Copiii noştri sunt stresaţi. Şi nu oricum, ci rău de tot. Aşa au decis psihologii. Sau sociologii. Cine îi stresează? Păi, culoarea roşie a pixului cu care se scrie nota. De sute de ani copiii îşi văd notele trecute cu roşu de către profesori şi nu s-au stresat. Acum se stresează pentru că văd câteva secunde câteva liniuţe şi o semnătură. Culoarea roşie a ambalajelor bomboanelor nu îi stresează. Culoarea roşie a bluzelor sau a ojei cu care încep să-şi dea fetele de la unsprezece ani nu îi stresează. Culoarea roşie a rujului cu care se maimuţăresc elevele nu îi stresează. Culoarea roşie a înscrisurilor de pe tricouri nu îi stresează. Culoarea roşie a maşinilor sport după care întorc privirile nu îi stresează. În schimb, sunt în pragul de a pierde anul şcolar pentru că văd câteva secunde o notă scrisă cu roşu.
Credeţi că acesta le aste singurul stres? Nu, nici vorbă! Copiii noştri mai sunt stresaţi de sintagma “lucrare de control”. Groaznice cuvinte! Depresive cuvinte! Psihologii sau sociologii au decis ca să fie înlocuită cu “evaluare”. Termenul de “control” nu va mai fi întâlnit de ei niciodată în viaţă. Şeful lor nu îi va “controla”, ci îi va “evalua”. Poliţistul le va cere actele la “evaluare”. Soţiile îi vor “evalua” la portofele. La medic nu vor mai merge la “control”, ci la “evaluare”.
Copiii noştri cer tot mai mult şi oferă tot mai puţin. Tot ce e altfel decât dorinţele lor îi stresează. Nu îi stresează că fumează în curtea şcolii, dar îi stresează nota scrisă cu roşu. Nu îi streseză că termină liceul având nivelul cunoştinţelor la cel de semianalfabet. Pe ei îi stresează un simplu cuvânt. Copiii noştri cei stresaţi din nimicuri sunt tot mai puţin pregătiţi pentru viaţă. Un simplu cuvânt, o simplă liniuţă roşie le dă viaţa peste cap. Copiii noştri sunt tot mai mult crescuţi în borcan. Orice adiere de vânt îi va pune la pat, orice cuvânt la va provoca depresii psihice, orice atingere le va provoca leziuni ireparabile, orice fărâmă de mâncare le va da sănătatea peste cap pe viaţă. Orice problemă îi va trimite automat în braţele psihologilor atât de grijulii. Sau sociologilor atât de grijulii. Viaţă care le va fi tot mai virtuală, tot mai depărtată de cea reală. Viaţa pe Facebook le va oferi adevăratele momente de fericire şi împlinire. Viaţa tastând în faţa monitorului va fi viaţa lor ideală, lipsită de contacte fizice, de concret, de mişcare. O viaţă ireală, o viaţă pe monitor, o viaţă care îi fragiliza tot mai mult, până vor ajunge umbrele unor fiinţe care trăiesc în aerul şi pe pământul planetei.
Dar, după cum spune proverbul, poate tot răul e spre bine. Poate aşa, feriţi de asemenea stresuri, nu vor mai râde ca tembelii spunând că Moş Ion Roată a fost un fotbalist.
Să auzim de bine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează, comentează! Ceva tot trebuie să fie de comentat!