr, ai adormit?

Liniştea cea mai adâncă domnea în maşină. Contrariat, Erwin ajunge în dreptul unui refugiu şi trage pe dreapta. Între timp, naşii recuperează rapid.

- Erwin, spune naşul cu dinţii strânşi, UNDE e Roxana?

- Cum unde e? răspunde Erwin cu glasul stins. Nu e în maşină? întrebă tâmp la rândul lui.

- Nu! răspunde naşul apăsat.

- Înseamnă că am uitat-o în faţa blocului? continuă Erwin şirul întrebărilor cu glasul tot mai pierit. - Da, asta înseamnă! statutează naşii la unison.

Au luat drumul înapoi într-o tăcere de mormânt.

În mod cu totul straniu, Roxana îi aştepta în faţa blocului cu bagajele lor cu tot. Trecuseră mai bine de două ore de la plecarea lor clandestină. Unde aţi fost? îi interpelează ea senină.

- Am ajuns până la Băneasa, răspunde Erwin cu glasul stins de eventuala apăsare a papucului nevestei.

- Şi aţi găsit benzină până la urmă?

Inculpaţii se uită unii la alţii în mod complice:

- Da, am găsit, răspund ei în cor. Hai să plecăm odată că întârziem şi ţie îţi arde de vorbă!

Să auzim de bine!