"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)

luni, 31 august 2015

Concediu de criză în Grecia – Prima zi în Stavros

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ca să fim sinceri şi să respectăm adevărul istoric, este prima jumătate de zi de concediu. Este ora 14, soarele arde din plin, iar eu mi-am ţinut promisiunea faţă de hotelier: i-am spus că vom ajunge în jur de 13.30 - 14. Şi, iarăşi ca să fim sinceri, meritul nu este numai al meu, ci şi al prietenilor noştri care, au condus cot la cot cu noi, veteranii, fără să zică „pâs”, fără o singură solicitare de oprire. Prilej de bucurie generală şi de înlăturare a oricăror temeri cu care porniseră la drum. Prietenul meu chiar îşi permite uşoare aventurări imaginare:
- A, păi, dacă se ajunge aşa de uşor, putem veni mult mai des.
Mă prezint la recepţie şi, faptul că o fac în greceşte, mă scuteşte de prezentarea oricăror acte sau vouchere. Profit de ocazie şi solicit ca prietenii noştri să fie cazaţi într-o cameră alăturată nouă. Solicitarea îmi este refuzată pe motive de rezervare şi, astfel, vom fi despărţiţi de o cameră, ceea ce nu e o catastrofă.
Începem să descărcăm maşinile, dar nu suntem lăsaţi de directorul hotelului şi un salariat, care vin să le care până în camere. Prilej de a observa că prietenilor noştri li s-a alocat o cameră puţin cam mare faţă de necesităţi. Ca să nu mai vorbesc de numărul de paturi...
- Voi aţi venit doi şi aveţi de gând să plecaţi trei? ne amuzăm noi.
Lăsăm multe din bagaje nedesfăcute, ne spălăm, ne schimbăm şi plecăm într-o raită de prospectare a oraşului. parcăm aproape de centru şi ne deplasăm în grup compact spre plajă. Ajungem imediat, e o problemă de ordinul zecilor de metri, dar plaja nu ne satisface. Îngustă, cu puţine amenajări şi nisip destul de grunjos. Oricum, nouă nu ne place să batem pasul pe loc, aşa că va fi un motiv în plus pentru plimbările noastre.
În centrul localităţii dăm de un parc, înconjurat de tonete cu porumb copt sau fiert, şi aromele emanate mă determină să iau decizia de a mânca un porumb copt în fiecare seară.
Ne reîntoarcem în Stavros şi, după ce colindăm magazinele care ne ies în cale, decidem că este destul de târziu, nimeni nu a mâncat nimic toată ziua, aşa că ar trebuie să găsim un local adecvat. Şi alegerea ne pică pe taverna Giannis (scris Jannis pe pancarda din faţa localului, alături de sigla Pepsi). Chestia cu sigla Pepsi ne trezeşte interesul, nu numai pentru că suntem vechi băutori de Pepsi, ci pentru că ştim că această marcă este mai greu de găsit în Grecia, ca să nu zicem inexistentă.
Decidem să vizităm super-market-urile observate pe drumul de venire într-una din zilele următoare. Oricum am privi lucrurile, e la mitea cocoşului că vom găsi bere Mithos sau apă la preţuri mult mai convenabile decât în oraş.
O tavernă mică, cu maximum douăzeci de mese, curată, ascunsă sub un umbrar este tot ce ne dorim. Luăm loc la o masă şi, instantaneu, ni se pune faţă de masă nouă şi obişnuita sticlă cu apă rece. O doamnă vine să ia comanda. La îndemnul comesenilor, mă fac purtătorul lor de cuvânt şi comand. În greceşte. Doamna mă ascultă, îşi notează comanda şi, la sfârşit, mă întreabă:
- De unde sunteţi?
- Din România, îi răspund eu cu sinceritatea care mă caracterizează.
- Nu cred, îmi răspunde doamna. Sunteţi grec.
- Nici vorbă, sunt român, nu sunt grec, îi răspund râzând.
- Nu se poate, sunteţi grec. Chiar dacă locuiţi în România.
- Doamnă, vă spun sincer, nu sunt grec, sunt român.
Fac o scurtă pauză pentru a le traduce comesenilor cele discutate până acum, şi toţi izbucnesc în râs.
- Atunci să ştiţi că vorbiţi foarte bine greceşte. Corpul s-ar putea să fie de român, dar capul, faţa, sunt de grec.
Şi pleacă să aducă comanda, lăsându-ne prinşi într-o discuţie veselă şi aprinsă despre metempsihoză şi despre frumuseţea locurilor. În unanimitate cădem de acord asupra a două chestiuni: chiar dacă acum nu sunt grec, cu siguranţă am fost într-o viaţă anterioară, iar relieful Greciei, cu munţii ei care răsar brusc din câmpie, deşi este superb, nu este mai frumos ca cel al României, care te încântă cu varietatea lui.
Această primă masă este prilej de a-mi îndeplini o dorinţă devenită tradiţie: să mănânc o porţie de peşte spadă. Nu înainte de a da pe gât o halbă mare de bere Mithos, rece şi bună, acompaniat de prietenul meu. Iar doamnele au avut satisfacţia să-şi potolească setea de Pepsi. Adăugăm la comandă şi câte un bouiourdi şi câte in saganaki. Ambele se dovedesc preparate excelent, aşa că le devorăm cu poftă.
Vine momentul plăţii şi o rog pe doamna care ne servise să ne facă note separate. Ambele note dau cu virgulă. Consultându-mă din priviri cu soţia, rotunjesc în plus suma şi solicit restul corespunzător. Îl primesc cu mulţumiri sincere din partea ospătăriţei. Prietenul meu îi înmânează o bancnotă mai mare decât suma de achitat, ospătăriţa îi dă restul la ultimul cent, îi mulţumeşte şi se retrage. Prietenul meu se holbează la mine:
- Ce e cu mărunţii ăştia?
- Ce să fie? Femeia ţi-a dat restul.
- Păi, ăştia erau pentru ea.
- Să fii sănătos! Trebuia să-i spui. Te-am avertizat încă din Bucureşti că ţi se va da restul până la ultimul cent. Dacă nu îi dai tu în mod explicit, niciun ospătar nu va lua bacşiş nici măcar un cent.
Omul strânge banii de pe masă şi ne sculăm cu burţile gogonate, dar suntem încă suficient de lucizi ca să ne dăm seama că acum, în halul în care arătăm, un drum direct în dormitor ar fi sinucidere curată. Aşa că, mai dăm o raită prin centru, prilej de a trece pe lângă un sediu al Bancii Naţionale. Pe care nu-l vedem asaltat de greci disperaţi, la fel cum, în niciun magazin nu ni s-a refuzat plata cu cardul, acolo unde erau dotaţi cu POS.
În periplul nostru ne oprim şi la un mic super-market, cu dorinţa sinceră de a ne asigura un stoc rezonabil de Pepsi. Au Pepsi, dar au şi un lichior care ne place la nebunie. Făcând o socoteală rapidă, constatăm că este la jumătate de preţ faţă de cel de acasă:
- Va trebui să cumpărăm o sticlă sau chiar două înainte de plecare, îi comunic decizia mea soţiei.
Greşită gândire, greşită decizie... Ne întoarcem spre hotel ceva mai întremaţi, iar directorul hotelului mă invită să beau un vin cu el, când voi avea timp.
- Ce vin? Alb sau roşu? îl întreb.
- Alb, normal. Vara se bea vin alb.
Iată cum, vorbitul limbii greceşti îmi sporeşte cunoştinţele oenologice...
În cameră (uriaşă, între noi fie vorba) terminăm despachetatul şi avem parte de o surpriză: uşa balconului are plasă anti-ţânţari! Verific dulapul în care este mascat frigiderul şi temerile mele se confirmă: este un mini frigider, nu poţi băga în el mai mult decât câteva cutii de bere sau sticle de jumătate. Dar are un congelator, mititel şi acesta. Îl verific şi constat că poate cuprinde patru sau cinci baterii de răcire pentru geanta frigorifică. În mod inexplicabil, este dezgheţat.
Camera de baie este mare, este dotată cu uscător electric de prosoape, are uscător de păr, duşul funcţionează, apa este fierbinte, dar există un inconvenient: duşul este amplasat chiar în dreptul ferestrei de aerisire, care se deschide spre pasajul exterior din care se accesează camerele.
Să auzim de bine!

joi, 27 august 2015

Concediu de criză în Grecia – Plecarea spre Stavros

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că ne-a ajutat bunul Dumezeu să ne bucurăm de concediu şi acest an. Pentru noi, problema nu este unde îl vom face, pentru că este de notorietate că destinaţia noastră va fi Grecia. Problema noastră este cum îl vom face.
Asta pentru că mass-media românească (şi, ca să fim sinceri, nu numai cea românească) excelează în ştiri cât mai alarmiste, reporteri trimişi la faţa locului relatează cu ochii holbaţi şi vocile gâtuite scene incredibile petrecute în oraşele greceşti. Dacă ar fi să le dăm crezare, oamenii mor pe străzi, magazinele sunt devastate, băncile sunt în flăcări, populaţia este în pragul canibalismului, asta după ce deja coborâseră la nivelul civilizaţiei din epoca de piatră.
Nu am dat crezare niciodată mass-mediei, iar acum mai mult ca oricând. Şi ca să am o confirmare, mai mult pentru liniştea celor din jurul meu, pun mâna pe telefon şi sun câteva cunoştinţe din Grecia. Bunînţeles, nici urmă de adevăr în spusele trimişilor la faţa locului.
Aşa că, decidem să luăm drumul Greciei, mai precis zona Stavros. Şi, ca să nu mergem cu mâna goală, luăm cu noi şi o familie prietenă. Se anunţă astfel un concediu plin de surprize, nu din cauza crizei, ci din cauza faptului că acesta va fi primul drum în afara ţării şi prima vizită în Grecia pentru prietenii noştri. De unde şi unele rugăminţi ale prietenului, în genul „te rog să nu mergi fără oprire până la hotel, opreşte şi tu măcar o dată la o oră” sau „nu e prea târziu să plecăm la ora patru?”, precum şi altele asemănătoare.
Îi liniştesc pe oameni, stabilim punctul de întâlnire, iar ora rămâne patru dimineaţa. Punctual cum îl ştiu, fix la ora patru prietenul apare la întâlnire. După pupăturile de rigoare între noi, între soţii şi între noi şi soţii, plecăm spre Oinacu. Poate din cauza unui deficit hormonal, dar prefer ieşirea prin Oinacu celei prin Giurgiu. Drumul este pustiu, puţine maşini ne depăşesc ceea ce începe să-mi dea deja o idee despre afluxul de turişti români spre Grecia. Ca o paranteză, îmi permit să observ că, în România, indiferent cu ce viteză vei merge pe şosea, întotdeauna va fi cel puţin unul care te va semnaliza din spate să-i eliberezi banda. Iar acum nu-mi semnalizează nimeni...
Ajungem repejor la benzinăria din vamă şi presimţirile sumbre mi se adeveresc: cu maşinile noastre cu totul, pe platformă sunt patru maşini. Faţă de anii trecuţi, când trebuia să aştept la rând la pompă. Alimentăm ultimii centimetri cubi de benzină şi intrăm în vamă, după care accedem breteaua spre pod. Coada deja este formată, dar este un risc pe care ni l-am asumat. Ştim de lucrări, ştim că se circulă greu, aşa că cele douzeci de minute de aşteptare nu sunt o surpriză.
Intrăm în vama bulgară şi, imediat ce ieşim, tragem pe dreapta: trebuie să luăm nelipsitele vignete. Şaizeci de lei ne costă pentru două săptămâni. La lipim pe parbriz, ne facem cruce, deschidem staţiile şi pornim motoarele.
Drumul aparent nesfârşit pe care îl parcurgem până la ieşirea din Ruse pare la fel de pustiu. Nici bulgarii cei mai harnici nu s-au sculat. Ţinem şoseaua E 85 spre Byala şi, după ce depăşim localitatea, virăm stânga spre Velikovo Târnovo. Este porţinea de drum bulgăresc care îmi place cel mai mult: trecerea pe sub Veliko Târnovo prin cele două tuneluri este de neegalat. Încetinim ca să admirăm oraşul aflat deasupra noastră şi reducem uşor viteza pentru că, în numeroasel benzi care se deschid la ieşirea din oraş, o ratare ne-ar fi fatală.
Reuşim să ne încadrăm pe banda corectă, iar după câţiva kilometri urmează intersecţia cea mai periculoasă de pe traseu: din şosea se desprinde o bandă spre dreapta, iar un indicator ne informează că e drumul spre Svilengrad. ACESTA este drumul corect spre vama Makaza. Dacă continuăm să ţinem E 85 tot înainte, deşi are aparenţa unei şosele calitativ superioare, vom fi în mare pericol, pentru că drumul ne va duce prin Gabrovo, spre pasul Şipka. Nu numai că traseul devine semnificativ mai lung, dar pasul Şipka are atâtea serpentine, atâtea urcuşuri şi coborâşuri, încât orice şofer ajunge să-şi dorească să fi fost vânzător de ziare.
Intrăm astfel pe Route 55, ca să parafrazăm celebra Route 66... Iar şoseaua 55 ne ajută să ocolim Kilifarevo pe centură şi să continuăm pe un traseu cât se poate de accesibil şi de confortabil spre Gurkovo. Mulţi începători reţin Gabrovo în loc de Gurkovo şi asta le aduce pieirea pe serpentinele de la Şipka... Aici, dragii moşului, e nevoie de un moment de mare atenţie: cu câteva sute de metri înainte de curba la stânga pe care o face şoseaua spre Gurkovo, se desprinde perpendicular un drum secundar. Este o scurtătură şi trebuie folosită. După un viraj în unghi drept spre stânga, drumeagul ne scoate, după câţiva kilometri, direct în şoseaua 6, ocolind astfel oarşul Gurkovo. Ajunşi la şoseaua 6, virăm dreapta şi mergem cu viteza reglementară spre Maglizh. Şoseaua e bună, e puţin circulată, aşa că nici nu ştim când dăm de o nouă scurtătură: ajunşi în dreptul localităţii, în loc să mergem înainte, până întâlnim E 85, accedem breteaua la stânga, spre Tulovo.
Este un drum judeţean, dar practicabil, pentru că bulgarii au alte noţiuni în ceea ce priveşte drumurile judeţene... Scurtătura ne scoate pe lângă Tulovo, intersectând dorita E 85. Transformată în soseaua 5, nu ne ia mult ca să ajungem la intrarea în Stara Zagora. Dar nu intrăm în oraş, ci virăm la stânga, pe bretea, spre linia de centură, care ne permite astfel, să evităm un oraş foarte aglomerat şi cu multe stopuri.
Ne continuăm drumul pe E 85 spre Dimitrovgrad, pe care trebuie să-l traversăm pe lăţime, oraşul neavând linie de centură. După doar câţiva kilometri, ajungem la centura oraşului Haskovo. Accedem breteaua spre stânga, urmăm centura şi, la prima trecere la nivel, facem dreapta, evitând astfel şi acest oraş.
Şoseaua 5 continuă spre sud spre Kardzali, pe care trebuie să-l traversăm. Este al doilea oraş, pe tot traseul, care tebuie traversat, el neavând centură. Vorbim pe staţii, mai spunem câte o glumă şi, la întrebarea mea dacă doresc o pauză, primesc un răspuns negativ. După ieşirea din Kardzali, la câţiva kilometri, trebuie să fim atenţi pentru că se face o bifurcaţie. Trebuie ales drumul spre dreapta, altfel vom intra în Momchilgrad, ceea ce nu dorim. Iar până în vama Makaza ne duce şoseaua.
Ajungem în vamă fix la ora 12, fără să facem nicio oprire şi respectând toate restricţiile de viteză. Scăzând timpul petrecut la benzinăria din vama Giurgiu, la cele două vămi, cu achiziţionarea vignetei şi aşteptatul la pod, ne iese un timp de aproximativ şase ore, ceea ce e excelent, fără să ne mai gândim şi la respectarea vitezei bulgăreşti...
Iar în Makaza ne vine şi sfârşitul optimismului. Tocmai îmi felicitam prietenii pentru rezistenţa dovedită până acum, că observăm un vameş bulgar că are ceva probleme cu actele unei bulgăroaice. În loc să o scoată din rând şi să o cerceteze cât vor muşchii lui, vameşul ţine banda în loc mai bine de douăzeci de minute. Timp în care, pe cealaltă bandă, maşinile trec, şi trec, şi trec...
Nervos din cauza aşteptării, conduc neatent şi ratez drumul la stânga care m-ar fi ajutat să ocolesc Komotini, scoţându-mă direct la autostradă. Aşa că, ne trezim că intrăm în plin în Komotini, la ora prânzului! Ceea ce echivalează cu încercarea de a te deplasa cu o maşină fără roţi. Aglomeraţia e cumplită, stopurile sunt la tot pasul, nici vorbă de o populaţie lăsată să moară pe străzi sau în canale, de bănci închise sau vandalizate. Magazine cu duiumul, magazine care trebuie aprovizionate. Iar aprovizionarea se face din camioane care blochează îngustele străzi ale oraşului, şi aşa pline de automobilele autohtone.
Greu, greu de tot, reuşim să răzbatem şi intrăm pe autostradă. În sfîrşit, ne bucurăm noi prin staţii, vom putea merge şi noi ca lumea. Se pare că acesta este un vis adolescentin, pentru că mari porţiuni din autostradă sunt supuse restricţiei la 60 km/oră. Ceea ce nu e rău, pentru că ne permitem câteva momente de pălăvrăgeală prin staţii. Încep să le povestesc prietenilor mei despre insula Samothrake, pe care am lăsat-o în urmă, şi despre istoricul ei, despre insula Thasos care începe să se zărească, sau despre istoricul celebrului drum Egnatia. Tocmai sunt în mijlocul unei prelegeri despre istoricul oraşului Kavala, când observăm că un alt grup, cu staţii în dotare, se suprapune pe frecvenţa noastră.
- Ce face Vlad, o ia la stânga? Noi suntem deja aproape ajunşi la intersecţie. Aţi auzit şi voi?
- Nu ştiu. Noi mai avem. Dar Ştefan ce părere are de ce aude?
- A amuţit, vine răspunsul, pe care îl consider un compliment, în râsetele tuturor.
Depăşim Xanthi, depăşim şi frumoasa Kavala şi autostrada ne duce, cu aceleaşi limitări nenorocite, tot mai aproape de destinaţie. În continuare, nimeni nu vrea să oprim pentru mâncat sau alte nevoi. În dreptul localităţii Nea Vrasna ieşim pe bretea pe drumul 2. Parcurgerea drumului ne oferă prilejul să remarcăm existenţa câtorva punte de mare interes turistic, cum ar fi un magazin Lidl, un altul Diskount Markt şi unul Masutis, ca să nu vorbim de numeroase benzinării…
La intersecţia semaforizată virăm stânga până aproape în centrul Stavros-ului, apoi dreapta şi, iată, suntem ajunşi la hotel. Hotel Arhontiko Liamas este numele noii noastre reşedinţe temporare.
Să auzim de bine!