Degustare ambulatorie

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată, iarna a venit şi sărbătorile de iarnă bat la uşă. Este momentul deciziilor dure, bărbăteşti. Aşa că ne întâlnim cu toţii la amicul Dănuţ. Locul întâlnirii nu ar prezenta vreo semnificaţie deosebită, doar că mama Dănuţului pune nişte murături fantastice...
După a scurtă conversaţie de încălzire şi câteva sendvişuri cu castraveciori muraţi, decidem să abordăm pieptiş subiectul sărbătorilor de iarnă.
- Frate, tata nu mai poate să ne facă rost de vin anul ăsta!
Este vocea lui Dănuţ care face această declaraţie. Suntem bulversaţi. Ne uităm unii la alţii cu ochii măriţi de groază. Se ştia din străbuni că vinul adus de tac’su ţinea sărbătorile noastre de iarnă. Crăciun fără vinul roşu adus de el? Exclus! Revelion fără acelaşi vin în damigene? Nici nu se punea problema! Vinul de la Dănuţ şi cârnaţii aduşi de Iulică erau baza existenţei noastre hibernale.
Cu mâini tremurânde, Iulică mai ia un sendviş.
- Creşterea glicemiei îmi induce o creştere a procesului cognitiv, ne explică el doct. E momentul să fim bărbaţi adevăraţi.
În perfect consens cu el, mai luăm fiecare câte un sendviş, după care cădem pe gânduri. În lumina celor spuse, nu avem decât două posibilităţi: renuţăm la petrecerile de sărbători sau procurăm vinul din alte surse competente.
- Treaba voastră, glăsuieşte Mihăiţă, dar eu nu-i pot spune nevestei că nu avem vin. Avem cada la baie foarte mică şi nu pot dormi deloc ca lumea în ea.
Mirciulică dă din cap a înţelegere, cu gravitatea omului care cunoaşte problema. După care, luminat de o idee, ia cuvântul:
- Frate, mergem să cumpărăm de la un magazin de vinuri!
Ideea ni se pare ciudată, dar în momente decisive trebuie luate decizii decisive, aşa că aprobăm cu mormăituri repetate.
- Şi de unde ştiţi că nu vom cumpăra o poşircă? vine ca o ghliotină întrebarea lui Iulică, motivat probabil de glicemia crescută.
Atmosfera devine încinsă, spiritele tot mai agitate, emulaţia creşte.
- Mergem să cumpărăm de la un magazin unde ni se permite degustarea, încerc eu o sugestie timidă.
Extenuaţi de efortul prelungit, toţi acceptă propunerea cu un oftat de uşurare și mai devorăm câte un sendviș. Prin vot democratic se stabileşte că delegaţia care va merge la munca de teren va fi compusă din subsemnatul şi numitul Mihăiţă.
A doua zi, de cu dimineaţă, bine încotoşmănaţi şi cu damigenele în mâini, ne întâlnim pentru a purcede la acţiune. Am trecut peste micul dejun din dorinţa sinceră a bunului gospodar de a se vedea cu treaba rezolvată cât mai curând. Utilizarea automobilelor din dotare este exclusă din start, aşa că vom aborda metoda aspră şi bărbătească a mersului pe jos. Nu parcurgem o distanţă mai mare decât Bucureşti-Giurgiu şi iată, dăm peste magazinul mult visat. Intrăm, ne scuturăm de omăt, salutăm civilizat, punem damigenele jos, iar gestionarul se apropie politicos:
- Bună ziua! Ce sortiment doriţi?
Mă uit la Mihăiţă, el se uită la mine şi amândoi la gestionar.
- Nu ştim precis, ce să zicem... unul roşu. Da, roşu cred că ar fi bun...
Plin de intenţii bune, omul apucă două cupe şi toarnă în ele cam două degete dintr-un sortiment de vin roşu. Îl degustăm şi suntem de acord că vinul este unul bun.
- Acesta este un vin demidulce, ne informează bunul om. Nu vreţi să încercaţi şi unul dulce? Ştiţi, pentru doamne...
Cu gândul la egalitatea dintre sexe pentru care suntem luptători consecvenți, ne exprimăm acordul unanim, iar procedura şi cantităţile se repetă. Da, vinul e bun, asta se vede clar pe feţele noastre, dar omul este un profesionist:
- La friptură, ştiţi..., îmi cer scuze, dar merge unul demisec. Tot roşu, dar demisec.
Ne exprimăm acordul şi dăm pe gât încă două cupe. Hotărât lucru, vinul este excelent. Aproape că ne decidem să îl cumpărăm, dar şarpele ispitei, care luase chipul gestionarului, ne îmbie:
- Poate doriţi să încercați un cupaj, ştiţi..., unul mititel, jumătate demidulce şi jumătate demisec...
Ideea ni se pare excelentă, cu atât mai mult cu cât noi ne descheiasem la haine şi ne scosesem fularele. Cupajul iese minunat şi încântarea ni se citeşte pe feţe. Încet, încet, mai radem vreo patru sortimente de cupaj de vin roşu... Aşa că bunul om continuă:
- Mă gândeam..., ştiţi..., îmi cer scuze..., dar poate aveţi şi peşte la masă. Am un vin alb minunat!
Dăm pe gât alte două cupe dintr-un vin alb deosebit de bogat, înainte de a ne reaminti cu o oarecare greutate că avem şi peşte la masă.
- Iar ăsta, declară gestionarul cu un zâmbet radios, este un sortiment pe care l-am primit chiar aseară. E un vin alb sec de cea mai bună calitate!
Şi ne mai pune în cupe. Le bem pe îndelete, prilej de a observa că mâinile îmi tremură uşor, iar vorbirea lui Mihăiţă este uşor afectată.
- Haideţi..., hă..., adică..., hm..., să încercăm..., ups..., şi un cupaj de vin alb, reuşeşte să articuleze Mihăiţă după câteva încercări nereuşite.
Bine sprijiniţi unul de altul reuşim să dăm pe gât alte două cupaje de vin alb. Brusc, ne dăm sema că viaţa într-o prăvălie este frumoasă şi gestionarul este un om minunat, așa că ne manifestăm sentimentele sincere prin încercări repetate de a-l pupa pe frunte. Omul încearcă o eschivă, spunându-ne:
- Ştiţi..., îmi cer scuze..., dar e ora două şi trebuie să închid. V-aţi decis?
Cu căciula pe ceafă şi ţinându-se de perete, Mihăiţă mă priveşte lung şi tulbure câteva clipe, după care se întoarce anevoie către gestionar şi îi articulează cu mare greutate:
- Mulţu’esc..., ăăă..., mai venim şi..., îh...., mâine, că..., mhmmm..., dăăă..., nu ne-am hotărât...
Să auzim de bine!