Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi avem programate o mulţime de activităţi şi o mulţime la fel de mare de drumuri. Aşa că nu întârziem mult la micul-dejun şi ne pregătim de plecare.
În timp ce mă bărbieresc, o rog pe soţie:
- Te rog să iei tu şi borseta mea cu acte.
Urmează câteva momente de tăcere, o aud forfotind prin cameră, după care vine şi răspunsul:
- N-am cum s-o iau, pentru că ai lăsat-o în maşină. În cameră m-am uitat şi nu e.
Deşi oamenii de ştiinţă britanici au descoperit că bărbieritul necesită un mare consum fizic şi nervos din partea bărbaţilor, găsesc totuşi resurse să îi răspund:
- N-am cum s-o iau din maşină pentru că ştii că nu las acte în ea.
Se lasă o linişte de mormânt. Întrebarea care ne chinuie simultan este aceeaşi: dacă în maşină nu sunt, dacă în cameră nu sunt, atunci unde sunt actele mele? Pe tăcute, începem să scotocim metodic camera: nici urmă de acte. Disperat, mă reped la maşină. Scotocesc maşina mai ceva ca un vameş, dar fără rezultat: actele mele nu sunt acolo. Mă întorc deprimat în cameră. Nu e vorba de acte banale, ci e vorba de permisul auto, talonul maşinii, cartea mea de identitate, cardurile bancare. Îmi este greu să-mi imaginez efectele pierderii lor.
Ne aşezăm pe scaune şi ne privim, încercând să reconstituim ultimele mişcări de ieri seară. Ca luminată de un far, ne apare din străfundurile memoriei cina luată la terasă. De acolo n-am mai mers nicăieri. Dacă în cameră şi în maşină nu sunt, atunci acolo ar trebui să fie.
Între timp, apar şi prietenii noştri. Le povestim tragedia şi prietenul meu se oferă să mă conducă la localul suspectat. Om bun, om de nădejde, care confirmă zicala că prietenul la nevoie se cunoaşte. Ne suim în maşina lui şi ajungem la local în cinci minute. Este prea devreme pentru clienţi, localul abia s-a deschis şi se face curăţenie. În timp ce prietenul meu parchează, eu încep să caut spătarele scaunelor de pe terasă. Acolo, agăţând-o de un spătar, îmi amintesc că ar fi fost ultima mişcare făcută cu borseta.
Nici urmă de borsetă. Traversez şi intru în local. O fătucă mătură în sală, iar în bucătărie văd un domn pregătind nişte carne. Mă vede şi mă întreabă care e problema. Îi explic în câteva cuvinte, dar omul nu pare cuprins de agitaţia mea. Îmi cere să mergem pe terasă şi, deşi i-am explicat că am căutat spătarele scaunelor, le mai căutăm o dată. Apoi, întreabă una din chelneriţele de pe terasă dacă a văzut borseta. Îl întrerup şi îi spun că femeia nu servise în seara precedentă, ci un june slăbuţ. Ne întoarcem în local şi aflu că el este patronul (faptul că e şi bucătar nu e ceva de mirare în Grecia). Întreabă şi fata care făcea curăţenie prin sală, dar fără rezultat. Încerc să-i explic faptul că trebuie vorbit cu junele chelner pentru că, se pare că noi fuseserăm ultimii clienţi. Omul îmi răspunde că flăcăul e fiul lui şi că, acum, doarme. Îl întreb dacă nu-l putem suna, omul îmi spune că da, dar nu face niciun gest.
Între timp, apare o doamnă, care se dovedeşte a fi soţia patronului. Îi explicăm amândoi situaţia, iar femeia ne răspunde că, dacă băiatul a găsit-o, atunci a pus-o pe aici, pe undeva. Începem să căutăm toţi trei prin toate sertarele şi dulapurile, dar nu găsim nimic. În sfârşit, patronul se hotărăşte să-şi sune feciorul. Om de mare bun simţ, ţine telefonul pe speaker pentru ca eu să pot auzi conversaţia şi să nu-l bănuiesc de vreun aranjament. Băiatul îi dă indicaţii precise, ne ducem toţi trei la dulapul cu pricina şi găsim borseta. Consider că şi eu trebuie să dau dovadă de un bun simţ asemănător, aşa că o preiau aşa cum e, împachetată, fără să mai verific conţinutul.
De bucurie, îl iau în braţe, le mulţumesc lui şi doamnei, iar el ne invită să venim din nou diseară, şi îi răspund că vom veni, cu siguranţă. O politeţe elementară m-ar fi obligat să vin, dar gustul mâncării încă îmi stăruie în memorie, ceea ce mă face să fiu sigur că nu vom veni. Îmi sun soţia ca să-i dau vestea bună şi ne întoarcem la hotel. Le găsim pe doamne consolându-se una pe alta, iar soţia mă pune să promit că nu voi mai scoate borseta de la gât. Abia acum o verificăm şi constatăm că toate actele sunt la locul lor, neatinse.
Deja orele sunt înaintate, aşa că decidem o schimbare de plan. Lăsăm pe altă dată obiectivele planificate pentru azi şi pornim spre Salonic. Prietenul meu consideră că încă sunt suficient supărat din cauza actelor, ca să mă abţin de la condus, aşa că vom merge cu maşina lor. Dar nu vom folosi autostrada, ci am ales un drum pe care, deşi mai lung şi nu la fel de rapid, îl bănuim mai frumos: pornim din Stavros pe un drum care merge pe la sud de lacurile Volvi şi Koroneia, trecând prin Rentina, Apollonia, Sitvos şi Lagkadika. Ajunşi în Agios Vasileios, facem stânga şi trecem prin Exochi şi Pefka, intrând în Salonic prin Polichni, prilej de a ataca oraşul prin nord, pe lângă zidul bizantin.
Alegerea noastră s-a dovedit una fericită: drumul are porţiuni atât de frumoase încât ne oprim de câteva ori ca să facem poze. Trag şi eu câteva panorame cu munţii şi lacurile şi intrăm în Salonic. Despre Salonic se pot spune atâtea, încât nu mi-ar fi suficient spaţiul oferit de o pagină de blog, aşa că mă voi abţine de la comentarii istorice. Tot ce pot să vă spun este faptul că oraşul este unul drag inimii noastre. Este un oraş cu personalitate, un oraş cald, prietenos, care te face să te simţi de-al locului. Iar istora este la ea acasă.
Intrăm în oraş pe una din numeroasele străduţe minuscule, iar prietenul meu, aflat nu numai la prima vizită în Grecia, dar şi la prima ieşire din ţară cu maşina, e nevoit să dea dovadă de abilităţi de şofer nebănuite pentru el dar, ghidat de mine, reuşeşte să iasă la liman cu brio, în uralele noastre.
Parcăm departe, pe faleză şi pornim spre oraş. Încet, încet, ajungem în Piaţa Aristotelou şi ne facem nelipsitele poze cu degetul lui Aristotel. Prietenii mei vor să viziteze biserica Sf. Dumitru şi ne îndreptăm spre ea. Observăm că se lucrează în continuare la metrou, ceea ce contribuie la sporirea aglomeraţiei tradiţionale. Căldura este sufocantă şi golim sticlă după sticlă cu apă sau suc. Şi, surpriză, biserica este închisă, având orar de funcţionare aidoma unui magazin! Este un lucru pe care nu-l putem înţelege. Pe lângă faptul că este un monument istoric, care intră obligatoriu în orice circuit sau vizită, este, la urma urmelor, un loc de rugăciune. Iar credinţa nu credem că îţi vine zilnic între orele 8.30–12 şi 14-18, duminica închis.
Plecăm spre maşină suficient de supăraţi ca să nu ne mai dorim o croazieră cu vaporaşele din port. Oricum, am umblat destul pe căldura ucigătoare care nu se mai ostoieşte. Ne întoarcem în Stavros pe autostradă. E târziu ca să mai mergem în altă staţiune, aşa că vom face plajă chiar în Stavros. Câte un mojito pentru sexul tare şi câte un frappe pentru cel frumos completează plăcerile zilei. Şi aici funcţionează sistemul ocupării şezlongurilor pe baza unei consumaţii minime.
Ne reîntoarcem la hotel mulţumiţi de cele văzute şi, după schimbarea toaletelor, decidem să mergem la restaurantul Agnanti din “capul satului”, ca să zic aşa, adică pe o culme de lângă Stavros, la care ajungi după un urcuş himalaian. Restaurantul mi-a fost recomandat de un prieten, care îl vizitase anul trecut şi fusese încântat.
Găsim loc de parcare şi purcedem în local. Luăm loc la o masă şi, instantaneu, ni se pune faţă de masă nouă şi ni se aduce nelipsita sticlă de apă rece. Ospătarul, un băiat tânăr şi vesel, aşteaptă respectuos comanda. Îmi întreb convivii şi se hotărăşte în unanimitate să fac comanda în greceşte. Îi spun junelui ce dorim şi, după ce se dă un pas înapoi, băiatul mă întreabă:
- Sunteţi grec?
- O, nu, sunt român.
Tânărul începe să râdă şi îmi spune:
- Mă scuzaţi, dar nu vă cred.
- Te rog să mă crezi, sunt român. Dar îmi place limba greacă, îmi place istoria Greciei, îmi place ţara voastră şi vreau să înţeleg totul cât mai bine.
Omul mă ascultă şi observ că s-au mai strâns doi chelneri lângă noi. După câteva secunde, reia:
- Poate spuneţi că sunteţi român, dar eu cred că sunteţi grec şi locuiţi în România. Avem şi noi un coleg care ştie să vorbească româneşte, dar nu este acum aici.
Şi pleacă să aducă comanda, iar noi începem să facem poze cu înserarea care s-a lăsat, pentru că peisajul Golfului Strimonikos (numele îi vine de la râul Stimoniko, bulgărescul Struma, care se varsă în acest golf, ceva mai la nord de Asprovalta), aşa cum se vede de aici, de sus, este superb. Chelnerul vine cu comanda şi ne punem pe devorat bucatele, între care nu lipseşte peştele spadă.
Aşa cum mâncăm şi discutăm liniştiţi, aud o voce în dreapta mea, care întreabă în greceşte:
- Ce faceţi?
Ne oprim din procesul masticaţiei, iar eu mă întorc să văd despre ce e vorba. Văd un domn îmbrăcat simplu, cu o faţă jovială, aşteptând răspunsul meu. Aşa că îi răspund şi eu, tot în greceşte:
- Mulţumesc, bine.
- Vorbiţi foarte bine greceşte, mi-au spus colegii, continuă el în româneşte. Eu sunt cel care ştie româneşte (ulterior aflăm că este patronul localului).
- O, chiar ne bucurăm.
- Ia spuneţi, cum vă simţiţi? Vă place mâncarea (întrebările sunt obişnuite pentru orice patron grec care se respectă)? Vreţi să beţi ceva?
- Da, sigur, am vrea un vin alb.
- Am, dar nu e Retsina.
- Nicio problemă, vom încerca ce ne oferiţi, avem încredere.
Pleacă şi vine o chelnăriţă cu vinul. Îl punem în pahare şi ne continuăm ospăţul. Vinul este excelent, cu adevărat. Iată că patronul apare din nou:
- Ei, cum vă place vinul?
- Domnule, este un vin minunat, un vin de biserică, de împărtăşanie.
- Cred şi eu, ne răspunde omul râzând în hohote, doar e făcut de un popă.
După ce ne potoloim din râs, ne spune că este făcut de fratele lui, care e preot. Mai schimbăm câteva cuvinte, terminăm masa şi băiatul strânge masa, aducând nelipsitul desert din partea casei. Acum, e momentul să vă să spun că, într-un local grecesc care se respectă şi îşi respectă cleinţii, farfuriile nu se strâng decât după ce clientul a terminat toată masa. A strânge farfuriile după fiecare fel, este o impoliteţe, un semn că îl grăbeşti pe client, că vrei să scapi de el.
Cu burţile gogonate, ne îndreptăm spre maşină, promiţându-ne că, la viitoarea vizită, vom veni pe jos. Ca să nu mai vorbim de faptul că vinul e aşa de bun, că e păcat să nu bea şi şoferii...
Să auzim de bine!
Astăzi avem programate o mulţime de activităţi şi o mulţime la fel de mare de drumuri. Aşa că nu întârziem mult la micul-dejun şi ne pregătim de plecare.
În timp ce mă bărbieresc, o rog pe soţie:
- Te rog să iei tu şi borseta mea cu acte.
Urmează câteva momente de tăcere, o aud forfotind prin cameră, după care vine şi răspunsul:
- N-am cum s-o iau, pentru că ai lăsat-o în maşină. În cameră m-am uitat şi nu e.
Deşi oamenii de ştiinţă britanici au descoperit că bărbieritul necesită un mare consum fizic şi nervos din partea bărbaţilor, găsesc totuşi resurse să îi răspund:
- N-am cum s-o iau din maşină pentru că ştii că nu las acte în ea.
Se lasă o linişte de mormânt. Întrebarea care ne chinuie simultan este aceeaşi: dacă în maşină nu sunt, dacă în cameră nu sunt, atunci unde sunt actele mele? Pe tăcute, începem să scotocim metodic camera: nici urmă de acte. Disperat, mă reped la maşină. Scotocesc maşina mai ceva ca un vameş, dar fără rezultat: actele mele nu sunt acolo. Mă întorc deprimat în cameră. Nu e vorba de acte banale, ci e vorba de permisul auto, talonul maşinii, cartea mea de identitate, cardurile bancare. Îmi este greu să-mi imaginez efectele pierderii lor.
Ne aşezăm pe scaune şi ne privim, încercând să reconstituim ultimele mişcări de ieri seară. Ca luminată de un far, ne apare din străfundurile memoriei cina luată la terasă. De acolo n-am mai mers nicăieri. Dacă în cameră şi în maşină nu sunt, atunci acolo ar trebui să fie.
Nici urmă de borsetă. Traversez şi intru în local. O fătucă mătură în sală, iar în bucătărie văd un domn pregătind nişte carne. Mă vede şi mă întreabă care e problema. Îi explic în câteva cuvinte, dar omul nu pare cuprins de agitaţia mea. Îmi cere să mergem pe terasă şi, deşi i-am explicat că am căutat spătarele scaunelor, le mai căutăm o dată. Apoi, întreabă una din chelneriţele de pe terasă dacă a văzut borseta. Îl întrerup şi îi spun că femeia nu servise în seara precedentă, ci un june slăbuţ. Ne întoarcem în local şi aflu că el este patronul (faptul că e şi bucătar nu e ceva de mirare în Grecia). Întreabă şi fata care făcea curăţenie prin sală, dar fără rezultat. Încerc să-i explic faptul că trebuie vorbit cu junele chelner pentru că, se pare că noi fuseserăm ultimii clienţi. Omul îmi răspunde că flăcăul e fiul lui şi că, acum, doarme. Îl întreb dacă nu-l putem suna, omul îmi spune că da, dar nu face niciun gest.
Între timp, apare o doamnă, care se dovedeşte a fi soţia patronului. Îi explicăm amândoi situaţia, iar femeia ne răspunde că, dacă băiatul a găsit-o, atunci a pus-o pe aici, pe undeva. Începem să căutăm toţi trei prin toate sertarele şi dulapurile, dar nu găsim nimic. În sfârşit, patronul se hotărăşte să-şi sune feciorul. Om de mare bun simţ, ţine telefonul pe speaker pentru ca eu să pot auzi conversaţia şi să nu-l bănuiesc de vreun aranjament. Băiatul îi dă indicaţii precise, ne ducem toţi trei la dulapul cu pricina şi găsim borseta. Consider că şi eu trebuie să dau dovadă de un bun simţ asemănător, aşa că o preiau aşa cum e, împachetată, fără să mai verific conţinutul.
De bucurie, îl iau în braţe, le mulţumesc lui şi doamnei, iar el ne invită să venim din nou diseară, şi îi răspund că vom veni, cu siguranţă. O politeţe elementară m-ar fi obligat să vin, dar gustul mâncării încă îmi stăruie în memorie, ceea ce mă face să fiu sigur că nu vom veni. Îmi sun soţia ca să-i dau vestea bună şi ne întoarcem la hotel. Le găsim pe doamne consolându-se una pe alta, iar soţia mă pune să promit că nu voi mai scoate borseta de la gât. Abia acum o verificăm şi constatăm că toate actele sunt la locul lor, neatinse.
Deja orele sunt înaintate, aşa că decidem o schimbare de plan. Lăsăm pe altă dată obiectivele planificate pentru azi şi pornim spre Salonic. Prietenul meu consideră că încă sunt suficient supărat din cauza actelor, ca să mă abţin de la condus, aşa că vom merge cu maşina lor. Dar nu vom folosi autostrada, ci am ales un drum pe care, deşi mai lung şi nu la fel de rapid, îl bănuim mai frumos: pornim din Stavros pe un drum care merge pe la sud de lacurile Volvi şi Koroneia, trecând prin Rentina, Apollonia, Sitvos şi Lagkadika. Ajunşi în Agios Vasileios, facem stânga şi trecem prin Exochi şi Pefka, intrând în Salonic prin Polichni, prilej de a ataca oraşul prin nord, pe lângă zidul bizantin.
Intrăm în oraş pe una din numeroasele străduţe minuscule, iar prietenul meu, aflat nu numai la prima vizită în Grecia, dar şi la prima ieşire din ţară cu maşina, e nevoit să dea dovadă de abilităţi de şofer nebănuite pentru el dar, ghidat de mine, reuşeşte să iasă la liman cu brio, în uralele noastre.
Parcăm departe, pe faleză şi pornim spre oraş. Încet, încet, ajungem în Piaţa Aristotelou şi ne facem nelipsitele poze cu degetul lui Aristotel. Prietenii mei vor să viziteze biserica Sf. Dumitru şi ne îndreptăm spre ea. Observăm că se lucrează în continuare la metrou, ceea ce contribuie la sporirea aglomeraţiei tradiţionale. Căldura este sufocantă şi golim sticlă după sticlă cu apă sau suc. Şi, surpriză, biserica este închisă, având orar de funcţionare aidoma unui magazin! Este un lucru pe care nu-l putem înţelege. Pe lângă faptul că este un monument istoric, care intră obligatoriu în orice circuit sau vizită, este, la urma urmelor, un loc de rugăciune. Iar credinţa nu credem că îţi vine zilnic între orele 8.30–12 şi 14-18, duminica închis.
Plecăm spre maşină suficient de supăraţi ca să nu ne mai dorim o croazieră cu vaporaşele din port. Oricum, am umblat destul pe căldura ucigătoare care nu se mai ostoieşte. Ne întoarcem în Stavros pe autostradă. E târziu ca să mai mergem în altă staţiune, aşa că vom face plajă chiar în Stavros. Câte un mojito pentru sexul tare şi câte un frappe pentru cel frumos completează plăcerile zilei. Şi aici funcţionează sistemul ocupării şezlongurilor pe baza unei consumaţii minime.
Ne reîntoarcem la hotel mulţumiţi de cele văzute şi, după schimbarea toaletelor, decidem să mergem la restaurantul Agnanti din “capul satului”, ca să zic aşa, adică pe o culme de lângă Stavros, la care ajungi după un urcuş himalaian. Restaurantul mi-a fost recomandat de un prieten, care îl vizitase anul trecut şi fusese încântat.
Găsim loc de parcare şi purcedem în local. Luăm loc la o masă şi, instantaneu, ni se pune faţă de masă nouă şi ni se aduce nelipsita sticlă de apă rece. Ospătarul, un băiat tânăr şi vesel, aşteaptă respectuos comanda. Îmi întreb convivii şi se hotărăşte în unanimitate să fac comanda în greceşte. Îi spun junelui ce dorim şi, după ce se dă un pas înapoi, băiatul mă întreabă:
- Sunteţi grec?
- O, nu, sunt român.
Tânărul începe să râdă şi îmi spune:
- Mă scuzaţi, dar nu vă cred.
- Te rog să mă crezi, sunt român. Dar îmi place limba greacă, îmi place istoria Greciei, îmi place ţara voastră şi vreau să înţeleg totul cât mai bine.
Omul mă ascultă şi observ că s-au mai strâns doi chelneri lângă noi. După câteva secunde, reia:
- Poate spuneţi că sunteţi român, dar eu cred că sunteţi grec şi locuiţi în România. Avem şi noi un coleg care ştie să vorbească româneşte, dar nu este acum aici.
Şi pleacă să aducă comanda, iar noi începem să facem poze cu înserarea care s-a lăsat, pentru că peisajul Golfului Strimonikos (numele îi vine de la râul Stimoniko, bulgărescul Struma, care se varsă în acest golf, ceva mai la nord de Asprovalta), aşa cum se vede de aici, de sus, este superb. Chelnerul vine cu comanda şi ne punem pe devorat bucatele, între care nu lipseşte peştele spadă.
Aşa cum mâncăm şi discutăm liniştiţi, aud o voce în dreapta mea, care întreabă în greceşte:
- Ce faceţi?
Ne oprim din procesul masticaţiei, iar eu mă întorc să văd despre ce e vorba. Văd un domn îmbrăcat simplu, cu o faţă jovială, aşteptând răspunsul meu. Aşa că îi răspund şi eu, tot în greceşte:
- Mulţumesc, bine.
- Vorbiţi foarte bine greceşte, mi-au spus colegii, continuă el în româneşte. Eu sunt cel care ştie româneşte (ulterior aflăm că este patronul localului).
- O, chiar ne bucurăm.
- Ia spuneţi, cum vă simţiţi? Vă place mâncarea (întrebările sunt obişnuite pentru orice patron grec care se respectă)? Vreţi să beţi ceva?
- Da, sigur, am vrea un vin alb.
- Am, dar nu e Retsina.
- Nicio problemă, vom încerca ce ne oferiţi, avem încredere.
Pleacă şi vine o chelnăriţă cu vinul. Îl punem în pahare şi ne continuăm ospăţul. Vinul este excelent, cu adevărat. Iată că patronul apare din nou:
- Ei, cum vă place vinul?
- Domnule, este un vin minunat, un vin de biserică, de împărtăşanie.
- Cred şi eu, ne răspunde omul râzând în hohote, doar e făcut de un popă.
După ce ne potoloim din râs, ne spune că este făcut de fratele lui, care e preot. Mai schimbăm câteva cuvinte, terminăm masa şi băiatul strânge masa, aducând nelipsitul desert din partea casei. Acum, e momentul să vă să spun că, într-un local grecesc care se respectă şi îşi respectă cleinţii, farfuriile nu se strâng decât după ce clientul a terminat toată masa. A strânge farfuriile după fiecare fel, este o impoliteţe, un semn că îl grăbeşti pe client, că vrei să scapi de el.
Cu burţile gogonate, ne îndreptăm spre maşină, promiţându-ne că, la viitoarea vizită, vom veni pe jos. Ca să nu mai vorbim de faptul că vinul e aşa de bun, că e păcat să nu bea şi şoferii...
Să auzim de bine!
