Verişoara

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Poezii am mai publicat în paginile acestui blog. Evident, nu din creaţie proprie... Astăzi, o nouă poezie scrisă de Ion Pribeagu. Cine a fost Ion Pribeagu? Păi, acelaşi cu Sachi Disperatu, Ion Palavră, Ivan Turbincă, Ion Vraişte, Vasile Ispravă, Vasile Găină, astea până să se hotărască să-şi ia pseudonimul literar de Ion Pribeagu. Altfel spus, Isac Lazarovici, poet şi umorist evreu născut la Sulina. Iată acum o altă poezie din creaţia lui:

Prin anul nouă sute nouă
Nu mai eram un oarecare,
Veneam la clubul „Lumea Nouă”
Şi alte cercuri literare.

Îl cunoscusem pe Gârleanu,
Pe Cincinat, pe Eftimiu
Şi-a apărut, de Minulescu,
„Romanţe pentru mai târziu”.

Visam să cuceresc o lume,
Să schimb humorului tiparul,
Că publicasem nişte versuri
Într-un săptămânal, „Ţânţarul”.

Văzând directorul revistei
Că am talent de pamfletar,
Fără să steie mult pe gânduri
M-a angajat ca secretar.

Redacţia era în centru;
O cameră unde-ncăpea
Biroul, scaune, dulapul,
Maculaturi şi-o canapea.

De joi, când apărea revista
Şi până lunea care vine
Redacţia era închisă
Şi cheile erau la mine.

Directorul, un om politic,
Cu redingotă şi cu cioc,
Venea în timpul săptămânii,
Însă duminica de loc.

Aşa că tânăr, cu speranţe,
Plutind în sferele senine,
Mi-nchipuiam că-n toată ţara
Nu-i altul mai grozav ca mine!

Şi într-o sâmbătă, pe seară,
Plimbându-mi visul pe Lipscani,
M-am cunoscut cu o fetiţă
Cam de vreo douăzeci de ani,

De parcă Dumnezeu din ceruri
Vrând dorurile a-mi înfrâna,
O nimfă mi-a trimis în cale
Şi mi-a şoptit: - Ionică, na!

Nici nu-mi mai încăpeam în piele
De-acest potop de fericiri,
C-avea cosiţa în inele
Şi-n sân, ascunşi, doi trandafiri,

Guriţa roşie şi mică
Şi ochii negri, plini de foc,
Că tot privindu-i mi-era frică
Să nu pleznesc de-atât noroc!

Ne-am dus la cinema, la „Clasic”.
Un film cu Eva şi Adam.
O vorbă n-am scos pe-ntuneric,
Că doar prin mâini ne-nţelegeam.

Târziu, cam după miezul nopţii,
Ca-un autentic amorez,
Am invitat-o ca să vadă
Redacţia unde lucrez.

În cameră, printre săruturi,
Înghirlandate în rondele
Am proclamat-o-ntr-o poemă
Prinţesa visurilor mele!

Şi dimineaţa, pe la zece,
Când vream să-i mai dedic o strofă,
Deodată, a bătut în uşă
Directorul! O catastrofă!

În clipe de-astea, turbulente,
Tu nu ştii singur ce să faci:
S-ascunzi după birou fetiţa,
Sau cât mai grabnic să te-mbraci.

Şi s-a-ntâmplat cum se întâmplă
Când n-ai un pic de prevedere:
Eu, numa-n pantalon şi guler,
Şi ea cu nudul la vedere!

Directorul, galant din fire,
Privind-o a şoptit:-Scuzaţi!
Iar eu am spus:-Mi-e verişoară,
Venit-aseară din Galaţi!

A scotocit printre sertare,
A scos grăbit un manuscris,
Şi când fu gata de plecare,
M-a tras de-o parte şi mi-a zis:

Să nu fii supărat, Ionică,
Însă aş vrea să-ţi spun ceva:
Acum trei luni, fetiţa asta,
A fost şi verişoara mea...

Să auzim de bine!