Nu cred că a existat în istoria modernă a României un tapaj care să-l echivaleze pe cel generat de decesul și înmormântarea regizorului Sergiu Nicolaescu. Niciun actor, indiferent de cât de prodigios a fost, nu a beneficiat de așa o atenție a mass media, exacerbată până la penibil cu singurul scop al creșterii audienței. Iar dacă toată lumea și-a dat cu părerea, de ce să n-o fac și eu?
Pe vremea comunismului ceaușist circula un banc despre doi prieteni care, întâlnindu-se, își povestesc ultimele aventuri culturale.
- Ai văzut ultimul film? întreabă unul dintre ei.
- Nu! Ce film, al cui, cu cine? întreabă curios celălalt.
- Ultimul film al lui Sergiu Nicolaescu. Regia, Sergiu Nicolaescu, scenariul, Sergiu Nicolaescu, scenografia, Sergiu Nicolaescu, în rolul principal, Sergiu Nicolaescu, în rolul lui Sergiu Nicolaescu, Colea Răutu!
Ca la orice banc, sub trăsăturile îngroșate, se pot citi elemente de realitate.
Pentru că Sergiu Nicolaescu nu a scris istorie, ci a ilustrat-o. Istoria e scrisă bine mersi în documente, situri arheologice muzee și alte dovezi. Istoria există independent de voința noastră sau meritele noastre artistice. El doar a ilustrat-o, e drept, cu propria lui imagine, dacă ne gândim doar la imaginea regelui Carol I.
Pentru că Sergiu Nicolaescu nu a fost un politician redutabil. Nu îmi amintesc nicio cuvântare fulminantă ținută de el în parlament, nici de vreo propunere legislativă remarcabilă, nici de vreo lege care să-i poarte numele. Sergiu Nicolaescu, ca orice bun român, a participat la Revoluția din 1989. Dar și aici, avântul revoluționar a fost acoperit de aptitudinile regizorale în momentul când, uitând că nu este pe platoul de filmare, unde se folosește bulion în loc de sânge, a început să comande forțelor armate ce să facă.
Pentru că Sergiu Nicolaescu nu a fost actor. El a fost doar un talentat regizor. E drept, el a interpretat diverse roluri, de obicei doar cele principale, dar, cu o singură excepție, doar în filmele sale. Cazuri asemănătoare de regizori-actori se mai întâlnesc în cinematografia mondială, dar respectivii, înainte de a fi regizorii propriilor filme, au fost actorii altor regizori.
Pentru că Sergiu Nicolaescu, în pofida celor spuse chiar de el, putea avea o familie. Dar nu în situația în care declari că nu te-ai căsătorit pentru că nu ai întâlnit o femeie care să-i semene mamei. Și eu îmi iubesc mama, iar dovada spuselor mele este chiar faptul că tot rodul muncii mele se duce pentru întreținerea ei. Dar, din momentul în care m-am căsătorit, cele mai bune sarmale din lume au fost făcute de soția mea, nu de mama.
Pentru că Sergiu Nicolaescu, în pofida propriilor spuse, nu a murit cu regretul că nu a avut un copil. Sunt mii, zeci de mii, sute de mii de oameni cărora dorința de a avea un copil le oferă și mijloacele de a-l avea, fie că e vorba de adopție, înfiere sau alte metode. Este foarte greu, dacă nu imposibil, ca un om care susține că imaginea femeii este asociată cu imaginea mamei, să aibă copii. E nobil, e înălțător să-ți iubești mama, dar nu mama își face copii, nu ea îți spală șosetele sau îți face pachețelul pentru serviciu. Pentru asta există o persoană numită îndeobște soție.
Pentru că Sergiu Nicolaescu a fost doar un bun și talentat regizor și un adevărat patriot român, dar cu un ego atât de mare, încât a ajuns să ceară incinerarea cu sicriul închis, de parcă toată populația României ar fi rămas în admirația pozei lui, aflată pe peretele cu icoane. Justificau toate acestea onoruri militare?
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!