O analiză la sânge (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată, alegerile abia s-au terminat, dar Internetul deja geme de articole, comentarii, păreri sau dezamăgiri. Toate cât se poate de imperative, toate în căutarea adevărului suprem, toate măcinate de grija europenismului românesc, situaţia elitelor româneşti şi consolidarea dreptei.
Înainte însă de a emite vreo consideraţiune privind structura politică sau socială a votanţilor din România, cred că trebuie bine definiţi termenii în care vrem să facem aceste consideraţii. Şi un prim termen este chiar acela de europenism. Majoritatea articolelelor deplâng lipsa acestuia sau nivelul lui scăzut, lucru care nu ar trebui să ne mire absolut deloc. Atâta timp cât europenismul a însemnat pentru intelectualitatea românească (pentru că plebea a avut un acces limitat) renunţarea la valorile naţionale, batjocorirea istoriei, luarea în derâdere a simbolurilor naţionale sau lupta perpetuă şi fără rost împotriva unui comunism la care toţi au fost părtaşi, ei bine, acest europenism nu putea fi îmbrăţişat de niciun om normal. Dacă am arborat drapelul naţional de 1 Decembrie, un cunoscut m-a apostrofat oripilat cu remarca tu ştii cine a propus asta? Nu, nu ştiu şi nici nu mă interesează, dar a-ţi renega propriile valori şi simboluri doar pentru că nu-ţi place de cel care a propus aceasta nu este o dovadă de europenism care să fie larg îmbrăţişat. Şi nici introducerea în cărţile de istorie a Andreei Esca în locul lui Mihai Viteazul. După douzeci şi doi de ani de la Revoluţie, europenismul a însemnat pentru români doar violenţă şi pornografie pe toate canalele mass media, droguri vândute la colţul şcolii, profesori care au ştiut doar să ceară fără să ofere nimic, o elită dispreţuitoare şi ermetică.
Elita românescă, atât de căinată în ultimele zile, poartă şi ea amprenta proprie, specifică. Fără discuţie că elita reprezintă o pătură foarte subţire (nici nu are cum, nu există nicio ţară în care ponderea elitelor să o domine pe cea a altor clase sociale) dar elita românească nu s-a remarcat decât prin aroganţă şi lipsa de implicare. Nu îmi amintesc niciun proiect social în care să se fi implicat, iar ieşirile la rampă au avut un substrat politic prin definiţie. Ceea ce numim elită românească a rămas la nivelul unui grup ermetic de persoane, lipsit de atitudine socială şi comunicare cu ceilalţi. Foşti comunişti, dinozaurii elitei româneşti nu au pregetat să-şi catalogheze concetăţenii cu epitete din cele mai vulgare, fapt care nu poate atrage simpatii şi nici nu se poate constitui într-o punte de legătură. Ermetismul elitelor româneşti este atât de virulent încât nu au putut să-şi constituie un punct de vedere unitar, imagine care nu face altceva decât să reproducă la o scară superioară egoismul cetăţeanului de rând.
Situaţia dreptei poartă şi ea amprenta specificului naţional. Pur şi simplu pentru că, prima întrebare care îţi vine în minte este care dreaptă? PNŢ nu mai este nici măcar o relicvă a partidului istoric şi naţional care se clama. Forţa Civică este un partid făcut pentru ca domnul Ungureanu să aibă un partid. PDL este în cădere liberă de la alegerile locale şi nu numai că nu a reuşit să-şi revină, dar prin intrarea în ARD a făcut să-i dispară orice urmă de individualitate, orice platformă proprie. Toate acestea cu observaţia că termenii de doctrină sau ideologie, termeni care ar marca identităţile unor partide, sunt extrem de vagi şi de comuni la partidele româneşti. Practic, singura definiţie care se poate asocia celor de dreapta este că sunt cei împotriva USL, ceea ce nu constituie decât un motiv de mahala şi nu un criteriu politic. A vorbi acum, într-o Românie sărăcită şi devalizată de o guvernare de drepata, despre regretul faţă de eşecul dreptei nu poate constitui decât dovada unei mari naivităţi. Anunţul domnului Ungureanu, precum că ARD va fi nucleul coagulării forţelor de dreapta nu are nici măcar o valoare teoretică, din moment ce ARD şi-a încetat existenţa de facto pe 9 decembrie la orele 21.01 fix.
Majoritatea comentariilor se axează pe critica votului şi a votanţilor cu accente de reproş vădit faţă de orientarea votanţilor. Dar votul a fost şi va fi întotdeauna şi în toate societăţile o problemă de strict pragmatism. Nimeni nu votează vise sau iluzii. Cetăţenii americani care au participat la alegerile americane nu de mult încheiate nu au votat nicidecum un vis, ci platforme politice şi economice clare, legate de taxe, impozite sau cheltuieli sociale şi militare. Votul a reprezentat întotdeauna materializarea voinţei unei mase de oameni mult mai mare decât cea a celor care îl comentează, indiferent că le convine sau nu. A trece peste aspectul pragmatic al votului înseamnă ignorarea cu bună ştiinţă a realităţii, aşa cum este ea, bună sau rea.
În fapt, europenismul la care visăm şi nădăjduim nu este altceva decât un ideal al imaginaţiei noastre, pentru că nimic din ceea ce regăsim astăzi în societatea românească nu este străin celorlalte state europene. Corupţie, hoţie, droguri, politicianism făţarnic, adâncirea discrepanţelor sociale, sărăcie, şomaj? Care este ţara europeană care duce lipsă de aşa ceva?
Să auzim de bine!