Leoaica

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Vă spuneam într-un articol anterior că sunt puţine posturile de televiziune care merită a fi urmărite, iar National Geographic este unul din ele. Ei bine, o emisiune recentă mi-a întărit această convingere.

Ocupat cu urmărirea partidelor din cadrul Campionatului Mondial de snooker, am acordat mai puţină atenţie respectivului canal în ultimul timp. Lucru pe care îl fac acum, în pauza unei partide de snooker. Am avut nevoie de doar un minut ca să îmi dau seama că am pierdut începutul reportajului şi că este mai valoros decât orice partidă de snooker.

Reportajul a fost făcut de o echipă de adevăraţi profesionişti, de oameni care îşi iubesc meseria şi care doresc să-şi depăşească condiţia, iar nu să rămână la satisfacţia meschină că sunt văzuţi pe sticlă de vecini şi prieteni. În esenţă, reportajul presupun că începuse cu lupta unei leoaice cu doi pui cu o turmă de bivoli, luptă în urma căreia leoaica nu-şi mai găseşte unul dintre pui, iar celălalt rămâne cu coloana frâtă. Imaginea puiului de leu târându-şi labele din spate mă va urmări mult timp... Momentul este unul decisiv şi dramatic pentru mama leoaică: este animal, nu om, nu beneficiază de servicii de asistenţă şi altceva decât să-şi privească şi să-şi lingă puiul schilodit de unul dintre bivoli nu are ce face. Pentru ea, viaţa este aşa cum este, adică crudă. Deşi animal, fără emoţii sau sentimente, zicem noi, oamenii, dramatismul momentului este cât se poate de evident pe chipul leoaicei, care decide şă-şi părăsească puiul schilod, lăsându-l pradă vulturilor. Iar pe măsură ce se depărtează de pui, scoţând urlete de durere, atitudinea ei devine vizibil tot mai energică, tot mai autoritară. Ce a decis leoaica? Nimic altceva decât să-şi răzbune puiul, aşa că se îndreaptă cu aplomb spre turma de bivoli şi atacă nu orice bivol, ci chiar pe bivolul vinovat de schilodirea puiului! O luptă dură se porneşte şi, deşi apucă să-l rănească serios, este nevoită să abandoneze fiind atacată la rândul e de restul turmei de bivoli.

Dar lucrurile nu se opresc aici pentru că, atrase de răgetele ei de durere, un grup de leoaice curioase se apropie. Fatalitatea face ca grupul să fie condus de o leoaică rivală de-a ei. O luptă scurtă între cele două modifică imediat ierarhia în grup şi celelalte leoaice i se alătură, recunoscând-o pe ea conducătoare. Urmată de grup, leoaica îşi reia atacul asupra bivolului vinovat, urmărind turma de bivoli chiar şi în apele unui lac, lucru total neobişnuit pentru nişte feline. Toată comportarea leoaicelor, deşi redusă la limbajul trupului, este atât de expresivă încât devine aproape umană, iar cuvintele sunt de prisos.

Atacul este reluat cu tot grupul de leoaice, care acţionează coordoante de leoaica mamă, aidoma instrumentelor unei orchestre. Imagini extraordinar de sugestive, de bine alese şi de expresive, imagini care mă fac să urmăresc reportajul în picioare. De data asta atacul este mult mai eficient, reuşind să doaboare uriaşul bivol pentru câteva momente, dar totuşi insuficient ca amploare, drept pentru care grupul de leoaice este nevoit să se retragă. Dar nu pentru mult timp, pentru că, din tufişuri, apare fosta conducătoarea a grupului care, fără semne de umilinţă şi nici de agresiune, se alătură la modul cel mai firesc grupului sub conducerea leoaicei mame. Un comportament atât de exemplar încât mă face să îmi doresc să fi fost un leu...

Iar noul moment de pauză apărut este prilej de mare bucurie: de undeva, dintre tufele prin care bântuiseră uriaşii bivoli, apare scheunând celălalt pui al leoaicei. Scena revederii este umană până la lacrimi. Cele două animale îşi apropie boturile, îşi contopesc mirosurile şi respiraţiile, se privesc în ochi şi se recunosc. Moment care dă forţe noi întregului grup de leoaice, care porneşte la un ultim şi decisiv atac în urma căruia bivolul, doar unul singur, doar bivolul care îi schilodise puiul, este răpus. Bucuria succesului este împărţită de leoaică nu numai cu puiul şi cu celelalte leoaice, dar chiar şi cu fosta rivală...

Acum, după ce aţi citit aceste rânduri, nu aveţi impresia că a fost vorba de un reportaj despre oameni, nu despre leoaice?

Să auzim de bine!

Codiţă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu credeam că voi scrie vreodată ceva despre o Codiţă. Indiferent de formă, culoare sau posesor...

Dar iată, sentimentele îmi sunt atât de năvalnice încât nu mai mă pot abţine. Aşa că, de la bun început, vă mărturisesc: Codiţă este ultima mea iubire. De fapt, a noastră, a întregii familii... Şi ca să lămurim lucrurile pe loc, Codiţă este o pisică.

A intrat în casa noastră pe tăcute, pe sub mână aş putea spune. Venisem de la serviciu, terminasem de mâncat şi, trecând pe lângă camera copilei, am auzit un miau scurt şi piţigăiat. Convins că este unul din acele tonuri de apel mai ciudate, îi spun soţiei să o roage pe copilă să schimbe tonul de apel cu unul mai melodios. După care, fiind în dormitorul nostru, aud din nou acelaşi sunet ciudat venind dinspre camera copilei. De data asta, m-am dus în camera ei, curios mai mult să văd cine o tot sună. Copila stătea pe marginea patului cu mâinile căuş întinse spre mine. Iar în căuşul palmelor, un ghemotoc mic şi tremurător, cu ochii de un albastru incredibil.

Aşa a intrat Codiţă în viaţa noastră. Cum a rămas? Destul de dificil pentru ea, aş putea spune. Pentru că, fiind plecaţi mai toată ziua şi speriaţi de distrugerile şi murdăria pe care auzisem că le poate provoca o pisică, ne simţeam obligaţi să o ţinem într-o ladă în care îi lăsam mâncare şi tăviţa cu puţin nisip. Pe capacul lăzii puneam câteva obiecte grele şi astfel, micuţul animal stătea singur acolo până seara.

Dar nici Codiţă nu a stat pe loc. Pe zi ce trecea vedeam cum se schimbă şi creşte într-o lună cât alte pisici în treizeci de zile... A trecut un an, dar odată cu creşterea ei volumetrică ne-a crescut şi nouă dragostea şi admiraţia faţă de ea. După ce rămâne singură, se face colac pe pervazul ferestrei sau la picioarele patului copilei şi acolo stă până vine primul dintre noi acasă. Nu mănâncă, nu bea apă, nu-şi face nevoile până nu intrăm noi în casă.

Codiţă mai are şi alte trăsături frumoase. Codiţă nu îşi face nevoile decât la lădiţa cu nisip. Asta din proprie iniţiativă şi experienţă pentru că niciunul din noi nu a avut timp să o dreseze în acest sens. Codiţă nu mănâncă decât mâncarea ei. Putem lăsa orice aliment, oricât de proaspăt, în orice loc din casă. Codiţă vine, miroase şi plecă. Nici măcar peştele sau smântâna nu o fac să se abată de la această conduită. Codiţă nu fură. Putem lăsa pe masă sau pe podea orice produs sau orice preparat. Unde l-am lăsat, acolo îl găsim. Codiţă nu rupe mileuri, nu se caţără pe mobilă, nu roade fire şi nu răstoarnă obiecte. Fiind foarte curioasă, are momente când se întinde să miroasă un obiect sau altul. Este suficient să îi spun Codiţa tatii, nu ai voie, fără să ţip sau să mă tăvălesc de nervi, că ea se retrage imediat. Codiţă are voie în camera unde avem colivia cu papagali pentru că, odată intrată, nu îi atacă, ci se face colac lângă colivie şi adoarme torcând, timp în care papagalii se tăvălesc de râs şi o arată cu degetul...

Codiţă este atât de fericită, încât începe să toarcă doar când ne uităm la ea. Cum intrăm pe uşă ne simţim obligaţi să îi arătăm că şi noi ne-am gândit la ea, aşa că o luăm în braţe şi o mângâiem minute bune spunându-i vorbe frumoase, de genul Codiţa tatii, ai făcut un fund ca o vacă, ia să mai mergi şi tu la sală. Timp în care, ea toarce pulovere întregi... După care se duce să mânânce, iar apoi la tăviţa cu nisip. Codiţă nu vine după noi, nu ne plictiseşte cu prezenţa şi cu insistenţele ei, iar dacă sunt întins pe cuvertura patului vine doar la chemarea mea şi se face colac la picioare. Dar nu asta este cea mai mare fericire a ei, ci apa! Pentru că, se pare că, deşi are blană, este vorba de o pisică de mare din moment ce, odată ce unul dintre noi a intrat în baie, Codiţă vine la uşă şi cere voie. Odată permis accesul, Codiţă se repede în cadă şi se lasă udată de apa de la robinet, timp în care toarce de zor fericită... Aceleaşi manifestări de extaz le are şi atunci când îi dăm voie să sară în chiuvetă, chiar dacă lăsăm să curgă un firicel de apă. Şi nu am exagerat când am scris că cere voie, pentru că atunci când vrea să intre în camera de baie sau vede o muscă (după care face salturi spectaculoase), scoate un fel de mieunat subţire şi tremurat (ceva în genul Mia-A-Auu), pe care noi l-am tradus ca fiind vreau sau am voie?

Moartă de curiozitate, Codiţă ne oferă momente de mare amuzament când se strecoară în sacoşe, cutii desfăcute, în ghetele mele, sub covoare sau chiar între prosoape... Dar nu aceste apucături ale numitei Codiţă m-au motivat să scriu aceste rânduri, ci o întâmplare recentă. Era într-o sâmbătă după-amiază şi stăteam amândoi, eu şi soţia, întinşi pe pat şi urmăream un film la televizor. Iată că apare şi coada numitei Codiţă la orizont, urmată de mieunatul de cerut voie. Îi permit accesul pe pat, iar Codiţă vine torcând de zor o percehe de şosete şi se lungeşte cât e de lungă (pentru că este lungă...) între noi, cu capul pe pernă, uitându-se când la unul, când la altul. Ca un copil bucuros că este cu părinţii...

Iată cum familia noastră s-a mărit cu încă un membru: domnişoara Codiţă.

Să auzim de bine!

Poze noi, imagini ciudate!



Atenţie! Pe blogul frate aveţi ocazia să vizionaţi câteva imagini cu animale aflate în situaţii ciudate. Vizionare plăcută!

Arca lui Noe

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
În anul 2009, vine Dumnezeu la Noe, care trăia liniştit pe o străduţă vecină cu Apusului şi-i zice:
- Noe, pământul s-a umplut de răutate şi oamenii m-au uitat. Toată ziua se uită doar la telenovele, trosnesc semniţe de floare şi ascultă manele. Vreau să-mi construieşti o nouă Arcă, pentru că voi trimite iar Potopul peste oameni. Să iei din fiecare specie câte un exemplar, mascul şi femelă. Dar acum ai la dispoziţie doar 6 luni!
După 6 luni se uită Dumnezeu spre pământ şi-l vede pe Noe plângând în grădina din spatele casei.
- Noe! Sunt pe cale să încep Potopul, unde este Arca? strigă el cu voce tunătoare, iar cerul se întunecă în întregime.
- Iartă-mă Doamne, dar lucrurile s-au mai schimbat între timp, îi răspunde Noe hohotind.
- Am nevoie de autorizaţie de construcţie pentru hala în care lucrez la arcă. Mă tot cert cu un inspector de la pompieri care nu-mi dă viză pentru un sistem anti-incendiu, vecinii m-au dat în judecată pentru că am încălcat planul de urbanism construind Arca în grădina mea şi astfel am încălcat normele de înălţime ale zonei urbanistice. Degeaba am dat eu de exemplu blocul BRD. Apoi, compania de electricitate a cerut să pun ipotecă pe Arcă în vederea acoperirii costurilor de transport şi de mutare a liniilor de înaltă tensiune ce trebuie date la o parte din calea Arcii pentru a fi lansată la apă. Pentru că, dacă nu ştii, trebuie să ajung cu ea tocmai la Mangalia... Degeaba le-am spus eu că va veni marea la mine, că nu m-au crezut. Să fac rost de lemn, a fost o altă problemă. Este interzis să tai lemn din pădurile învecinate, deoarece acolo trăieşte bufniţa cu pete şi şorecele cu mustăţi galbene, care sunt specii protejate. Am încercat să-i conving pe ecologişti că tai lemnul tocmai pentru a salva bufnita şi şoarecele, dar nici n-au vrut să stea de vorbă cu mine. Iar din pădurile mai îndepărtate nu mai am ce tăia pentru că localnicii au defrişat totul ca să-şi facă bani de gipane. Când am început să adun animalele, am fost dat în judecată de un grup de activişti pentru protecţia animalelor. Ei susţineau că ţin animale sălbatice sechestrate împotriva voinţei lor şi, de asemenea, au susţinut că dacă pun atâtea animale într-un spaţiu atât de mic, înseamnă cruzime asupra lor. Ştiai că cangurului fără marsupiu îi trebuieşte un areal de 8,3 hectare pentru fiecare exermplar? Sau că m-au ţinut o zi întreagă ca să vizitez azilul de animale de la Glina? Apoi, Ministerul Mediului a spus că nu am voie să construiesc Arca până când reprezentanţii lor nu fac un studiu de mediu şi implicaţiile pe care Potopul Tău le poate avea asupra mediului. REMAT-ul mi-a impus un contract oneros pentru colectarea deşeurilor şi bani nu am destui. Şi mai am un proces în derulare cu Ministerul Muncii, deoarce încă nu m-am hotărât câte minorităţi ale grupurilor etnice să angajez pe şantier, iar Blocul Sindical nu mă lasă să-mi folosesc la construcţie copiii mei, deoarece nu fac parte din Sindicat, iar eu nu am certificare ISCIR pentru construcţia de Arce. Am doar pentru rezervoare de şapte sute de litri şi lifturi pentru blocuri cu două etaje. În plus, un agent sindical stă toată ziua pe capul meu ca să fie sigur că nu ţin muncitorii peste programul legal de muncă. Până acum am fost dat de zece ori pe posturile de televiziune ca exemplu de comportare abuzivă şi indisciplină. Ca să fie totul şi mai rău, Fiscul mi-a confiscat toate posesiile deoarce susţin ei că vreau să părăsesc ţara cu specii de animale pe cale de dispariţie. Nici nu ştiu ce să fac, pentru că pot lua de la opt luni la doi ani de puşcărie.
- Deci, Doamne iartă-mă, dar îmi trebuie cel puţin 10 ani ca să fac tot ce mi-ai poruncit şi o mulţime de bani.
Dintr-o dată cerul s-a luminat, norii au dispărut, iar soarele din nou a apărut strălucitor pe cer.
- Doamne, mare e puterea Ta! Să înţeleg că nu ne mai distrugi lumea?
- Nu, Noe, se pare că mi-a luat-o guvernul înainte...
Să auzim de bine!

Animale şi oameni

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iubesc viaţa şi, pe cale de consecinţă, iubesc toate vietăţile. Nu exagerez când vă spun că îmi modific pasul pe stradă ca să nu calc vreo furnică imprudentă umblând aiurea pe trotuar. Cunoştinţele în materie mi le îmbogăţesc continuu cu ajutorul literaturii de specialitate (când am timp) sau a postului de televiziune National Geographic (când fac mâncare). Iată, chiar acum urmăresc un reportaj deosebit de interesant despre balena ucigaşă sau orca, după cum i se mai spune prin Mehedinţi. Un cercetător foarte neliniştit se tot fâţâie pe mările şi oceanele lumii urmărind şi stricând intimitatea bietelor balene. Din ocean în ocean, tipul a ajuns în Norvegia şi o ţine de vorbă pe reprezentanta unei organizaţii norvegiene care se ocupă de urmărirea şi protecţia frumoaselor mamifere. Dar fata are o nelinişte pe care, spre lauda ei, o mărturiseşte cercetătorului nostru. A observat un fenomen ciudat în ultimul timp. Deoarece din traulerele norvegiene mai cad niscai peşti atunci când ridică năvodul, balenele care fac subiectul reportajului au renunţat la vânătoarea tradiţională şi se ţin ca miloagele după traulere. Este o alterare evidentă a habitatului cu consecinţe grave pe planul dezvoltării lor (a balenelor) viitoare. Brusc, creierii mei aburiţi de mirosul rântaşului pe care tocmai îl prepar, au o sclipire de inteligenţă. Ceea ce face să îmi reamintesc nu puţinele reportaje despre urşii cerşetori care bântuie oraşele noastre de munte cu intenţia vădită de a scotoci prin gunoaie. Iau tigaia de pe foc şi încerc o analiză mai profundă, stimulat de ideea că, dacă nu mă grăbesc, nu mai apuc să termin perişoarele. Iar analiza mă duce la o întrebare:
Balene, urşi şi alte mamifere există de când lumea şi pământul. La fel şi oamenii cu oraşele lor. Atunci, de ce abia acum, în ultimii ani, acestea au devenit atât de dependente de gunoaiele sau resturile aruncate de oameni? De ce nu se ţineau după vasele de pescuit şi acum 114 de ani? De ce nu scotoceau prin gunoaiele Braşovului şi acum 73 de ani? Admiţând totuşi că şi atunci o făceau, de ce abia acum li se strică rostul şi pe vremea aia nu?
Iată, acestea sunt adevăratele întrebări existenţiale care ar trebui să ne frământe şi nu dacă avem bani de plătit întreţinerea.
Să auzim de bine!