Graba strică treaba

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Naşterea este o bucurie. Naşterea este o minune. Naşterea este o bucurie şi o minune totodată, atât de mare încât o confundăm cu nemurirea.

Trecem foarte bucuroşi şi grăbiţi prin copilărie cu dorinţa mărturisită de a fi oameni mari. Bucuroşi că ne-am născut zicem Lasă, când voi fi eu mare... Sunt vorbe pe care le-am spus sau auzit fiecare din noi. Ne grăbim spre adolescenţă cu convingerea că ni se deschid astfel porţile unei lumi mai bogate, o lume fără oprelişti şi obligaţii. Cine a auzit ca un adolescent să fie certat că nu şi-a mâncat orezul cu lapte? Ah, să scap cât mai repede de impuneri, să fiu major, să iau deciziile singur şi să nu mai dau socoteală sunt dorinţe care ne bântuie împingându-ne grăbiţi din culcuşul părintesc ocrotitor şi lipsit de griji pe care încă nu le cunoaştem şi nici nu le bănuim. Ajungem grăbiţi într-o adolescenţă pe care o vom derula la fel de grăbiţi, fără regret pentru anii pe care îi lăsăm în urmă, dar bucuroşi pentru cei pe care îi câştigăm. Suntem bucuroşi că am scăpat de marea problemă a purtatului pălăriuţelor sau a pantalonilor scurţi, grăbiţi să ajungem odată adolescenţi.

Suntem atât de grăbiţi încât nu observăm că nu mai purtăm botoşei, că vocile sau pilozitatea ni s-au schimbat, suntem atât de grăbiţi încât nici nu observăm că începem să judecăm, să emitem raţionamente şi să avem păreri. Mai repede, tot mai repede spre maturitate! Ce e aia adolescent? Un copil mai mare! Nu, eu vreau să fiu adult, să am putere, să dispun de viaţa mea! Ah, să scap odată de profesori şi de examene, să scap de aşa probleme îngrozitoare cu lecţiile... Graba ne mână de la spate spre o maturitate ale cărei rosturi şi obligaţii încă nu le cunoaştem, spre responsabilităţi la care nici nu am visat şi nici nu ni le-am dorit.

Ne grăbim, ne grăbim tot timpul nemulţumiţi de viaţa pe care o trăim în fiecare moment, viaţă care ni se dă doar odată şi care nu se mai întoarce. Ne grăbim, uitând că fiecare pas cu care ne depărtăm de copilărie ne apropie în aceeaşi măsură de bătrâneţea cea dizgraţioasă. Graba ne urmăreşte în tot şi în toate. Grăbiţi plecăm spre facultate uitând să ne oprim lângă un pom care abia a înflorit, ne grăbim tot timpul şi în orice facem. Mai repede, tot mai repede! Suntem nemulţumiţi că trebuie să parcurgem un drum în trei ore când am putea să o facem în doar două, suntem grăbiţi să ajungem tot mai repede acolo unde ne mână nevoile sau interesele, suntem atât de grăbiţi încât uităm că vom ajunge acolo oricum, că nu câştigăm niciun moment de odihnă ci, din contră, ne motivăm pentru o nouă plecare grăbită.

Grăbiţi plecăm în concediu şi tot grăbiţi ne întoarcem uitând că acele momente şi acele imagini sunt unice şi nu se vor mai întoarce. Văd trecând vijelios maşini pe lângă mine pe drumul spre casă. Maşini conduse de şoferi grăbiţi care se grăbesc să termine un concediu sau o vacanţă pe care şi le-au dorit cu ardoare lungi perioade de timp, iar acum se grăbesc să scape de ele cât mai repede. Mai repede, tot mai repede! O grabă nefirească ne domină toate acţiunile, o grabă spre probleme mai mari, mai grele, mai apăsătoare. Marile probleme ale copilăriei, de care vrem să scăpăm cât mai repede sunt nimic faţă de cele ale adolescenţei, iar acestea, la rândul lor, sunt o blândă joacă de copil pe lângă problemele adultului intrat în viaţă.

Ne grăbim cu noi şi cu ceilalţi, încercând să facem cât mai multe lucruri a căror inutilitate o vom descoperi abia peste ani. Ne grăbim să iubim, ne grăbim să urâm, ne grăbim să mâncăm şi ne grăbim să ne îmbolnăvim. Ne grăbim să ne căsătorim şi la fel de mult ne grăbim să divorţăm. Privim totul prin prisma grabei şi a crizei de timp, nimic nu ne mai bucură temeinic, am devenit superficiali şi indiferenţi. Ura sau iubirea nu mai au semnificaţii în această grabă permanentă. Graba este criteriul nostru valoric suprem.

Graba ne face să nu observăm că am ajuns bătrâni, că viaţa a trecut pe lângă noi la fel de grăbită. Acum ne grăbim să prindem pensia, nesătui de atâta alergat şi atâta grabă. Nici nu am observat când ne-au crescut copiii sau nepoţii, nu am observat ridurile care ne-au apărut pe faţă sau petele pe mâini (les fleurs de tombeau...), nu observăm că suntem mai slabi şi mai lipsiţi de vlagă, tot graba este cea care ne face să uităm că nu am fost aşa întotdeauna. Regretele încep să ne cuprindă pentru momentele pierdute sau de care nu am ştiut să ne bucurăm din cauza aceluiaşi zor de a trece mai repede prin viaţă. Acum înţelegem că germenul morţii este în orice fiinţă născută.

Suntem grăbiţi, atât de grăbiţi încât abia bătrâni fiind înţelegem că ne-am grăbit viaţa spre a o muri.

Să auzim de bine!

Graba strică treaba

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E ora de plecare de la serviciu. Ziua mult scurtată ne-a învăluit deja cu întunecimea ei. Cu paşi mari, dar nesiguri mă îndrept spre ieşire. E iarnă, a nins din belşug şi trotuarele, ce de obicei,  nu sunt curăţate. Sunt grăbit, am nişte probleme de rezolvat la medic şi îmi este teamă că nu voi mai găsi pe nimeni la cabinet. Ies din clădire şi mă îndrept spre poarta care ne desparte de stradă. Ajuns în dreptul barierei, la lumina gălbejită a felinarelor, văd o scenă terifiantă. Un taxi se pusese în mişcare cu uşa din dreapta spate deschisă, în timp ce un pasager cu braţele pline de pachete şi cutii se afla lângă ea. Sunt om de acţiune şi nu pot tolera aşa ceva, chiar în condiţiile actualei relaxări postbelice, aşa că mă reped pe alunecuş cu puteri înzecite şi trântesc uşa maşinii, având pe faţă bucuria faptului că am scăpat un om de la un accident grav care putea fi produs de un şofer inconştient. Cu faţa radiind de fericirea lucrului bine făcut, dau să mă îndepărtez, dar sunt interpelat nemilos de pasager:

- Ce faci, domnule? Eşti sănătos la cap? mă interoghează pasagerul cu un ton răstit şi o mimică teribil de supărată.

- Mă scuzaţi, bâigui eu, rămas bujbe de nerecunoştinţa individului, era portiera deschisă şi am crezut că evit un accident cumplit cu nesimţitul ăsta de şofer.

- Ce accident? Ce nesimţit? continuă tipul pe acelaşi ton supărat. Mă aştepta să bag pachetele în maşină şi a tras maşina ca să fie portiera în dreptul meu.

Să auzim de bine!

Haidem cu toţii în Africa!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Criză! Criză, peste tot criză… Toate posturile de radio vorbesc de criză. Toate posturile de televiziune vorbesc de criză. Toţi oamenii vorbesc de criză. În curând, oamenii nu se vor saluta cu „Salutare! Ce mai faci?”, ci cu „Salutare! Ce-ţi mai face criza?”

Băncile dau faliment. Agenţii economici dau faliment. Până şi ţările dau faliment. Cursurile monedelor cresc aiuritor, după care scad la fel de aiuritor. Creşte preţul metalelor preţioase, dar curând acelaşi preţ scade. Nimic nu mai oferă siguranţă, nimic nu mai oferă certitudine. America se clatină, scrie un ziar. Asia vrea ca să ajute economia europeană, scrie un altul. Zona euro este grav afectată, spune un crainic. Dolarul scade veritiginos, spune un altul. Toate ţările, toate economiile se văd implicate cu sau fără voia lor.

Criza nu este una de supraproducţie. Nu este una nici una de subproducţie. Nu mai este nici măcar una financiară. Este o criză mult mai gravă, este o criză a lichidităţilor. Este criza lăcomiei. Pentru că aici a dus lăcomia oamenilor. Persoane care au făcut credite peste credite fără a-şi evalua lichiditatea sau posibilitatea restituirii. Bănci care au acordat credite peste credite fără a evalua solvabilitatea debitorilor sau propria lichiditate.

De ce să fac economii şi să mai aştept două sau trei luni ca să îmi cumpăr un televizor cu LCD, când pot face un credit şi îl pot cumpăra mâine, îşi spune un cetăţean oarecare.

De ce să investesc în active care îmi vor aduce un profit mediu, când pot acorda credite, credite care îmi vor aduce dobândă, dobândă cât mai mare şi mai rapidă îşi spune bancherul.

De ce să investesc în retehnologizare şi să nu folosesc profitul ca să mai îmi cumpăr două iahturi, iar retohnologizarea să o suporte banca, cu creditul pe care mi-l acordă, îşi zice patronul.

Lăcomia, lăcomia cea mare, lăcomia binecuvântată de mentorii economiei capitaliste a fost mecanismul care a adus ţările lumii aici. “Arderea” etapelor, dorinţa de a avea cât mai mult şi mai repede fără evaluarea consecinţelor a fost motorul crizei actuale. În toată această nebunie, aţi observat un loc ciudat? Este un loc unde există oameni, un loc unde există agenţi economici, există bănci şi monede naţionale, dar este un loc despre care nu vorbeşte nimeni atunci când se referă la criză. Ei, l-aţi identificat? Este vorba despre uriaşa şi neconoscuta Africă. Haidem cu toţii în Africa!

Să auzim de bine!

Plecarea cu trenul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Încerc să fiu un tată grijuliu, aşa că o însoţesc pe fiica mea la gară, ea urmând să plece într-o scurtă plimbare la o prietenă. Găsesc loc de parcare, înhaţ bagajele şi, fuga la panou, ca să vedem de la ce linie urmează să plece. Identificăm anunţul şi ne îndreptăm spre linie. Mai sunt şapte minute până la plecare, timp suficient după părerea noastră. Întreb copila:
- Ce număr are vagonul?
- Şapte, îmi răspunde ea după o sumară examinare a biletului.
Mă uit la vagon, nicio plăcuţă de identificare. Ne urcăm în vagon pe la ultima uşă, iar după câţiva metri de mers pe culoar, dăm de un controlor. Jovial, acesta ne informează că vagonul 7 este în capătul celălalt al trenului. Coborâm urgent şi o luăm la fugă pe peron, cu bagajele fluturând. Ajungem la capătul celălalt al trenului, ne suim în vagon şi o întreb:
- Ce loc ai?
- 32, îmi răspunde ea după o la fel de sumară examinare a biletului.
Încep să caut compartimentul cu acest număr de loc, dar nu dau de el. Iată că apare un alt controlor care îmi reproşează că nu suntem atenţi, pentru că vagonul nostru este la capătul din spate al trenului. Coborâm în fugă şi, uzi de transpiraţie, ne repezim iarăşi la ultimul vagon. Ne suim şi încep să caut compartimentul. Fericit, dau de numărul căutat, numai că locul era ocupat de o femeie. Nu aştept şi forţez:
- Doamnă, se pare că aţi greşit locul!
- Zău? De ce? întreabă ea puţin iritată.
- Pentru că noi avem acest loc, iar dumneavoastră l-aţi ocupat în mod samavolnic.
- Dar acesta este numărul de pe biletul meu!
- Să fiţi sănătoasă! Vă rog să-mi arătaţi biletul, îi solicit eu mai grav ca un şef de tren.
Minutele treceau, îmi era frică să mă uit la ceas. Femeia se scotoceşte prin poşetă şi-mi arată biletul. Era clar, vagonul 7, locul 32. Luminat de un moment de inteligenţă, mă răstesc la copilă:
- Ia dă-mi şi tu biletul!
Speriată, fata scoate biletul din poşetă şi mi-l arată. Cerule milostiv! Era numărul 32, dar vagonul 4. Aici, simt nevoia unei scurte precizări. Până la acest moment, copila fusese fâţâită de tac’su cu maşina oriunde şi oricând avusese nevoie aşa că, în ceea ce priveşte călătoria cu trenul, experienţa ei era nulă, ca să nu zic zero. Uitând de o elementară politeţe, iau bagajele şi plec în fugă fără să-mi mai cer cuvenitele scuze. Femeia rămâne debusolată complet, pentru că nu îi spusesem nimic referitor la numărul greşit de vagon. Alergăm cu bagajele lovindu-ne peste picioare spre capătul celălalt al trenului şi, oripilat la gândul că trenul ar putea pleca, iau fata pe sus şi ne suim într-un vagon la întâmplare. Întreb un civil şi, minunea minunilor, era exact vagonul căutat de noi. Tremurând de bucurie, ne suim spre compartimentele de la etaj, unde ni se spusese că se află locul copilei. Ajunşi acolo, altă surpriză, locul era ocupat de o tânără care se dovedea afiliată unui grup destul de numeros împrăştiat pe locurile vicinale. Mă reped la ea fără milă, deşi viaţa îmi era într-un real pericol, având în vedere măgădanii aflaţi în jurul ei:
- Domnişoară, te rog să eliberezi imediat locul!
În mod curios, rămân în viaţă, mai mult, după un scurt schimb de informaţii cu măgădanii din echipă, tânăra se mută pe un alt loc. Las copila să se aşeze, pun bagajele în plasă şi sunt interpelat la modul amabil de un tip din gaşcă:
- Nu vă supăraţi, aveţi locul la clasa I-a? Că aici e clasa I-a, completează el neutru.
Simt cum tensiunea mea arterială urcă lejer spre valoarea 24. Îi cer copilei biletul spre a-l examina mai atent cu proprii mei ochi: Da, acesta era crudul adevăr, vagonul se potrivea, locul se potrivea, doar clasa era a II-a. Scol copila dintr-o mişcare şi, fără o vorbă, înhaţ bagajele împingând-o pe scări în jos spre clasa a II-a. Găsesc imediat locul, o aşez cu forţa, pun bagajele în plasă, o sărut şi o zbughesc spre ieşirea vagonului. Cobor şi, dominat de cele mai înalte sentimente de calm şi mulţumire, mă aşez în dreptul geamului ei. Era clar că, până la plecare, mai erau chestiuni de secunde. O văd că se ridică şi începe să facă gesturi necontrolate la geam. Nu obişnuieşte să bea, aşa că intru în alertă. Faţa mea trădează o neînţelegere totală a gesturilor pentru că o văd că îmi face semn să mă deplasez la uşa vagonului. Apare şi ea disperată, spunându-mi:
- Tata, mi-am uita poşeta!
- Unde? strig eu folosind ultimele resurse proteice.
- Nu mai ştiu.
Mă gândesc să reiau filiera invers, aşa că mă reped iarăşi în vagon, urc scările în treapta a treia, mă reped la locul ocupat vremelnic de copilă şi văd poşeta ei lângă geam. Tânăra îşi reluase locul şi se uita la mine cu ochi măriţi de spaimă.
- Să nu spui un cuvânt, şuier eu privind-o nemilos.
Smulg poşeta, cobor scările, mă reped la copilă să i-o înmânez, ies cât pot de repede şi trenul se pune în mişcare.
Când te gândeşti câte poate face un om în şapte minute!
Să auzim de bine!