Campania de recoltări de toamnă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi am o zi liniştită. Toată treaba care era de făcut prin casă e făcută, soţia nu a venit încă de la serviciu, aşa că ce îşi mai poate dori un bărbat energic, cu un tonus alert, în asemenea condiţii? Exact, să se lăfăie şi să aţipească în faţa televizorului în căutarea unei partide de snooker.
Zis şi făcut, vorba iepuraşului. Mă întind cât sunt de lung şi încep a butona telecomanda. Tot butonând din post în post îmi este dat să văd şi să aud cum votanţii facebook-işti subţiri, din elită, încep să se manifeste democratic. Te-am votat, domnule Johannis? Atunci faci ce-ţi spunem noi, că de aia e democraţie. Nu numeşti tu pe cine vrea muşchiul tău în echipa ta prezidenţială, ci pe cine vrem noi, ca să fie lucrurile clare! Vestea îmi dă fiori de bucurie. Iată, îmi zic eu, cum noutatea naşte ineditul: te-am votat pentru că doream un preşedinte ca să facă ce vrea el, dar acum faci ce vrem noi.
Continui butonarea şi o altă veste mă umple de satisfacţia reuşitei pentru că îmi este dat să aud şi să văd elita societăţii civile româneşti, elita elitelor, creme de la creme, cum se spune prin Drumul Taberei, cum ne învaţă adevărurile democraţiei pentru care au luptat în recentele alegeri. Ei, luptătorii neînfricaţi, minţile luminate care i-au învăţat pe români votul adevărat, pentru câştigarea libertăţilor pierdute, pentru democraţie şi cinste, strigă acum în gura mare: gândeşti altfel decât noi, eşti mort! Democraţie nu înseamnă să avem şi să ne acceptăm cu păreri diferite, ci toţi să gândiţi ca noi, că de aia am votat, chiar dacă te numeşti Radu Beligan sau Tudor Gheorghe şi te numeri printre puţinii mari oameni pe care îi mai are ţara.
Dar bucuriile mele mediatice nu se opresc aici pentru că o nouă ştire dă năvală prin difuzoarele televizorului: campania de recoltări de toamnă este în plină desfăşurare! Harnicii lucrători din DNA-uri raportează noi recolte la hectar de pe feudele baronilor locali, iar roadele muncii lor se strâng bob cu bob cu dube speciale în hambarele patriei de la Gherla, Jilava sau Poarta Albă. Aşa cum se prevăd depăşirile de plan, morile tribunalelor vor avea ce măcina din greu în anii viitori dând cetăţenilor patriei, dacă nu bogăţie, cel puţin încrederea în legi.
Dar toate ştirile astea nu fac doi bani pe lângă aceea care tocmai se insinuează prin gura unui parlamentar aflat într-un studio, la o şuetă mică. Şi zice gura lui:
- ...iar în acest mod oamenilor le va fi frică să mai fie parlamentari.
Ei, ce ziceţi de asta? Din cauza campaniei de recoltări, oamenilor le va fi frică să mai devină parlamentari.
Vorbele ipochimenului ascund un adevăr care mă tulbură. Iată, îmi zic eu, cum este amaninţată însăşi vâna clasei noastre politice, matca ei de aur. Tot arestând la parlamentari nu vom mai avea ploiticieni! Riscăm să devenim o ţară cinstită, dar fără de parlamentari. Brrr, cumplit viitor!
Adevărul este prea crud ca să-l accept uşor, aşa că pun totul pe seama unei perturbaţii la releul de retransmise, ceea ce mă face să cred că spusele lui vor fi sunat altfel:
- ...iar în acest mod hoţilor le va fi frică să mai fie parlamentari.
Ceea ce, trebuie să recunoaştem, este mai aproape de adevăr.
Să auzim de bine!

O analiză la sânge (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată, alegerile abia s-au terminat, dar Internetul deja geme de articole, comentarii, păreri sau dezamăgiri. Toate cât se poate de imperative, toate în căutarea adevărului suprem, toate măcinate de grija europenismului românesc, situaţia elitelor româneşti şi consolidarea dreptei.
Înainte însă de a emite vreo consideraţiune privind structura politică sau socială a votanţilor din România, cred că trebuie bine definiţi termenii în care vrem să facem aceste consideraţii. Şi un prim termen este chiar acela de europenism. Majoritatea articolelelor deplâng lipsa acestuia sau nivelul lui scăzut, lucru care nu ar trebui să ne mire absolut deloc. Atâta timp cât europenismul a însemnat pentru intelectualitatea românească (pentru că plebea a avut un acces limitat) renunţarea la valorile naţionale, batjocorirea istoriei, luarea în derâdere a simbolurilor naţionale sau lupta perpetuă şi fără rost împotriva unui comunism la care toţi au fost părtaşi, ei bine, acest europenism nu putea fi îmbrăţişat de niciun om normal. Dacă am arborat drapelul naţional de 1 Decembrie, un cunoscut m-a apostrofat oripilat cu remarca tu ştii cine a propus asta? Nu, nu ştiu şi nici nu mă interesează, dar a-ţi renega propriile valori şi simboluri doar pentru că nu-ţi place de cel care a propus aceasta nu este o dovadă de europenism care să fie larg îmbrăţişat. Şi nici introducerea în cărţile de istorie a Andreei Esca în locul lui Mihai Viteazul. După douzeci şi doi de ani de la Revoluţie, europenismul a însemnat pentru români doar violenţă şi pornografie pe toate canalele mass media, droguri vândute la colţul şcolii, profesori care au ştiut doar să ceară fără să ofere nimic, o elită dispreţuitoare şi ermetică.
Elita românescă, atât de căinată în ultimele zile, poartă şi ea amprenta proprie, specifică. Fără discuţie că elita reprezintă o pătură foarte subţire (nici nu are cum, nu există nicio ţară în care ponderea elitelor să o domine pe cea a altor clase sociale) dar elita românească nu s-a remarcat decât prin aroganţă şi lipsa de implicare. Nu îmi amintesc niciun proiect social în care să se fi implicat, iar ieşirile la rampă au avut un substrat politic prin definiţie. Ceea ce numim elită românească a rămas la nivelul unui grup ermetic de persoane, lipsit de atitudine socială şi comunicare cu ceilalţi. Foşti comunişti, dinozaurii elitei româneşti nu au pregetat să-şi catalogheze concetăţenii cu epitete din cele mai vulgare, fapt care nu poate atrage simpatii şi nici nu se poate constitui într-o punte de legătură. Ermetismul elitelor româneşti este atât de virulent încât nu au putut să-şi constituie un punct de vedere unitar, imagine care nu face altceva decât să reproducă la o scară superioară egoismul cetăţeanului de rând.
Situaţia dreptei poartă şi ea amprenta specificului naţional. Pur şi simplu pentru că, prima întrebare care îţi vine în minte este care dreaptă? PNŢ nu mai este nici măcar o relicvă a partidului istoric şi naţional care se clama. Forţa Civică este un partid făcut pentru ca domnul Ungureanu să aibă un partid. PDL este în cădere liberă de la alegerile locale şi nu numai că nu a reuşit să-şi revină, dar prin intrarea în ARD a făcut să-i dispară orice urmă de individualitate, orice platformă proprie. Toate acestea cu observaţia că termenii de doctrină sau ideologie, termeni care ar marca identităţile unor partide, sunt extrem de vagi şi de comuni la partidele româneşti. Practic, singura definiţie care se poate asocia celor de dreapta este că sunt cei împotriva USL, ceea ce nu constituie decât un motiv de mahala şi nu un criteriu politic. A vorbi acum, într-o Românie sărăcită şi devalizată de o guvernare de drepata, despre regretul faţă de eşecul dreptei nu poate constitui decât dovada unei mari naivităţi. Anunţul domnului Ungureanu, precum că ARD va fi nucleul coagulării forţelor de dreapta nu are nici măcar o valoare teoretică, din moment ce ARD şi-a încetat existenţa de facto pe 9 decembrie la orele 21.01 fix.
Majoritatea comentariilor se axează pe critica votului şi a votanţilor cu accente de reproş vădit faţă de orientarea votanţilor. Dar votul a fost şi va fi întotdeauna şi în toate societăţile o problemă de strict pragmatism. Nimeni nu votează vise sau iluzii. Cetăţenii americani care au participat la alegerile americane nu de mult încheiate nu au votat nicidecum un vis, ci platforme politice şi economice clare, legate de taxe, impozite sau cheltuieli sociale şi militare. Votul a reprezentat întotdeauna materializarea voinţei unei mase de oameni mult mai mare decât cea a celor care îl comentează, indiferent că le convine sau nu. A trece peste aspectul pragmatic al votului înseamnă ignorarea cu bună ştiinţă a realităţii, aşa cum este ea, bună sau rea.
În fapt, europenismul la care visăm şi nădăjduim nu este altceva decât un ideal al imaginaţiei noastre, pentru că nimic din ceea ce regăsim astăzi în societatea românească nu este străin celorlalte state europene. Corupţie, hoţie, droguri, politicianism făţarnic, adâncirea discrepanţelor sociale, sărăcie, şomaj? Care este ţara europeană care duce lipsă de aşa ceva?
Să auzim de bine!

O analiză la sânge (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Una peste alta, USL a câştigat, iar ARD a pierdut. Şi, dacă nu mă înşel, mai abitir ca la alegerile locale. Această stare de lucruri nu mă fericeşte în mod deosebit pentru că sunt de părere că un sistem nervos vegetativ, care temperează un sistem nervos central excesiv de puternic este soluţia cea mai bună pentru un organism echilibrat. Dar, să sperăm că majoritatea covârşitoare a USL în tot spectrul decizional românesc nu va avea alt efect decât realizarea cât mai curând a promisiunilor de mai bine.
Haideţi acum să ne referim puţin şi la actorii recentei campanii încheiate. Din partea USL au fost mai mulţi. Cu mesaje bune sau mai puţin bune, toţi membri USL au avut posibilitatea apariţiilor publice şi a emiterii unor păreri în nume propriu, al partidului sau al uniunii. La aceste mesaje s-au adăugat o prezentare unitară a campaniei şi una grafică menită să atragă şi să liniştească privirea alegătorului, ncidecum să o sperie. Candidaţii lor au apărut la orice post de televiziune au fost invitaţi şi comportamentul avut în faţa camerelor a fost unul pacifist, înţelegător, bazat pe dialog. Au fost atacate ideile şi realizările sau nerealizările adversarilor politici şi nu persoanele. Lucrurile nu au stat însă la fel în tabăra ARD. Din start, mânaţi de orgolii şi defulări stranii, aceştia au refuzat apariţia în faţa oricărui public, transmiţând astfel imaginea unui elitism de care alegătorul român nu avea nevoie. Grafica execrabilă a panourilor publicitare, jocuri de cuvinte puerile (noi avem candidaţi noi) sau fotografii respingătoare au avut şi ele aportul lor deloc de neglijat. Mesajul transmis în puţinele apariţii publice ale candidaţilor a fost unul extremist (vezi cel cu România lui Ungureanu) sau chiar timorat (vezi supărarea lui Cezar Preda despre apariţiile lui Traian Băsescu), iar atacul la persoană a fost nelipsit. Dar, dincolo de toate acestea, mai este un aspect. Unul singur, dar foarte, foarte important. Iar acest aspect se numeşte Traian Băsescu. Dar, haideţi să facem un mic exerciţiu de imaginaţie ca să înţelegem mai bine.
Să ne imaginăm o firmă, o firmă dotată cu tot personalul de decizie şi execuţie necesar. O firmă în care directorul general îşi anunţă salariaţii că el va semna orice act şi va lua orice decizie. Şi firma îşi începe activitatea. Vine furnizorul de butelii de apă plată. Şeful aprovizionării le face recepţia, dar nu poate semna avizul sau factura pentru că directorul general şi-a asumat acest drept, iar el e într-o şedinţă. Aşa că furnizorul se reîntoarce acasă cu buteliile între picioare, ca să zicem aşa. Apoi, directorul tehnic vede că tocmai a terminat de executat o nouă şarjă de produse şi se duce la contabilul şef să-i întocmească facturile pentru beneficiari. Dar acesta îl refuză pentru că nu el, ci doar directorul general are acest drept şi tocmai acum este plecat la băi la Sovata. Aşa că directorul tehnic scoate producţia din hală şi o bagă pe stoc, în depozit. Şi aşa mai departe... până ce firma îşi blochează singură întreaga activitate din cauza unui motiv care se numeşte simplu delegarea responsabilităţilor.
Iar această delegare a responsabilităţilor sau, în limbaj politic, respectarea Constituţiei, este chiar lucrul pe care domnul Băsescu a refuzat să îl practice din momentul în care s-a declarat preşedinte jucător. A înţeles ca, peste prerogativele constituţionale (situaţie despre care doamna Merkel văd că nu a emis încă nicio opinie), să se amestece şi să dicteze activitatea Guvernului sau a Parlamentului, iar mai nou, să facă el singur campania publicitară a ARD. Omiţând cu bună ştiinţă că, aidoma directorului din imaginaţia noastră, toate belelele şi toate nemulţumirile se vor spage în capul unui singur om: al lui. Omiţând cu bună ştiinţă că, prin atitudinea avută în două mandate, a devenit paratrăsnetul tuturor frustrărilor şi nemulţumirilor. Rezultatul a fost cel prezumat: domnul Băsescu a devenit, prin apariţiile sale, cel mai bun promotor al USL.
În urma acestei campanii aiuritoare şi, în ceea ce îl priveşte pe domnul Băsescu, ilegală (sunt curios care va fi reacţia stimabilei doamne Reding), PNŢ nu a pierdut nimic pentru că practic, partidul nu mai există de ani buni. Forţa Civică nu a pierdut pentru că nu avea ce. PDL nu a pierdut pentru că partidul a pierdut şi e pe ducă încă de la alegerile locale. Singurul mare perdant este domnul Mihai Răzvan Ungureanu, cel care, condus de principiul care ne spune că fiecare tindem spre nivelul nostru maxim de incompetenţă, a pierdut postul de director SIE pentru cel de prim ministru, cu speranţa probabil ascunsă că, uite aşa, încet, încet, poate ajunge şi el preşedinte...
Să auzim de bine!

O analiză la sânge (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
De la bun început vă atenţionez că nu este vorba despre o analiză a sângelui, gen analiza Wassermann, ci de una în sensul unei meticulozităţi mai accentuate. Şi pentru că tocmai s-a terminat o nouă sesiune de vot, mă voi referi la aceasta.
O primă observaţie se referă la campania dusă în preambulul alegerilor. Campanie care, personal, m-a dezamăgit. Nu numai pentru că n-au fost prezentate proiecte fezabile, ci doar platforme sindicaliste. Ci chiar pentru prezentarea propriu-zisă. Ca să fiu mai clar, vă rog să scoateţi capul pe geam şi să admiraţi primul panou publicitar al ARD. Este că v-aţi speriat? Nici nu ai cum să n-o faci, din moment ce chipurile candidaţilor au o nuanţă albăstrie specifică înecaţilor după trei zile de stat în apă, culoare care nu ar atrage nici măcar un medic legist... Ia comparaţi acum aceste imagini sinistre cu chipurile prezentate cald şi în culori prietenoase ale candidaţilor USL. Ei, am dreptate?
Haideţi să mai adăugăm la acestea panoul în care, faţa jovială a domnului Blaga apare lângă un Ungureanu cu buzele strânse şi o privire atât de rece, încât te trimite la frigiderul cu bere şi nu la urna de vot.
Un alt aspect este cel al dispreţului şi aroganţei care s-au lipit de cei din ARD precum marca de scrisoare. Nu mai ne pierdem timpul cu rememorarea aroganţei unui Baconschi sau Boc pentru că sunt deja de notorietate. Atitudinea elitistă, cinică şi dispreţuitoare faţă de un electorat pe care, culmea, vrei să îl atragi, au fost o caracteristică a campaniei trecute. Iar bomboana pe colivă a fost pusă tocmai de domnul Ungureanu când, făcând referire la “teleormanizarea ţării” nu numai că a dat dovadă de aceeaşi trufie şi aroganţă jignind nu doar populaţia unui judeţ, dar m-a convins că a înţeles ce se întâmplă în jurul lui tot atât de mult cât înţelege o vacă Kobe.
În sfârşit, a existat şi un al treilea aspect nu mai puţin important. Este vorba de prezenţa domnului Băsescu. Ce legătură a avut domnul Băsescu cu campania electorală? Păi, teoretic, nu trebuia să aibă niciuna. Ca un preşedinte ce doarme cu Constituţia sub căpătâi, dumnealui ar fi trebuit să se preocupe de cu totul alte lucruri. Dar, domnul Băsescu fiind un preşedinte jucător declarat, nu a putut să se abţină să nu calce legea şi s-a implicat în campania electorală. Şi a făcut-o cu atât suflet încât cei din ARD nu au mai suflat. Niciunul. Nu s-a mai auzit nicio voce, niciun reprezentant nu a putut să se mai impună, toate florile s-au ofilit la umbra marelui stejar... Implicarea lui a fost atât de profundă încât, nu numai că a apărut făcând propagandă electorală în fiecare seară la televizor, dar a mai apărut şi sâmbătă, moment al alegerilor când nici Sfântul Petre nu mai avea voie să apară. Toate astea uitând că, prin conduita sa anterioară, el a devenit catalizatorul tuturor nemulţumirilor populaţie, reuşind astfel să-i facă şi pe nehotărâţi să voteze cu USL.
Să auzim de bine!

Afară cu PDL!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Vă rog ca, înainte de a trece la subiectul postării de astăzi, să-mi permiteţi o scurtă paranteză. Este vorba despre oratorie.

Fără să am vreo intenţie declarată, am avut ocazia să ascult în zilele din urmă o sumă de candidaţi, unii mai locvaci decât alţii. În paralel, nu au lipsit comentariile diferiţilor analişti, unul mai analist decât altul, dar toţi având o trăsătură comună: ridiculizarea vreunui candidat. Dar nciunul, dar absolut niciunul dintre aceşti analişti, nu a făcut nicio remarcă pertinentă referitoare la calităţile de orator ale vreunui candidat, calităţi atât de necesare într-o dispută electorală.

Oratoria nu este o vorbă lipsită de conţinut, este o artă şi o ştiinţă la fel de bine documentată şi fundamentată ca oricare alta, cu instrumentele şi metodele ei specifice. Şi asta nu de ieri, de alaltăieri, ci din vremurile antichităţii. Elocinţa, limbajul trupului, analiza argumentelor sunt doar câteva dintre instrumentele pe care le are la îndemână un orator. Ei bine, deşi poate afirmaţia mea va stârni zâmbete, vă spun cu mâna pe inimă că singurul orator adevărat pe care am avut ocazia să-l ascult cu prilejul campaniei electorale a fost Marian Vanghelie. Nu credeţi? Luaţi dicţionarul sau un manual de oratorie, verificaţi ce înseamnă oratorie şi apoi comparaţi cuvântările lui cu tot ce ţine de acest domeniu. Asta nu înseamnă că vă recomand votarea lui, ci că, în accepţiunea mea, a fost singurul candidat care a respectat şi folosit fără greşeală instrumentele oratoriei.

Şi acum, să ne întoarcem la oile noastre. Este vorba de campania electorală, încă în desfăşurare la momentul când scriu aceste rânduri. Campanie care nu a fost niciodată mai violentă şi mai agresivă ca acum. Pe de o parte, PDL-iştii sunt nevoiţi să tragă cu dinţii de posturile avute pentru a-şi păstra beneficiile lor şi ale anturajului lor şi, mai ales, pentru a-şi asigura încă o bună perioadă protecţia în faţa justiţiei (vă amintiţi ce scriam într-o postare mult mai veche cum că, anunţul opoziţiei că PDL-işti vor da socoteală după alegeri va declanşa o luptă pe viaţă şi pe moarte?), iar pe de altă parte USL-işti care se simt pe cai mari şi sunt conştienţi că a venit momentul lor care, dacă nu e fructificat acum, nu va mai fi niciodată.

Ei bine, nici unii şi nici alţii nu s-au dat înapoi de la cele mai belicoase proclamaţii şi acuzaţii. Dincolo de faptul că atacurile au ajuns să aibă loc şi asupra persoanei, nu asupra ideii, o afirmaţie nu mi-a plăcut de loc, dar absolut de loc. Aceea cu „Afară cu PDL! PDL trebuie să dispară”. Nu sunt susţinător al PDL şi, dacă stau bine să mă gândesc, al niciun partid sau alianţă. Poate am o uşoară tentă liberală, dar nu acesta este motivul pentru care nu mă împac cu lozinca. Iar abuzurile şi cinismul la care s-a dedat PDL în timpul guvernării nu pot trezi simpatia niciunui om normal. Dar tocmai pentru că mă consider un om normal, nu mă pot împăca nici cu abuzul şi nici cu funcţionarea unui sistem politic lipsit de control. Căci ce altceva înseamnă un partid atotputernic, fie el şi o uniune, ce altceva poate însemna funcţionarea unui organism care are creier, dar căruia îi lipseşte sistemul vegetativ al controlului?  Pentru că opoziția este la fel de necesară ca și puterea.

Abuz pentru că acum, mai mult ca niciodată, avem nevoie de oameni competenţi şi nepătaţi, indiferent de culoarea politică. Nu criteriul politic aplicat fanatic trebuie să primeze, ci cel al profesionalismului. Din acest punct de vedere, vă asigur că mă voi simţi cu adevărat un cetăţean liber al unei ţări libere şi democratice atunci când îl voi auzi pe domnul Ponta numind într-o funcţie un membru al noii opoziţii.

Lipsă de control pentru că, nu numai cei cincizeci de ani de comunism, dar chiar ultimii opt ani ne-au demonstrat cât se poate de clar şi de argumentat ce poate face un partid unic aflat la putere, ce monştri poate naşte somnul unei democraţii şchioape, în care politicul nu este supus controlului. Nu pentru un partid unic au ieşit oamenii din toată ţara în stradă, indiferent de starea vremii, ci pentru dreptate şi normalitate. Din acest punct de vedere, consider că niciun partid şi nicio lozincă nu vor aduce în ţară românii plecaţi, ci doar garanţia dreptăţii şi normalităţii. Şi, aşa cum am mai afirmat, primul semn de revenire la justiţie şi normalitate este ca parlamentul şi noul guvern să elaboreze şi să aplice o astfel de legislaţie încât trecutul recent să nu mai poată fi repetat niciodată.

Să auzim de bine!