Ce învăţăm

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Dintotdeauna am fost un adept consecvent al rolului deosebit de important pe care îl are sistemul de învăţământ în existenţa şi dezvoltarea unei societăţi. Iar acest rol poate îmbrăca diverse forme. Fie că e vorba de învăţământ organizat sau de educaţia în familie, rolul lui este de necontestat.

Desigur că, în oricare dintre privinţe există diferite mijloace şi metode de a-l pune în aplicare. Unele sunt chiar discutabile, cum ar fi cazul bătăii rupte din rai...

Dar cetăţenii unei colectivităţi îşi formează educaţia nu numai pe baza celor spuse sau făcute de diverse instituţii, între respectivele instituţii incluzând şi familia. Ei (adică membrii) îşi îmbogăţesc repertoriul şi pe baza celor auzite, văzute sau trăite prin propria experienţă. Iar parabola cu lovirea tocului uşii cu capul mi se pare destul de concludent. Toate acestea formează un complex în care indivizii îşi formează educaţia şi, în ultimă instanţă, personalitatea. Ca să fiu mai uşor înţeles, vă voi da drept exemplu un banc primit recent.

“Un tânăr arab îl întreabă pe taică-su:

- Tată...

- Da, fiule!

- Pentru ce purtăm pe cap pălăria asta bizară?

- Se numeşte burnuth iar în deşert te apără de soare, răspunde tatăl.

- Aha... dar, tată...

- Da, fiule!

- Da' ce-i cu rochia asta pe care o purtăm?

- Este burka, iar în deşert, unde este foarte cald, îţi protejează corpul.

- Bun! Dar, tată...

- Da, fiule!

- Ce-i cu pantofii ăştia, cam urâţi, pe care-i purtăm în picioare?

- A... sunt babouches şi sunt pentru ca atunci când mergi prin deşert, să nu te arzi la picioare.

- Bun... O ultimă întrebare, tată.

- Ce mai este, fiule?

- Atunci de ce locuim în Montreal?”

După cum lesne putem observa, respectivul tânăr se purta aşa cum fusese învăţat, fără discernământ, pe baza vorbelor, a tradiţiilor, a sfaturilor sau a celor văzute şi trăite în lumea lui arabă. Iar conduita lui era neschimbată indiferent de zona unde trăia pentru că aşa fusese învăţat să facă. Dar pe lume nu sunt numai arabi, ci mai sunt şi alte naţionalităţi, printre care ne numărăm şi noi, românii. Haideţi să vedem ce învăţăm noi din fragedă pruncie, ce sfaturi şi poveţe primim pe diferite canale educaţionale.

Cine nu a învăţat şi cine nu mai ştie poezioara cu “Căţeluş cu părul creţ”... să ridice mâna! Aha, deci toţi o mai ştiţi... perfect. Dar vă mai amintiţi toate versurile? Ia să facem o încercare. Căţeluş cu părul creţ/Fură raţa din coteţ/Eu l-am prins cu raţa-n gură/El se jură că nu fură etc. Acum v-aţi prins? Căţeluşul hoţ, chiar prins asupra faptului, în flagrant cum se spune în termeni de specialitate, se jură fără nicio ruşine că nu fură. Care e mesajul educativ? Eu nu văd decât unul. Dacă voi vedeţi un altul, vă rog să mi-l comunicaţi şi mie. Până una alta, nu văd altceva la televizor decât bandiţi la drumul mare care, odată prinşi în flagrant, se jură că ei nu au nicio vină, ci poliţiştii care i-au prins.

Să continuăm. Şi o vom face cu un proverb foarte cunoscut şi foarte des invocat. Capul plecat sabia nu-l taie, ne învaţă proverbul. Nu sunt un expert în cunoaşterea proverbelor la nivel mondial, dar nu cred că există vreo cultură ca să aibe vreunul mai umilitor. Că este o urmare a ocupaţiei turceşti sau o creaţi oarecare, nu are nicio importanţă. Important este mesajul de umilinţă şi supunere necondiţionată care este transmis. Crec că este proverbul cu cea mai profundă aplicaţie. Doar daţi drumul la televizor şi urmăriţi o anchetă stradală. Asta e, ce să facem..., vine răspunsul stereotip.

Ce avem mai departe? Păi, nimic altceva decât suprema creaţie românească de sorginte folclorică numită Mioriţa. Pentru cei care au mai uitat câte ceva, le reamintesc ideea de bază a baladei: doi ciobani se aliază ca să-l omoare pe un al treilea pentru că şeptelul acestuia era mai productiv. Prima remarcă este că alianţa se produce între baciul Ungurean şi cel Vrâncean! Urmările educative ale baladei se văd de douăzeci de ani în Parlamentul român, unde tot timpul, un partid naţional se aliază cu partidul ungurean în pofida altui partid naţional.

Iată şi un ultim element educativ din cultura românească. Nu cred că este vreun concetăţean care, având liceul terminat, să nu fi citit Luceafărul eminescian. Ce are Luceafărul cu educaţia? Vă rog să vă aduceţi aminte că o tinerică frivolă aduce un geniu la limita sacrificiului suprem, totul pentru ca până la urmă să aleagă un flăcăiaş din flori şi de pripas. Trăsătura lui principală? Este viclean. Dacă există cineva care se îndoieşte de efectele dezastruoase ale acestui mesaj îl rog să cumpere şi să citească revista Click.

Ei, dragii mei, dar lucrurile nu stau chiar aşa pentru că cele scrise mai sus s-au dorit a fi un eseu umoristic. Realitatea este că suntem o naţie ca oricare alta, cu oamenii ei răi şi buni, cu mari realizări în multe domenii, dar şi cu scăderile ei, cu o contribuţie de necontestat la civilizaţia mondială, cu muncitorii ei, dar şi cu puturoşii ei sau, mai pe scurt, suntem o naţie la fel ca oricare alta de pe pământ. Locuim într-un spaţiu geografic de o frumuseţe şi o bogăţie rare, ne-am dezvoltat o civilizaţie şi o cultură specifice, care ne permit să stăm cu capul sus în faţa oricui. Doar că dorim să fim perfecţi.

Să uzim de bine!

Examenul de maturitate

Imagine preluată de pe botosaninecenzurat.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa se numea examenul de bacalaureat odinioară, denumire care, trebuie să recunoaşem, este mult mai plină de semnificaţii.

Din chiar numele avut deducem uşor că nu era doar un examen al cunoştinţelor dobândite, dar şi un examen al maturităţii utilizării cunoştinţelor dobândite.

Vuiesc mijloacele mass media despre rezultatele catastrofale ale recentei sesiuni de bacalaureat. Ştiţi ceva? Asta nu e nimic! Să vedeţi de acum încolo! Şi haideţi să vedem de ce.

Alvin Toffler în al său Şoc al viitorului considera că este nevoie de cel puţin şapte cauze pentru a explica sau genera un fapt. Şi bine făcea pentru că în zilele noastre toţi se întrec în a arăta cu degetul doar un singur vinovat, fie el şcoala, fie el părinţii. Lucrurile nu cred că stau aşa simplist. Şi ca să înţelegem mai bine fenomenul trebuie să facem o departajare între comentariile privind funcţionarea actuală a sistemului de învăţământ şi ceea ce dorim noi de la acest sistem.

În ceea ce priveşte dorinţele noastre ca părinţi sau simpli cetăţeni ai acestei ţări îmi este greu să mă pronunţ. Dar în privinţa funcţionării actualului sistem, o, da, sunt destule de spus.

În primul rând, o vină o poartă părinţii. Ahtiaţi după televizoare cu plasmă sau alte bunuri domestice, părinţii au intrat într-o cursă de câştigare a banilor care are un început, dar nu are un sfârşit. Pornind de la principiul catastrofal de lasă maică, de ce să tragă el acuma, săracul, că am tras noi destul, părinţii refuză să le mai ceară responsabilităţi copiiilor, le împiedică maturizarea şi consideră libertinismul sinonim cu dezvoltarea liberă a viitorului adult. Viitorul adult este învăţat să ocolească greutăţile în loc să le biruie, iar când nici aşa nu izbuteşte, fusta mamei este următoarea soluţie. Nedîndu-i-se atribuţiuni, nu i se cer nici răspunderi, pentru ca, mai apoi, părinţii să recurgă la psiholog ca să afle ce e cu odrasla lor. Mai mult de atât, dintr-o dorinţă care, sper, nu este doar românească, aceştia consideră şcoala nu un loc de întrecere a cunoştinţelor obţinute, ci unul de întrecere al averilor deţinute. Rezultatul pentru chiar promotorii unei astfel de comportări, este acela că, la plecarea spre şcoală, elevul este mai procupat dacă i se asortează pantofii decât dacă şi-a scris rezumatul la română.

În al doilea rând, este vina şcolii. Reformele numeroase, nesfârşite am putea spune, au făcut ca sistemul de învăţământ să fie sinonim cu haosul. Indiferent de salariile primite, profesorii nu mai au aplicaţie pentru meseria lor, nu mai depun interes şi nu îi interesează nici atragerea şi nici pregătirea elevilor. Iar cine dă vina pe sistemul de salarizare spune o mare prostie pentru că, de când e lumea şi pământul, profesorii din România nu au excelat în venituri. Spun asta în perfectă cunoştinţă de cauză pentru că mama a fost profesoară, dar a avut elevi care au căutat-o personal sau la telefon şi la douăzeci de ani după ce nu le-a mai fost profesoară. Într-o oglindă injustă cu părinţii, profesorii arată cu degetul părinţii, uitând că un elev, de cele mai multe ori, stă la şcoală mai multe ore decât cu părinţii lui. Profesorii nu mai sunt interesaţi de actul de învăţământ în totalitatea lui, neglijând orice acţiuni extraşcolare sau de atragere a elevilor.

În al treilea rând este vina sistemului. Un sistem care nu a pus accent pe autoritatea profesorilor, aşa cum sunt ei, buni sau răi, dar profesori, un sistem care nu a impus disciplina elevilor, iar acum se întreabă de ce fumează elevii în curtea şcolii. Un sistem care, an de an a cerut tot mai puţin oferind şi mai puţin. Îmi aduc aminte (şi nu sunt milioane de ani de atunci) că vacanţele mele erau un coşmar şi abia aşteptam începerea şcolii ca să mă liniştesc puţin. Asta pentru că, înaintea intrării în vacanţă, venea profesorul de chimie şi zicea copii, intraţi în vacanţă, aveţi timp, deci faceţi voi douăzeci de probleme, după care venea profesorul de matematică cu aceleaşi solicitări, după care venea cel de fizică cu acelaşi număr de probleme şi cel de română cu zece compuneri. Acum? Pentru elevii de acum, vacanţa este egală cu zero activităţi. Un sistem care nu încurajează munca, care nu încurajează şi răsplăteşte competiţia, un sistem în care au fost desfiinţate (dacă nu mă înşel, de doamna Andronescu) şcolile de meserii, iar acum ne întrebăm de ce vor toţi să facă o facultate.

În al patrulea rând este vina elevilor. Megând pe linia naturală a minimei rezistenţe, elevii au renunţat total şi definitiv la orice dorinţă de autodepăşire, se ştiu susţinuţi de munca părinţilor şi apăraţi de comoditatea acestora. Se terezesc orbi şi neputincioşi în faţa un obstacole care, altădată erau minore, dar care, acum li se par apocaliptice, ceea ce îi face să clacheze fizic sau nervos la prima confruntare. Şmecheriile utilizate cât mai vocal de către părinţii lor devin motto-urile lor, iar simbolurilor lor, mulţumită atât şcolii, cât şi părinţilor, nu mai sunt oamenii care fac sau au făcut ceva, ci cei care nu fac nimic. Necontrolat de către părinţi sau de şcoală, dezinteresul lor ajunge pe asemenea culmi încât întrece instinctul de conservare. Prezenţa camerelor de supraveghere la examene a stârnit asemenea panică nu din cauza unor traume psihologice (false şi alea), ci din cauza limitării posibilităţii copierii, furtul şi înşelăciunea fiind considerate mijlocele optime de reuşită în viaţă în scara lor de valori. Lipsa maturităţii, a conştientizării valorii muncii şi dezinteresul au făcut ca viitorii adulţi să refuze înscrierea la examen de frică să nu fie prinşi copiind, iar cei picaţi să râdă ca proştii, bazându-se pe principiul că au grijă părinţii lui.

Iată că nu am reuşit să găsesc şapte motive (e drept, nici nu m-am străduit destul...), dar cele patru găsite cred că sunt destul de solide şi reale. Personal, nu cred că drama cea mare este numărul mare de căzuţi la examen, ci faptul că aceşti copii sunt viitorii adulţi, care vor trebui să rezolve problemele propriei vieţi şi a celor de lângă ei, că aceşti copii care râd ca proştii că au luat doi vor fi viitorii adulţi care vor avea copii la rândul lor.

Să auzim de bine!

Disputa

Imagine preluată de pe pesca.tur.br

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Disputa este cuvântul la ordinea zilei. Dicţionarul explicativ ne oferă următoarele definiţii: 1. Discuţie în contradictoriu între două sau mai multe persoane ori grupuri de persoane; controversă; 2. Luptă pentru întâietate, pentru tranşarea în favoarea sa a unei rivalităţi; 3. Întrecere sportivă; desfăşurare a unei întreceri sportive. După cum vedem, toate sensurile cuvântului sunt paşnice, benigne.

Ce nu ne spune dicţionarul este faptul că aceste sensuri sunt valabile într-o societate echilibrată, cu o cultură comportamentală. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu este cazul societăţii româneşti contemporane.

Cincizeci de ani de comunism, cu tarele şi mutilările lui sufleteşti au marcat puternic spiritul românilor, mentalităţile comuniste potrivindu-se ca o mânuşă. Să ne amintim de îmbibarea sufletului românesc cu mentalitatea paternalistă cât se poate de evidentă la un pieton salvat în ultimul moment de a fi strivit de maşină, care pieton tot el este nervos şi se răsteşte: Ce, nu ai volan? uitând că el este prima persoană care trebuie să se îngrijească de el.

Sau la sinistraţii care se aleg cu gospodăriile neasigurate demolate în urma vreunui sinistru, pentru ca apoi să reclame preşedintelui că nu li se dau case. Iar exemple de acest gen găsim la orice pas, aproape în orice manifestare individuală.

Această mentalitate grefată pe o cultură deficitară a căpătat noi valenţe după 1989. Valenţe nebănuite, dacă stăm să analizăm bine faptele. Oamenii preferă să ceară ceva decât să lupte singuri pentru a-şi realiza dorinţa. Asta, dacă nu recurg cumva la fapte ilicite... Cine citeşte ştirile imediat post-revoluţionare va rămâne uimit văzând câte familii s-au destrămat pentru că cei doi soţi simpatizau cu partide diferite! Disputa lor trecea cu mult de limitele unui dialog sau a unei controverse, devenea o luptă adevărată. Ochii li se înroşeau, trupul le tremura şi glasurile vibrau de mânie proletară. Adevărul nu este decât unul singur şi îmi aparţine!

Cu timpul, aria disputelor s-a lărgit, cuprinzând întreaga societate. O societate care se lepăda de credinţă cu fiecare zi trecută, o societate în care copii sunt victime ale părinţilor avizi de bani pentru un televizor cu plasmă, o societate care a încurajat un libertinaj prost înţeles şi o indisciplină criminală în numele democraţiei. O societate care nu a vrut, iar când a vrut i-a fost frică să adopte legea. Am fost cu toţii martorii situaţiei paradoxale în care un interlop a intrat în curtea unei secţii de Poliţie pentru a ataca un poliţist cu o sabie sau a numeroaselor cazuri în care oameni au fost ucişi în bătaie pentru o simplă privire care nu a plăcut agresorului. Oamenii şi-au pierdut orice respect faţă de autorităţi şi faţă de lege. Legea o face fiecare aşa cum îi este lui bine, iar disputa s-a transformat în ură. Ca un corolar, adversarul a devenit duşman, omul cu care trebuie să te lupţi până în pânzele albe. Celor care au uitat, le reamintesc că expresia provine de la pânzele albe în care este înfăşurat un mort...

Puştii sau adolescenţii îşi reglează nemulţumirile cu cuţitul în mână, indiferent că este vorba de un coleg sau de un profesor. Mânaţi de interese personale sau de grup, politicienii au emis şi adoptat legi stufoase, interpretabile, greu de aplicat, dar uşor de combătut, ceea ce a permis deschiderea unei adevărate cutii a Pandorei. Frica de a nu-ţi putea impune adevărul propriu a condus la o politizare inimaginabilă a orcărei instituţii în dauna eficienţei, iar efectele le simţim pe pielea noastră. Nenumărate beizadele criminale şi interlopi primejdioşi scăpaţi nu de către avocaţi, ci chiar de justiţie, aproape că au anulat orice încredere în această instituţie.

Răul a devenit partea din noi cea mai pregnantă, acţionăm mânaţi de interese personale meschine, aidoma hoardelor care năvălesc în spitale şi omoară medicii în bătaie pentru că nu le place privirea lor. Nu mai ştim să ne impunem puterea minţii prin cuvinte, dar stăpânim la perfecţie cum să ne impunem puterea fizică prin pumni sau cuţite. Nu mai ştim să ne argumentăm părerile, ştim doar să le impunem, pentru că nu mai tratăm cu un adversar, ci cu un duşman.

Să auzim de bine?

Copilul şi furtunul

Imagine preluată de pe fabricaspiridusilor.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cum vă spuneam şi în postările precedente, ne plac vizitele. Mai ales cele în care mergem noi pe capul altora, de au oamenii de spălat la vase două zile după aceea…

Suntem invitaţii Roxanei, buna mea colegă. Acu’, când zică bună, să nu vă gândiţi la vreun sens peiorativ, ci la faptul că doar bunătatea din ea a putut-o determina să ne invite. Oamenii s-au mutat de curând la casă cu curte şi vor să se laude cu ea şi cu vecinii. În plus, fiind coleg cu numita Roxana, avem foarte multe de bârfit…

Dacă vă mai amintiţi, Roxana a reuşit să se mărite în pofida preoţilor cărora nu le plăcea numele viitorului ei soţ. Iar ca urmare a respectivei acţiuni (aceea cu măritatul), după nouă luni a apărut pe lume juniorul familiei lor. Un copil cu multă personalitate, dacă ne gândim că, la grădiniţă, i-au fost nevoie doar două secunde şi trei zecimi ca să dispară din ochii educatoarei ca să se ducă la un loc de joacă trei case mai încolo…

Ajungem la timp pe coordonatele indicate, parcăm şi încercăm un scurt tur de orizont. Ne gândim că, până vom fi nevoiţi să intrăm prin cine ştie ce cotloane ale casei, să aruncăm o privire asupra împrejurimilor. Casa pare suficient de mare pentru numărul de persoane din familia ei, are şi olecuţă de curte, nu cât să faci un garaj, dar suficientă cât să stai la un şpriţ sub umbrar…

Vecinii par persoane domestice, cu numărul de maşini aferent în faţa curţilor, iar undeva, chiar gard în gard cu casa lor se află amplasat un mic părculeţ, dotat cu alei, peluze verzi şi chiar, ce interesant! o bancă. În spiritul bunei tradiţii româneşti, pe bancă nu stau obosiţii părinţi ai copiiilor care se aleargă pe aleile părculeţului, ci patru pensionari adulţi.

- Peisajul are o puternică notă idilică, remarc eu către soţie, arătându-i cu un gest larg pomii înfloriţi care ning petale, copiii cu clopoţei de argint în glasuri alergând după vrăbii sperioase sau fluturaşi ameţiţi de soare şi frumuseţea platonică a plantelor plantate pe peluzele parcului populat public.

- Imaginea este chiar domestică, completează soţia, arătându-mi un furtun care zace printre ierburi, semn al prezenţei gospodarilor în zonă.

Imediat privirea ne este atrasă de un puştiulică cu mult temperament care, aţi ghicit! se dovedeşte a fi copilul Roxanei. Impresia ne este întărită şi de apariţia Roxanei în pragul casei care, prin gesturi semnificative, vrea să ne dea de înţeles că da, el este copilul. În timp ce Roxana se apropie de noi ca să ne întâmpine, noi încercăm să ne apropiem de copil, iar copilul să se apropie de furtun, pe care îl apucă energic, bărbăteşte cu o mână, iar cu cealaltă deschide robinetul.

În mod absolut normal, apa începe să ţâşnească prin duza furtunului care, întâmplător sau nu, este îndreptat direct spre spatele celor patru pensionari. Oameni lipsiţi de simţul umorului, după ce au primit pe spinare vreo patruzeci de litri de apă fiecare, aceştia încep să vocifereze şi să dea din membre ca apucaţii, insistând pe oprirea apei.

Ca o mamă grijulie ce se află, Roxana se repede ca o leoaică întâi la robinet, îl închide, după care începe să-l ia în tărbacă pe junior. Rămânem uimiţi de câtă substanţă educativă pot cuprinde vorbele unei mame supărată că fiul ei a udat ciuciulete patru pensionari paşnici… Lecţia de morală durează câteva minute bune şi este atât de convingătoare încât începem şi noi să ne reproşăm niscai carenţe educative. Iar toată morala se termină cu ucigătoarele cuvinte:

- Stai tu numai să vezi ce-o să-ţi facă tac-tu!

Cu copilul în braţe, Roxana se îndreaptă spre uşa de la intrare, noi o urmăm tăcuţi şi bine facem pentru că, iată, în prag apare el, tatăl cel cumplt, spaima spaimelor de copil. Apropiindu-se de el, Roxana începe să-şi deşerte sacul amărăciunii şi încheie privindu-ne semnificativ:

- Ei, acu’ să te văd ce mai zici de fiul tău!

Negru la faţă de cele auzite, soţul ei se repede la Roxana, îi smulge copilul din braţe, îl ridică cât de sus poate şi zice:

- Pupa-l-ar tata de băiat deştept!

Să auzim de bine!

Preţul conduitei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Recunosc faptul că îmi place să călătoresc. Îmi place să văd oameni şi locuri, îmi place să le aud vorba, să le gust pâinea şi să le beau apa. Practic, de câte ori ajung într-un loc nevizitat, cumpăr o pâine făcută prin partea locului şi gust apa de la robinet sau de la cişmea.

Până acum, cel mai mult mi-a plăcut gustul pâinii pe care am cumpărat-o în Gaios, capitala insulei Paxi. O pâinică neagră, cumpărată dintr-o mică brutărie ţinută de o doamnă venerabilă, care îmi povestea că pâinea făcută de ea este ţinută trei ore în cuptor. Iar apa cea mai bună, după gustul meu, am băut-o în Sângeorz Băi.

Dacă aş face o clasificare, mai mult decât să călătoresc cu trenul îmi place să călătoresc cu avionul, iar mai mult decât îmi place să călătoresc cu avionul îmi place să călătoresc cu maşina. Şi mai mult decât să călătoresc cu maşina îmi place să călătoresc cu vaporul.

Acum mă aflu într-o scurtă călătorie cu maşina în Austria, călătorie pe care aş fi putut să o fac la fel de bine cu trenul, vaporul sau avionul. Ca tot românul aflat în Austria, mă gândesc că, cel mai bun loc de vizitat este Viena, capitala respectivei ţări. Mă aflu pe strada Mayergasse, în drum spre celebrul Prater. Dacă nimeresc gara, sunt ca şi ajuns, dar deja o văd, aşa că nu-mi fac probleme. Mă oprisem la o mică tonetă ca să-mi îmi cumpăr un baton de Snickers pentru a căpăta energia necesară parcurgerii ultimilor metri de drum. Cu mâini tremurânde de poftă, desfac ambalajul şi purced la consumul în regim de urgenţă a râvnitelor polizaharide. Termin din două îmbucături şi, probabil din cauza aceloraşi mâni tremurânde, nu nimeresc coşul de gunoi atunci când arunc ambalajul.

Mă autodefinesc drept o persoană civilizată, aşa că nu preget să mă îndrept spre coşul de gunoi ca să ridic ambalajul de pe trotuar şi să-l pun la locul cuvenit. Graba de a nu părea drept un ins necivilizat mă face să nu observ imediat un agent (de pază sau de poliţie, nu îmi dau seama) care văzuse gestul iniţial, iar acum venea cu paşi vioi spre mine. Îl observ abia după ce mă ridic şi bag hârtia în coş. Omul îmi zâmbeşte, îi zâmbesc şi eu şi intrăm în vorbă. Prilej de a afla că amenda m-ar fi costat mai mult decât suma pe care o aveam alocată pentru două zile de stat în Viena. Iată, mi-am zis în acel moment, ce uşor se motivează educaţia la oameni...

Să auzim de bine!

Multinaţionalismul românesc (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Datorită unor motive care îmi scapă momentan, câteva din conturile mele de e-mail au ajuns în bazele de date ale diferitelor forumuri. Problema este aparent benignă, dacă exceptăm faptul că primesc periodic buletine de ştiri (newsletter, cum se spune pe româneşte). Acum, dacă îmi permiteţi o paranteză, părerea mea despre forumuri este una execrabilă. Am încercat de vreo două ori să particip la nişte discuţii, dar agramatismul celor scrise de participanţi şi absurditatea ideilor prezentate mi-au tăiat orice elan. Cum pot participa la un forum despre Logan, odată ce moderatorul îmi refuză publicarea comentariului pe motiv că pe acel forum publică doar cei care se laudă cu un consum al maşinii de peste 7 l/100 km?

Dar să revenim la oile noastre, cum se spune pe la noi, prin Drumul Taberei. Unele dintre aceste buletine conţin comentarii cât se poate de docte despre educaţia muncii în cadrul unei multinaţionale. „După cum bine ştiţi din cartea... a economistului X, la cap. 6, art. 3, acesta ne învaţă care sunt cele cinci etape ale...” sau „Cunoaştem cu toţii faptul că efectul Y se accentuează în perioada de vârf a crizei datorită factorului...” şi tot aşa, toate aceste comentarii fiind, după umila mea părere, mai degrabă o împăunare decât un sistem de lucru sau de gândire. Mă rog... Oricum, din aceste comentarii sau din viaţa reală, poţi trage lesne concluzia că asişti la o adevărată fetişizare a multinaţionalelor, uitând elementul esenţial: în aceste multinaţionale lucrează români, cu obiceiurile, cu firea, cu toate ale lor. Oameni care concep proiecte şi realizează acţiuni după mintea lor de români, nu după cea de englez sau francez a proprietarului.

Este o bancă o multinaţională? Atât timp cât are filiale în mai multe ţări şi atât timp cât nu foloseşte un capital naţional, cu siguranţă este. Putem spune că banca BRD este la fel de multinaţională ca firma Siemens, de exemplu? Cu siguranţă că da.

Când eram aproape de intarea în sediul instituţiei unde lucrez, îmi iese în cale un flăcău şi îmi înmânează un fluturaş (flyer, cum se mai spune pe româneşte). Curios cum mă ştiţi, încep să-l citesc şi chiar mă simt atras de conţinut. Este un fluturaş al Credit Europe Bank în care ni se aduce la cunoştinţă apariţia unui nou produs, un card de debit, card prevăzut cu display. Facilităţile oferite sunt cât se poate de atrăgătoare aşa că, ajuns la birou, scanez codul cu telefonul şi trimit formularul de cerere (am aplicat, cum se spune mai nou...). Nu trece mult şi sunt sunat de o tânără domniţă, care îmi oferă câteva informaţii suplimentare, iar apoi, de bunăvoie şi nesilită de nimeni, mă anunţă că mă pot prezenta la orice filiailă a băncii pentru terminarea formalităţilor, urmând să primesc doritul card în maximum zece zile. Mai mult, mă întreabă care filială mi-ar conveni mai mult, având în vedere domiciliul sau sediul serviciului. Optez pentru filiala de la parterul magazinului Unirea, drept pentru care mă informează că va trimite acolo datele mele.

Se termină programul şi îmi ajută bunul Dumnezeu să ajung în zona Unirea. Mă prezint la primul ghişeu al băncii, dovedit ulterior ca fiind al unei şefe, care mă conduce la una dintre salariate. Mă prezint din nou, îi explic doleanţa şi îmi cere buletinul. După câteva secunde de butonat, mă informează zâmbind amabil:

- Da, e în regulă, trebuie să mergeţi la sediul din Plaza, completaţi acolo restul de date şi veţi obţine cardul.

- Ce să caut la Plaza? Mi s-a spus că mă pot prezenta la orice filială şi eu am optat pentru a dumneavoastră.

- Da, frumos gest, dar noi nu vă putem ajuta. Trebuie să mergeţi la Plaza.

- Dar eu nu vreau să merg la Plaza! Îmi este peste mână, este aglomerat, trebuie să fac un drum anume pentru acea locaţie. Mi s-a spus că pot merge la orice filială.

- Da, ştim că aşa vi s-a spus, dar noi nu putem înregistra nimic aici pentru că aveţi un cont la filiala din Plaza.

- Extraordinar! Eu nu am niciun cont acolo! Am avut acum cinci sau şase ani! Este închis, lichidat, anulat! Am hârtie cu ştampila băncii!

- Văd, îmi răspunde consultând ecranul. Dar nu ne permite sistemul.

- Vreţi să îmi spuneţi că, dacă eu m-aş fi mutat în Constanţa, unde presupun că aveţi filiailă (da, avem), trebuia să vin până la Plaza ca să obţin acest card?

- Da.

Acestea sunt mult fetişizatele multinaţionale în care lucrează personal românesc îndoctrinat de cele mai nobile cunoştinţe economice.

Să auzim de bine!

Nu sunt bani!

Imagine preluată de pe colectum.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

O după-amiază liniştită se anuţă la orizont. Şi chiar la zenit, dacă mă iau după lipsa oricăror urme de nori. Asta dacă nu vin televiziunile cu vreo ştire bombă.

Exact când gustam din plin savoarea acestor clipe, iată că nenorocirea se întâmplă. Un reportaj la Antena 3 ne prezintă un fapt cutremurător: o fetiţă de 14 ani a dat naştere unui copil! În studioul postului sunt invitaţi diverşi care emit păreri la fel de diverse. Unul dintre ziariştii prezenţi este aparţine chiar etniei respectivei copile.

Las alte activităţi, cum ar fi terminarea mesei, pe planul doi şi încerc să mă concentrez asupra celor prezentate. Fac acest efort pentru că, la prima vedere, două aspecte se desprind cu putere.

Primul aspect este cel al vârstei copilei. 14 ani mi şi ni se pare extrem de puţin. Dar aşa să fie oare? Greu de spus... greu de acceptat. Dar putem ca să facem o evaluare a perioadei copilăriei care e prelungită tot mai mult odată cu progresul civilizaţiei când ne gândim la următoarele aspecte. Dacă ne vom interesa, vom putea afla cu uşurinţă că aceasta cam era vârsta la care străbunele noastre începeau să nască. 14-15 ani era vârsta optimă de măritiş şi începere a procesului de procreere. Care e nivelul maturităţii acum, în zilele noastre pentru copiii de 18 ani, nu de 14? Păi, nu avem altceva de făcut decât să le urmărim declaraţiile elevilor date după ce au picat examenul de bac din primăvară de anul acesta... Şi pe cel din toamnă...

Al doilea aspect legat de evoluţia sau involuţia maturităţii odată cu dezvoltarea socială, ne va dezvălui lucruri surprinzătoare dacă ne gândim ce vârstă avea William I al Angliei sau William Cuceritorul atunci când a început ca să fie susţinut de regele Henric I al Franţei, datorită reputaţiei pe care şi-o câştigase în calitate de conducător de oşti: 20 de ani! La 20 de ani era un reputat conducător militar! Iar cavalerul Bayard, cel fără teamă şi prihană, câţi ani credeţi că avea când a cucerit regatul Neapolelui? Păi, tot 20. La 20 de ani, avea deja o reputată carieră militară în spate şi cucerea un regat... Ce fac copiii noştri la 20 de ani? Păi, ce să facă, sunt tot copii...

Desigur, prin prisma legilor, moraliăţii şi a culturii societăţii de azi, discuţia despre biata copilă este mult mai amplă. Dar dacă ne referim doar la maturitate, atunci lucrurile sunt mult mai simple...

Al doilea aspect este legat de conţinutuil discuţiilor purtate de către invitaţi. În timp ce, pe o jumătate de ecran, se derulau discuţiile în studioul postului, pe cealaltă jumătate erau prezentate diverse realizări ale etniei respective, cum ar fi chiolhanurile monstruoase, kilogramele de aur purtate la gît sau numeroase palate cu turnuleţe. În acest timp, discuţia capătă o turnură tregică prin afirmaţia ziaristului menţionat mai sus că nu sunt bani, că nu sunt bani pentru educarea copiiilor lor. NU SUNT BAAANI? îmi vine să strig ca un apucat la auzul spuselor. Cum adică nu sunt bani? Dar chiolhanurile prezentate cu ce sunt susţinute? Dar zecile de maşini luxoase cu care participanţii vin la respectivele petreceri pe ce au fost cumpărate? Nu pe bani? Dar kilogramele de aur aflate la gâtul lor? Alea ce sunt? Nu tot bani? Dar miile de palate construite pe tot locul, cu ce au fost construite şi mobilate? Nu cu bani? Cum adică nu sunt bani, când ultima lor modă la festinuiri este cravata din aur? Cum nu sunt bani, când internetul e plin de pozele lor cu kilograme de bijuterii pe degete sau la gât? Nu au bani pentru educaţia copiiilor, dar au bani pentru ghiuluri cât pietrele de moară?

Ce bani mai vor? Ai cui bani? Ai mei? Să aştepte mult şi bine... Ai voştri? Vă priveşte, dacă acceptaţi asemenea baliverne...

Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (17)

Stradă în Limenaria

Acasă – Alungarea din Rai

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Acum sunt acasă. Stau pe balcon, profitând de un moment de linişte oferit de beţivii zonei. Încerc o recapitulare a locurilor şi lucrurilor văzute în aceste două săptămâni de concediu şi, de ce nu, chiar o paralelă.

Sunt o mulţime de ani de când bat drumurile Greciei, vizitând nenumărate localităţi şi vorbind cu numeroşi oameni. Dar nu îmi amintesc ca cineva să îmi fi pomenit de existenţa vreunui program guvernamental privind turismul şi nici de vreo participare la aşa ceva. Nimic din comportamentul patronilor de hotel sau de localuri cu care am vorbit sau m-am împrietenit, nu trădează faptul că ar acţiona în spiritul vreunor directive sau al vreunui brand de ţară. Oamenii au o afacere şi se îngrijesc de bunul ei mers. Nu am întâlnit locuri sau monumente incluse în vreun traseu obligatoriu, stabilit de altcineva, nu am întâlnit nici măcar reclame care să mă îndemne, ca grec sau ca străin, să vizitez o locaţie sau alta şi nici vreun logo costisitor. Singurele mijloace de publicitate pe care le-am întâlnit sunt diversele pliante aflate în toate holurile hotelurilor, pliante care nu îndeamnă, ci oferă. Nimeni nu mi-a spus “du-te acolo” sau “revino aici”. Eşti tratat ca un om matur, conştient de deciziile proprii.

Timp de două săptămâni în Thasos, am auzit o singură dată sirena salvării (de poliţie nici nu poate fi vorba), în timp ce în Drumul Taberei, doar în intervalul de când ajung acasă şi până mă culc, le aud de trei sau patru ori pe zi pe fiecare din ele. În acelaşi interval de timp, nu am văzut niciun grec umblând beat cui pe stradă, dormind în şanţ sau vomând pe la colţul clădirilor, lucruri pe care le văd zilnic în Bucureşti. Timp de două săptămâni am circulat opt sute de kilometri pe o insulă al cărei perimetru este de o sută de kilometri şi nu mi-a fost frică să intru în vreun gang sau stradă întunecoasă, nu mi-a strâmbat nasul mirosul de urină al vreunui cotlon mai ascuns. Anul trecut, în Corfu, am avut ocazia ca să văd un cetăţean urinând în plină zi pe una din porţile Fortului Nou, dar nu se pune pentru că l-am auzit vorbind româneşte...

În cei opt sute de kilometri parcurşi am trecut prin numeroase intersecţii, dar nu am întâlnit nicio maşină cu număr de Grecia care să mă jeneze. La un moment dat, erau chiar enervanţi pentru mine, bucureşteanul agitat, cu aşteptatul lor la semnul de STOP. Până nu era el sigur, sigur că nu mai vine nicio maşină, nu intra în intersecţie. Mai mult, eu am fost cel care, atunci când ieşeam din parcarea hotelului am fost avertizat de câţiva şoferi că îi jenez deşi, cei vreo două sute de metri care ne despărţeau îi consideram suficienţi... Niciodată, chiar în cele mai aglomerate locuri de pe faleză, vreun şofer nu a fost stresat cu diferite semnalizări atunci când parca, deşi nu întotdeauna îi reuşea din prima... Oamenii se comportă ca şi cum ar ştii foarte bine că, ceea ce se întâmplă respectivului azi, i se poate întâmpla şi lui mâine.

Domnul Stratos, prietenul meu, are o afacere destul de solidă. Dar fiica lui este la şcoală în Thasos, nu în Elveţia, restaurantul lui are un nume simplu, grecesc şi nu International and Universal Tarrace with Gardens from Thasos Island Company LTD, iar dânsul nici nu se gândeşte ca să constituie un lanţ de restaurante până în Hong Kong. Munceşte cot la cot cu ceilalţi angajaţi de dimineaţa până seara şi este foarte mulţumit ca să joace o tablă seara sau să bea un ouzo cu prietenii, nemăcinat de veleităţi grandomane. Magazinele păstrează şi aici acea dovadă ciudată de încredere de a plasa casa de marcat în fundul magazinului şi nu la ieşire. În condiţiile în care tarabele şi mesele cu produse se întind mult pe trotuar sau în stradă... Cei pe care îi vedem câteodată în faţa vreunui magazin nu au rolul de a păzi marfa, ci de a invita clienţii ca să intre. Exceptând sediile a două bănci, nicăieri nu am văzut sisteme de supraveghere sau control.

Timp de două săptămâni am văzut mii de pisici, însă doar trei câini, dacă îi exceptăm pe cei cu care veneau turiştii pe plajă. Toţi trei erau în curţi închise, pe stradă nu am fost nevoit ca să evit vreo murdărie de câine şi nici nu am văzut localnici cu câini la plimbare pe străzi. Noaptea, singurul sunet altul decât al valurilor, era cel al milioanelor de cicade. Nu am fost trezit în nicio noapte de lătrăturile câinilor vagabonzi, aşa cum am păţit acasă, în prima noapte după întoarcere. Şi nici nu am fost deranjaţi de maşini circulând cu muzica dată la maximum în ore târzii din noapte.

Somnul nu ne-a fost deranjat nici de cheflii, aşa cum păţim în fiecare vineri şi sâmbătă noapte la noi acasă, sau de tineri gălăgioşi. Tinerii pe care i-am văzut în preumblările noastre pe faleză erau decent îmbrăcaţi, fără găuri în nas sau buric şi nu zbierau ca apucaţii, din orice. Motociclete am văzut şi auzit nenumărate, începând cu blândele scutere şi terminând cu uriaşe Kawasaki. Omul se suia pe motocicletă, pornea motorul şi se ducea acolo unde avea treabă. Fără ca să tureze motorul ca un apucat la miezul nopţii, doar de dragul de a porni alarmele maşinilor parcate... şi fără că să alerge ca un apucat pentru două sute de metri de şosea. Numărul maşinilor e impresionant, ca şi varietatea mărcilor. Deşi grecii sunt mari amatori de tuning, nu am auzit niciuna care să aibă modificată toba de eşapament doar de dragul de a face zgomot cât mai mult.

În general, grecii îmi dau impresia că îşi cumpără maşina de care au nevoie. Are omul de cărat pepeni? Îşi cumpără un SUV sau un pick-up. E singur şi îi place viteza? Îşi cumpără un coupé. Maşinile sunt cumpărate doar pentru scopul dorit şi nu pentru a te făli inutil. Având în vedere configuraţia rutieră din insulă, ar fi chiar absurd ca să îţi cumperi pentru plimbare un SUV de doi metri lăţime, când ştii bine că există străzi de 1,5 m lăţime... Chiar dacă unii au maşini mai generoase, localnicii preferă ca să aibă şi un scuter pentru deplasări mai scurte. În general, nu pot spune că am remarcat în domeniul rutier emfaza şi snobismul de la noi. Iar pe marginea şoselelor pe care circulă respectivele autoturisme sau scutere, nu am remarcat la nicio oră existenţa atât de obişnuitelor prostituate de la noi...

Turistul este stăpânul şi dorinţa lui este lege. Tot ce se face se face întru îndeplinirea acestui deziderat. Nu au cele mai ciudate sau cosmopolite mijloace de distracţie, aşa cum am fi tentaţi ca să credem. Dar sunt accesibile ca preţ şi există pretutindeni. În Limenas există taxiuri (Mercedes!), care au loc de parcare marcat şi neocupat de nimeni, cu toată aglomeraţia existentă. În paralel există trei trăsuri foarte curate şi foarte dotate. În sensul că oferă muzică pe durata plimbării, au lumini de poziţie şi, ceea ce m-a frapat cel mai mult, au frâne pe disc funcţionale!

Copiii sunt principala lor grijă şi, spre deosebire de ai noştri, nu sunt botezaţi Semafor, Monalisa sau Robert, ci Anghel, Giorgos sau Maroula. Am asistat la o scenă pe plajă când, un copil i-a cerut tatălui ca să îl învârtă până ce tatăl a trebuit ca să stea în patru labe din cauza ameţelii. Dar nu i-a făcut copilului niciun reproş. Şi nici soţia. Dar e la fel de adevărat că am văzut la masă şi copii care se alergau prin toată sala de mese fără ca părinţii să le atragă atenţia că deranjează.

Cântăreţii lor sunt renumiţi şi numeroşi, fără ca ele să pozeze mai întâi goale în reviste deocheate, iar ei să cânte în engleză. Compozitorii le sunt deosebit de prolifici, iar elementul naţional este prezent nu numai prin folosirea exclusivă a limbii greceşti, dar chiar prin structura melodiei, indiferent de genul căreia îi aparţine. În magazinele colindate (şi nu au fost puţine) produsele au toate numele şi logo-urile în greceşte, astfel că la ei nu vezi, să zic, Nivea Black and White, ci Nivea Mavro ke Aspro (am folosit transcrierea fonetică). Cu o populaţie jumătate cât a României, dovedesc o mândrie şi o demnitate de două ori mai mari. În timp ce scriu aceste rânduri ascult o piesă care este cântată la posturile lor de radio sau în taverne, pe care oamenii o fredonează sau după care dansează, piesă în care solistul cântă despre Grecia lui frumoasă, patria lui dulce. Despre valurile, soarele şi cerul ei. Auzim aşa ceva în România?

Dacă în postările anterioare am descris meniul avut la un local sau altul nu am făcut-o ca să mă laud, ci ca să aflaţi cât şi ce se poate mânca cu maximum zece euro de persoană în plin sezon! Chelnerii nu sunt îmbrăcaţi cu uniforme cu fireturi şi tavernele nu au majordom la intrare, dar au felul lor de a te trata ca pe un om mare, cu o naturaleţe dincolo de orice suspiciune. Întotdeauna am putut vedea cum ne este preparată mâncarea şi niciodată nu am simţit gust de conservă sau sau de conservanţi. De altfel, prospeţimea produselor e unul din punctele lor de laudă. Modul în care am văzut că sunt trataţi turiştii (indiferent de origine) este atât de condescendent şi atât de natural, încât pare în firea lucrurilor. Dar niciodată slugarnic. Toate acestea însumate, te fac să revii oricând cu plăcere... ceea ce îmi doresc şi vă doresc şi vouă.

Realizări în acest concediu? Da, am avut: faptul că am cunoscut mai multe locuri minunate, mai mulţi oameni şi am sufletul mai bogat şi mai bun. Nerealizări? Da, am avut şi aşa ceva: faptul că nu am vizitat tot ce aş fi vrut, ceea ce mă duce la ideea unei reveniri. Deşi nu ne place ca să mergem de două ori în acelaşi loc, cine ştie, la anul.... De ce mă atrage Grecia ca turist? Dacă stau să mă gândesc, tocmai pentru că nu face nimic pentru asta... este pură, este naturală, este aşa cum este şi mă lasă pe mine ca să o descopăr. Vă întrebaţi, poate, dacă reget că a trebuit ca să mă întorc. Da, regret! Dar nu numai din cauza locurilor şi oamenilor pe care i-am lăsat în urmă ci, mai mult din cauză că ajuns acasă, văd că douăzeci şi unu de ani de turism internaţional, pentru români nu au însemnat nimic, nimic bun nu s-a lipit de noi. Vi se pare că sunt prea dur? Haideţi ca să vedem un exemplu, doar unul! În toate localităţile greceşti cutreierate am văzut cum condensul aparatelor de aer condiţionat se scurge în burlan şi nu în capul trecătorilor. De frica legii, din bun simţ? Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Mă interesează că sunt tratat ca om şi nu ca animal.

Să auzim de bine!

Rândunele educative

Imagine preluată de pe adventurekids.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

De la bun început trebuie ca să vă mărturisesc faptul că nu sunt un adept al evoluţionismului. Atât din motive personale, cât şi datorită faptului că oamenii de ştiinţă, oamenii de ştiinţă pe afirmaţiile cărora ar trebui ca să ne bazăm, au minţit şi mint enorm în acestă privinţă. Iar când nu au minţit, au tăcut ca peştii...

Diagrame ale evoluţiei false sunt prezente în toate manualele şi toate clasele de specialitate, evidenţe cât se poate de clare sau lipsa lor nu sunt luate în considerare, lipsa verigilor intermediare în evoluţia oricărei forme de viaţă terestră, toate acestea precum şi multe altele contribuie din plin la părerea pe care mi-am format-o.

Personal, am observat şi continui ca să observ situaţii în care participanţii, fiind simple animale, îmi oferă imaginea unei piese în care fiecare are un rol. Un fluture s-a adaptat la culoarea copacului ca să nu fie depistat de prădătorii lui naturali, dar respectivii prădători nu şi-au adaptat alte simţuri ca să îl identifice. El se face că se ascunde, iar ei se fac că nu îl văd... Şi exemplele pot continua la nesfârşit.

Stau la o masă pe una din terasele restaurantului din Gura Portiţei. Restaurantul are câteva săli acoperite şi alte câteva terase. Aşa cum se obişnuieşte în Deltă, terasele sunt acoperite cu stuf aşezat pe o structură din lemn. Staţiunea este deosebit de pitorească, iar camerele de cazare sunt amplaste pe o mică insulă aflată în faţa debarcaderului.

Între noi fie vorba, nu ştiu de ce poartă această denumire, din moment ce distanţa dintre respectiva staţiune şi deschiderea fizică prin care lacul Razim comunică cu marea este de mai bine de doi kilometri.

După cum spuneam, stau şi aştept. Nu orice şi nu oricât. Ca să fiu mai precis, aştept chelnerul care îmi va aduce o porţie uriaşă de ciorbă de peşte şi o altă porţie la fel de uriaşă de saramură de peşte. Este doar începutul unei mese care se doreşte a fi copioasă şi veselă, dacă ne gândim doar la faptul că peştelui îi place ca să înoate în vin alb...

Până la venirea chelnerului încep să-mi rotesc privirile prin incintă. Şi observ cu mare plăcere o familie de rândunici care îşi făcuse cuibul sub stuful acoperişului, la încheietura a două bârne. Familia de rândunici este compusă din rândunica mamă, rândunelul tată şi doi puişori. Puişori care, dacă mă iau după piuituri şi ciocurile larg deschise, sunt încă mici. Dar nu atât de mici încât să nu zboare.

Uitându-mă atent observ că, de fapt, asist la o lecţie de zbor. Părinţii stau pe o bârnă în apropiere şi scot sunete puternice. Unul dintre pui iese pe marginea cuibului şi se avântă în gol. Face câteva ture pe sub acoperiş sub privirea atentă a celor doi părinţi, care zboară şi ei în urma lui. Celălalt puişor se dovedeşte mai temător şi rămâne în continuare pe marginea cuibului, în pofida piuiturilor autoritare ale părinţilor.

Ei bine, dragii mei, în acel moment mi-am fost dat ca să văd o imagine stupefiantă. Prinzând un moment de curaj şi îndemnat de piuiturile devenite asurzitoare ale celor doi părinţi, puiul cel temător se aruncă şi el de pe marginea cuibului cu intenţia vădită de a face doar o mică buclă şi a se întoarce cât mai rapid. În acel moment, cei doi părinţi îşi iau şi ei zborul şi, prin bătăi de aripi şi poziţionare în aer încep ca să împiedice puiul să revină la cuib, cu dorinţa vădită de a-l ţine cât mai mult în aer. Ceea ce se şi întâmplă, puiul cel leneş fiind obligat astfel ca să facă şi el vreo trei ture pentru ca, abia apoi să fie lăsat de părinţi să revină la cuib.

Mmm, ce ziceţi de asemenea şcoală de zbor la nişte păsări cu creierul căt o stafidă?

Să auzim de bine!

O faptă bună pe zi (1)

De curând am glosat pe marginea unui chestionar aflat pe blogul unei bune şi apreciate colege de blogăreală. Una dintre întrebări se referea la satisfacţia pe care ţi-o dă o faptă bună, o faptă cu care să te poţi lăuda.
Spuneam acolo că nu prea mă pot lăuda pentru simplul motiv că mă străduiesc să fac fapte bune de când mă scol până mă culc. Eu un obicei căpătat de mic şi de care nu mă pot dezbăra… Iată însă că viaţa bate blogul şi se impun oarece precizări. Rămân la părerea că să faci o faptă bună este un gest nobil şi frumos, dar problema apare la momentul clasării faptei cele bune: bună pentru cine? Pentru tine sau pentru cel asupra căruia ţi-ai revărsat bunătatea?
E seară, am parcat maşina în parcarea unui supermagazin şi, până ajunge soţia în zonă sunt tentat să fac o incursiune până la o gogoşerie vicinală. Rezist multor tentaţii cu brio, dar să nu mă testaţi cu o gogoaşă… sau cu seminţe de floare… sau cu o ciorbă de burtă… sau cu zece mici… sau cu o tocană de ciuperci… ehe, mă opresc pentru că îmi dau seama că sunt un pofticios ambulant. Ca să ajung la ţinta propusă trebuie să traversez o stradă, şi chiar purced la această faptă. Pe trecerea de pietoni, în faţa mea, merge un moş. E un moş real, oarecum gârbovit, cu mers damblagit, cu părul alb şi haine mirosind a naftalină. Îl văd că îşi bagă mâna stângă în buzunar, scoate un pachet de ţigări, îl desface cu mişcări greoaie şi aruncă ţipla pe jos.
Cum vă spuneam, nu sunt omul să ratez o faptă bună, aşa că îl ajung din doi paşi şi îi spun:
- Bună seara! Vedeţi că v-a căzut o hârtie.
Moşul opreşte, se întoarce spre mine cu o faţă întrebătoare şi atunci consider că a venit momentul să-i arăt cu degetul (deşi nu e un gest frumos) hârtia aruncată pe jos. Moşul focalizează hârtia, după care se întoarce spre mine şi începe să mă înjure. Ei, acum ce credeţi, mai port considera că am făcut o faptă bună?
Să auzim de bine!

Ghici cine stă jos

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mi-am terminat programul legal de muncă şi mă îndrept spre casă cu paşi vioi. Ajung în staţia de la Eroilor şi aştept cu mare nerăbdare sosirea celebrului 368. Aşa cum ştiţi sunt un ecologist practicant dar asta nu înseamnă că accept să circul într-un autobuz supraîncălzit. Drept pentru care studiez foarte bine oferta şi, spre satisfacţia mea, observ că are în dotare aerul condiţionat atât de necesar.
Mă pregătesc să urc şi observ că o familie lângă mine îşi manifestă aceeaşi intenţie. Familie înseamnă susţinătorul legal, adică soţul, cheltuitoarea legală, adică soţia şi moştenitorul legal, adică un puştiulică de vreo 4 sau 5 anişori. Le fac loc să urce pentru că nu fac parte din categoria împingătorilor pentru obţinerea unui loc. Le urmez şi rămân atârnat de bară. Deşi nu este aglomeraţie, toate locurile sunt ocupate. Una din persoanele aflate pe scaunul aflat pe roată (sexul persoanei este irelevant) se ridică spunând:
- Vă rog, poftiţi, lăsaţi copilul să stea!
Ceea ce se şi întâmplă. Persoana se dă la o parte, tatăl aburcă copilul pe scaun, iar mama îl priveşte cu mândrie. Copilul se dovedeşte chiar un copil de cinci ani, în sensul că nu stă locului o clipă. Se foieşte şi dă din picioare sub privirile admirative ale părinţilor. Vrem sau nu vrem, dar toţi avem privirile aţintite spre el.
Analizez situaţia şi încerc să fac o comparaţie cu comportarea mea. De obicei nu stau pe scaun, dar când am văzut o persoană în vârstă, un infirm sau un părinte cu odrasla ÎN BRAŢE am sărit ca ars. Însă m-am îndoit întotdeauna că un copil care aleargă mai ceva ca un cal de curse toată ziua are nevoie de odihna unui scaun în autobuz.
În acel moment, situaţia pe câmpul de luptă se prezintă astfel:
- Lângă puradel stă o doamnă cu o vârstă pe care o apreciez la 45 de ani,
- În faţa lui, pe scaunul dublu, stă un domn de vreo 60 de ani şi încă o doamnă cam la aceeaşi vârstă,
- Lângă el stau părinţii lui, ambii trecuţi de 25 de ani, în dreapta lor un domn de vreo 55-60 de ani, în stânga lor eu şi în stânga mea o altă doamnă, mult mai în vârstă decât ceilalţi, eu estimând-o la peste 70 de ani.
- În spatele meu, persoana care a cedat locul, care cred că e trecută binişor de 40 de ani.
Ca o imagine generală, putem spune că în jurul unui copil de 5 ani care stă pe scaun stau în picioare opt persoane având cel puţin de 5 ori vârsta lui fiecare. Ce vreau să spun cu aceste rânduri? Păi, e simplu. Copilul a primit de la cei din jur un mesaj foarte clar: persoanele în vârstă stau în picioare în faţa tinerilor care stau pe scaun!
Ce e curios este că aceleaşi persoane, când vor fi mult mai bătrâne, iar el un adolescent, vor bombăni pe tema „educaţiei tinerilor de azi” care stau pe scaune în faţa bătrânilor. Sau mă înşel?
Să auzim de bine!

Dom’ profesor şi dom’ şofer

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Dorin este unul din bunii mei prieteni şi mai este şi profesor la conservator. Aparent, veţi trata aceste cuvinte ca pe o informaţie banală. Ce o face să nu mai fie banală este faptul că locuieşte într-o garsonieră în care are o pianină la care dă meditaţii. Ei, acum v-aţi prins? Cu greu pot lipsi să asist la orele de meditaţii pentru că sunt momentele cele mai vesele ale zilei. Mai ales când încep vecinii să bată în ţeavă. Pe la orele 23 renunţă din cauza durerilor din braţe şi încep să sune la uşă.
Astăzi este una din acele zile. Ce o face deosebită este că e duminică. Iar meditaţiile au început pe la ora 14. Eleva de azi este fiica unui şofer de TIR, dornică să fie admisă la Conservator. După vreo oră de meditaţie, ciocăniturile în ţevi devin atât de enervante încât abia mă pot concentra la tema exersată. Prietenul meu decide să ia o scurtă pauză pentru a scoate capul pe geam şi a le zice vreo două de la obraz unor oameni atât de lipsiţi de dorinţa de cultură. Suficient timp ca să audă telefonul sunând. Era chiar tatăl copilei care îl roagă să o scutească de meditaţie pentru că este aniversarea ei, prilej cu care îl invită şi pe el să participe. Prietenul meu acceptă scutirea, dar declină elegant invitaţia din cauză că nu e singur, ci mai sunt şi eu cu el. Omul insistă ca să particip şi eu, lucru pe care îl accept pe loc întrucât vecinii se potoliseră.
Ne strângem catrafusele, chemăm un taxi şi o luăm din loc. Apartamentul care ne va găzdui pentru următoarele ore este un banal apartament de bloc. Ce este pe masă întrece însă toate aşteptările. Peşti exotici, fructe exotice, icre exotice, băuturi exotice, totul exotic şi nemaivăzut. Tot ceea ce mintea omenească poate concepe mai exotic era pe masa lui din sufragerie. Era evident că, prin natura meseriei, omul nu-şi putea refuza nicio plăcere. Am luat loc oarecum timoraţi de grandoarea exponatelor, dar după ce am consumat anumite cantităţi din ele, mai ales din cele sub formă lichidă, discuţia s-a dezmorţit şi am fost mai relaxaţi.
Aşa cum stătea relaxat pe scaun, tatăl fetei deschide un subiect interesant şi anume, cel al alegerii meseriei. La el, lucrurile au fost simple: părinţii nu au vrut să-l dea la şcoală şi atunci, omul s-a făcut şofer. La prietenul meu, lucrurile sunt ceva mai complicate: este vorba de o tradiţie în familie, de un anumit nivel de cultură pe care îl are şi trebuie să îl valorifice, de rostul lui în lume, de mesajul către umanitate şi alte chestii de mare valoare. După ce îl ascultă cu mare atenţie, tatăl fetei spune:
- Maestre, ştii care e diferenţa dintre noi?
- Nu, răspunde curios prietenul meu.
- Îţi spun eu, îl linişteşte omul binevoitor. Când matale vii de la şcoală şi te întâlneşti cu un vecin în scara blocului, omul îşi scoate pălăria, îţi face loc şi îţi spune „Să trăiţi, maestre!”. Când eu vin din cursă şi mă întâlnesc cu un vecin în scara blocului, acesta duce două degete la bască, îmi spune „Hai noroc, nea Emile” şi îşi vede de drum. Numai că eu m-am săturat deja să mănânc zilnic bunătăţile astea pe care matale nu le-ai văzut nici măcar în poze.
Să auzim de bine!

Alungarea lui Dumnezeu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Chiar dacă unele aspecte educaţionale sunt discutabile, adevărul relevat de rândurile de mai jos este deosebit de crud şi de dureros, el relevând adevărata faţă a societăţii în care trăim
Anne Graham, într-un interviu în emisiunea "Early Show" (Spectacolul matinal), a fost întrebată de Jane Clayson cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001 şi i s-a pus o întrebare la care mulţi ar fi dat răspunsuri nesatisfăcătoare: "Cum a putut bunul Dumnezeu să lase să se întâmple aşa ceva şi să privească atât de nepăsător această catastrofă de pe pământul Americii?" Anne Graham, după ce a meditat câteva clipe, a dat un răspuns magistral, cu nişte replici foarte logice, profunde şi inspirate, nepregătite dinainte.
Ea a precizat foarte calm şi explicit următoarele: "Şi eu mi-am pus deseori această întrebare şi mi-am găsit următoarele răspunsuri... Cred - nu cred, dar sunt profund convinsă - că Dumnezeu a fost şi rămâne adânc întristat de aceasta, la fel ca şi noi, numai că noi, de ani de zile, Îi spunem şi chiar Ii poruncim să iasă din şcolile noastre, din guvernul şi din vieţile noastre, că ne descurcăm şi singuri, fără ajutorul Lui... Şi, fiind El un adevărat gentleman, cred că pur şi simplu S-a dat calm la o parte... Cum de mai îndrăznim noi oare să-I cerem binecuvântarea, mila şi protecţia Sa, dacă Îi cerem să ne lase în pace?
Cred că totul a început când Madeleine Murray O'Hare (doamna care a cerut ca America să devină o ţară atee şi care a fost ucisă, iar corpul ei a fost găsit recent) a afirmat că nu dorea nici un fel de rugăciuni în şcolile noastre, iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobată şi a devenit lege în SUA...
Apoi, cineva a spus că mai bine nu am citi Biblia în şcoli (Biblia care spune să nu ucizi, să nu furi şi să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi), iar noi am spus O.K.
Apoi, dr. Benjamin Spock a spus că nu ar trebui să ne plesnim copiii atunci când se poartă urât, pentru că aceasta le-ar afecta mica lor personalitate şi stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis). Iar noi am spus că un expert trebuie să ştie ce vorbeşte, aşa că am spus O.K.
Apoi, altcineva a spus că profesorii şi diriginţii nu ar trebui să îi disciplineze pe copii atunci când greşesc. Iar conducătorii de şcoli au spus că nici un membru al personalului să nu atingă vreun elev atunci când se poartă urât, pentru că şcolile nu au nevoie de publicitate proastă şi în niciun caz de procese (Totuşi, există o mare diferenţă între a disciplina şi a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili etc.). Iar noi am spus O.K.
Apoi, cine ştie ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei şcoli a spus că, băieţii fiind băieţi, vor face dragoste oricum, deci ar trebui să le dăm fiilor noştri prezervative. Aşa, ei vor putea să se distreze cât vor, iar noi nu vom trebui să le spunem părinţilor că le-au primit de la şcoala. Iar noi am spus O.K.
Apoi, unii dintre aleşii noştri de vârf au spus că nu contează ceea ce fac în viaţa lor privată atât timp cât îşi fac treaba la slujbă. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasă de ceea ce face altcineva, inclusiv preşedintele, în viaţa sa privată, atât timp cât am o slujbă şi economia merge bine.
Apoi, nişte libertini au cerut să tipărim cât mai multe reviste cu femei goale, în semn de respect şi apreciere a frumuseţii feminine. Iar noi am spus O.K.
Apoi, altcineva a împins acea apreciere un pas mai departe, publicând fotografii cu copii goi şi încă mai departe, afişându-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la liberă exprimare.
Apoi, industria show-business-ului a spus: hai să facem show-uri TV şi filme care să promoveze îndepărtarea de Dumnezeu, violenţa şi sexul ilicit, să înregistrăm melodii care să încurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea şi temele satanice. Iar noi am spus că nu este decât amuzament, nu are efecte adverse şi oricum nu o ia nimeni în serios, aşa că totul a mers înainte.
Iar acum ne întrebăm speriaţi de ce copiii noştri nu au conştiinţă, de ce nu disting binele de rău, de ce nu îi deranjează să-i ucidă pe străini, pe colegii de clasă sau pe ei înşişi. Probabil că, dacă ne-am gândi mai mult, ne-am da seama de ce. Cred că totul se reduce la faptul că ceea ce vei semăna, aceea vei şi culege.
Noi Îi spunem lui Dumnezeu: Dragă Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetiţă ucisă în clasă? Iar Dumnezeu răspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din şcoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, când voi mi-aţi spus să plec din şcoli?
E ciudat cum oamenii Îl dispreţuiesc pe Dumnezeu şi apoi se întreabă cu naivitate de ce totul merge tot mai prost.
Este ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar ne îndoim de ceea ce spune Biblia.
E ciudat cum de toţi oamenii vor să meargă în ceruri, deşi nu cred, nu gândesc şi nu spun sau nu fac nimic din ceea ce scrie în Biblie.
Este ciudat cum de unii pot spune: da, eu cred în Dumnezeu şi de fapt să îl urmeze pe Satana care, se ştie că la rândul lui, crede şi el în Dumnezeu...
E ciudat cum ne repezim să judecăm, dar nu ne place să fim judecaţi.
E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail şi ele se răspândesc precum focul sălbatic, dar când începi să trimiţi mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gândesc de două ori înainte de a le trimite şi altora.
E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud şi obscen trece liber prin cyberspaţiu, dar orice discuţie publică despre Dumnezeu este împiedicată la şcoală şi la locul de muncă.
Este, în sfârşit, ciudat cum poate fi cineva atât de înflăcărat de dragoste pentru Hristos fiind în acelaşi timp un creştin invizibil în timpul săptămânii."
E ciudat cum de mă îngrijorează mai mult ceea ce cred oamenii despre mine şi mai puţin ceea ce crede Dumnezeu despre mine.
Să auzim de bine!

Model educaţional

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Directorul unei şcoli se confrunta cu o problemă reclamată de administrator: în fiecare dimineaţă, acesta găseşte oglinda cea mare din sala de toaletă a fetelor plină de urme de ruj de la buzele aplicate pe oglindă. Era ceva neobişnuit. Administratorul i-a spus directorului că a avut câteva tentative de disciplinare a fetelor, dar nu a avut niciun succes. Amândoi au stat câteva zile în aşteptarea unei idei salvatoare. Şi aceasta a venit.
În ziua următoare, directorul a convocat toţi elevii şcolii la o adunare în careul din curte. La tribună au luat loc atât directorul, cât şi administratorul. După câteva cuvinte în care a expus problema apărută (în chicotelile fetelor), a dat cuvântul administratorului. Acesta le-a spus:
- Ceea ce voi credeţi că este o glumă bună, pentru mine este un chin zilnic. Nu mă refer aici doar la vârsta mea, ci la munca inutilă şi dificilă pe care mă obligaţi s-o prestez. Vă rog să mă urmaţi ca să vedeţi cât trebuie să muncesc în plus ca să şterg acele urma de ruj.
Şi s-a îndreptat spre sală însoţit de toţi elevii. Ajunşi acolo, a luat o găleată plină cu apă, a băgat în ea un mop pe care l-a scos dintr-un bazin de WC şi a început să frece de zor oglinda, spunându-le:
- Uitaţi, munca asta trebuie s-o fac eu în fiecare dimineaţă de pomană.
A fost ultima dată când oglinda a mai fost murdară de urme de buze rujate.
Să auzim de bine!

Bacalaureat 2009

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată în rândurile de mai jos o selecţie a "perlelor" debitate de finaliştii celor 12 de ani de învăţământ obligatoriu în România. Cuvintele lor sunt mai explicite decât ale mele...
Inima este cel mai important organ genital al omului...
Cu ajutorul câinelui Vitoria Lipan şi-a găsit foarte repede zăcămintele soţului.
În 1877 trupelor ruseşti li s-a permis să traverseze teritoriul României, împreună cu tancuri şi avioane, iar românii le-au dat mâncare şi cazare contracost.
Drumeţii veneau la Hanul Ancuţei pentru a mânca şi a bea vin din ulcicile noi că ălea vechi erau sparte!
Un profesor întreabă o elevă: cine a scris poezia "Luceafărul" ...  ea spune Tudor Arghezi.
Şcoala Ardeleană nu a avut propriu-zis sediu, din lipsă de fonduri austro-ungare.
Alexandru Lăpuşneanu s-a ţinut de cuvânt atunci când a spus: "De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!" Dovadă că azi cel mai întâlnit nume este Popescu.
Poezia "Sburătorul" de Ion Haş Rădulescu este un omagiu adus aviatorilor români.
Mircea cel Bătrân a fost înmormântat la Cozia împreună cu umbra sa.
Dintre cele cinci scrisori trimise de Eminescu, prima este considerată a treia. În "Scrisoarea a treia" se desfăşoară bătălia de la Rovinari.
Mircea cel Mare, care prima dată a fost bătrân, stă la un discurs cu Baiazid. Acesta îl primeşte politicos, dar cu obrăznicie, şi-l face în tot felul, ca pe o albie de porci. Când Baiazid îl întreabă arogant "Tu eşti Mircea?", domnitorul român nu se pierde cu firea şi îi răspunde la fix: "Da-mpărate!"
Până la urmă Mircea cel Mare, deşi bătrân îl va îngenunchia pe trufaşul otoman cu câteva proverbe şi zicători bine plasate.
Împăraţi cu care lumea nu putea să se mai împace au venit şi la noi în România şi au cerut pământ şi de băut, dar cum veniră s-a lămurit cu cine are de-a face şi s-a dus de-a berbeleacul cu pleava pulberată, c-au rămas doar câteva de bucăţi de eniceri şi spahii fugind, dintre care este amintită "înspre Dunăre, o mână."
La a-2-a parte a subiectul cerinţa este compunerea unei scrisori către o persoană imaginară pe nume Paula. Un elev răspunde (în scris): "Eu nu mai scriu scrisori pt k am internet... şi pe Paula nici nu o cunosc!"
Mihai Eminescu şi-a intitulat poezia "Din valurile vremii..." vrând să sugereze vremea şi apoi nu a mai continuat titlul din nu ştiu din ce motiv s-a răzgândit şi a început strofa I...
Manole a pus-o pe Ana la zid şi a început să o lucreze.
Poema "Mioriţa" circula pe bază orală, adică nu a fost scrisă, din motive tehnice. În balada "Mioriţa" este vorba de trei ciobani care complotează împreună să-l omoare pe unul dintre ei. Ciobanul "Mioriţei" a spus că la cap să-i puie diverse categorii de fluiere.
Mulţimile de boieri exploatatori îşi ţineau banii numerar în pungi. Haiducii îi atacau şi îi uşurau de bani în toate baladele.
Balada e o specie a liricii populare inventată de Ciprian Porumbescu.
Creierul este un organ oarecum indispensabil capului.
Călin ţine de mână mireasa care are părul lung de fericire.
Ea luptă să pună mâna pe dragostea flăcăului.
Poetul îşi aşteaptă iubita ca împreună să cutremure o barcă.
Ion Creangă s-a născut între anii 1887-1889.
Nechifor Lipan a avut fericita ocazie de a nu se mai întoarce acasă fiind jefuit de nişte oameni invidioşi.
În romanul "Răscoala" personajul principal este poporul şi marea masă a ţăranilor.
Dimitrie Cantemir a avut un rol însemnat în viaţa sa.
Nechifor Lipan stătea " pe spate cu faţa în jos".
Profa: În ce tip se încadra Otilia Mărculescu?
Eleva: În tipul îngerului a fetei blonde.
Profa: Asta ai citit tu într-o carte?
Eleva: Asta am spus-o eu din proprie iniţiativă.
Haiducii din doine, balade şi idile erau liberi şi fericiţi ca păsările, animalele şi peştii care zburdă prin codri. De cum venea primăvara, haiducii cei harnici plecau în pădure. Acolo ei cântau suflând din frunză şi lăsându-i pe boieri cu buza umflată.
Latina clasică este o limbă moartă, care nu se poate vorbi decât în scris. După căderea Imperiului roman, o parte din latina clasică defunctă a devenit bulgară. Limba română are la bază latina bulgară, amestecată cu elemente de dacă şi o groază de cuvinte slabe.
În secolul al XV-lea, limba vorbită de popor era considerată vulgară şi n-o vorbea nimeni.
De ce se numeşte nuvela "La ţigănci"?
Răspuns: Localitate în care se petrece acţiunea este La ţigănci.
Profesorul: "Ce stil funcţional are acest text?"
Elevul: "Stilul articol"
Prof.: Cum moare Dinu Păturică?
Elev:?
Prof.: A murit într-un mod simbolic?
Elev:?
Prof. (NERVOS): Haide, măi, băiatule, cum a murit?
Elev (SPERIAT): L-A CĂLCAT CĂRUŢA!
Nichita Stănescu este un poet care se miră de orice. El se miră şi de faptul că oamenii aud şi au urechi. Păi de ce? El n-a avut urechi? A văzut el vreun om fără urechi? Mă rog, da’ se zice că aşa este în poezie, să te miri de toate şi să le pui pe toate unele subt altele, în rânduri scurte, ca să se vadă că sunt versuri.
Basmul este o poveste mai lungă, poate fi chiar cât o carte groasă, şi are atâtea personaje că nu le mai ţii numărul dar trebuie să fii atent la fabulă că te întâlneşti cu ea şi în final.
Basmul studiat de noi este Harap Alb şi este un basm cult pentru că este scris de un om cult, Eminescu. Atunci când cel care scrie basmul este incult şi basmul este incult, adică opus basmului cult, dar amândouă basmele sunt frumoase, numai că unul este scris într-un fel şi celălalt în alt fel.
În cunoscuta baladă Mioriţa, sunt descrise câteva întâmplări în care sunt implicate doi criminali, o oaie turnătoare, şi un cioban care şochează prin prostia lui.
Toma Alimoş era viteaz pentru cã cu o mână conducea calul, cu o mână îşi ţinea maţele şi cu o mână se bătea cu Manea.
Inima este împărţită în douã atricule şi două testicule.
Zoe şi Tipătescu se iubeau pe la spate.
Împăratul avea o grădină şi în fund un măr.
Moromete făcea pârtie pe salcâm ca să se dea cu sania.
Eminescu este trist pentru cã nu a reuşit să facă nimic în viaţa lui.
Să auzim de bine!