Definiţia globalizării

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Văd că mass media internaţională reia (probabil din lipsă de ceva mai bun) subiectul morţii prinţesei Diana. Evenimentul, tragic prin definiţie, ne dă însă prilejul de a emite unele consideraţii asociate pe tema globalizării şi a unei mai bune exemplificări a acestui fenomen.
Astfel, la întrebarea cum definiţi globalizarea, putem răspunde astfel:
O prinţesă engleză împreună cu amantul ei egiptean au un accident într-un tunel francez cu o maşină germană cu motor olandez construit din piese asamblate într-o fabrică ungurească, maşina fiind condusă de un şofer belgian, îmbătat cu whisky scoţian, urmăriţi fiind îndeaproape de paparazzi italieni pe motociclete japoneze.
Prinţesa a fost tratată de un doctor american şi o asistentă marocană cu medicamente braziliene. Iar informaţia asta îţi este trimisă de un român care foloseşte tehnologie americană, iar tu o citeşti pe o clonă de IBM cu chip-uri taiwaneze şi monitor coreean, asamblate de muncitori din Bangladesh într-o fabrică din Singapore, transportată cu vapoare liberiene de marinari indieni şi descarcată de hamali sicilieni în porturi greceşti, urcată în camioane suedeze alimentate cu benzină produsă din petrol argentinian şi conduse de şoferi mexicani iar, în final, vândută ţie de oameni de afaceri evrei cu conturi în Elveţia.
Aveţi o definiţie mai bună?
Să auzim de bine!

Unde dai şi unde crapă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Unde dai şi unde crapă! Aşa sună proverbul din străbuni. Şi nu cred că vă este necunoscut. Este un proverb de largă circulaţie atât rurală, cât şi urbană semnificând dezacordul sau neconcordanţa care se pot ivi între o cauză şi efectul ei.

Exemple sunt numeroase, atât din practica personală a fiecăruia dintre noi, cât şi din practica internaţională. De exemplu, o soacră poate ţipa la ginerele ei că iar a întârziat la cârciumă cu prietenii, dar din cauza intensităţii sonore să plesnească geamurile de la ferestre… Şi aşa mai departe. Dar, ca să-i prindem sensul mai bine, haideţi să urmărim un exemplu concret.

Mijloacele mass-media ne informează că municipiul Mangalia este lipsit de căldură de două luni. Situaţia se pare că se datorează neînţelegerilor politice existente la nivel local. Nu cunosc şi nici nu mă interesează motivele, ci suferinţa oamenilor. De două luni, adulţi sau copii, tineri sau bătrâni, pensionari sau salariaţi, bolnavi sau sănătoşi, rabdă un frig greu cu consecinţe dacă nu fizice, cel puţin morale. Desigur că, înainte de a ridica aspectul legăturii cu proverbul menţionat, se ridică întrebarea firească de ce timp de două luni, cu tot frigul răbdat, nici măcar un singur locuitor al municipiului nu şi-a făcut timp să protesteze în faţa primăriei…

Dar să ne întoarcem la oile noastre cu o mică completare. Reprezentantul adiministraţiei centrale la nivel local nu este altul decât, aţi ghicit, prefectul. În fişa postului fiecărui prefect scrie, printre altele şi faptul că acesta are rolul de a aplana şi media conflictele politice, de a verifica şi sancţiona activitatea primăriilor din subordine. Pe această linie, desigur că există şi un prefect al judeţului Constanţa. Mă refer la el pentru că municipiul Mangalia ţine de acest judeţ.

Deci, cum spuneam, prima parte a proverbului este aceea care face referire la acţiune (unde dai…). Ei bine, ce credeţi că face premierul nostru auzind teribila ştire, evident din ziare, pentru că la nivelul instituţiei Primului Ministru nu există alte mijloace de informare? Harnic şi gospodar, lasă ascuţitul coasei şi face exact ceea ce presupune oricine: pune mâna pe telefon şi îi dă dispoziţie prefectului să intervină pentru rezolvarea situaţiei deşi, luat cu problemel gospodăririi patriei, uită că asta e una din obligaţiile prefectului şi nu el trebuie să-l atenţioneze ca respectivul să-şi facă meseria de prefect.

Acum să trecem la a doua parte a proverbului, aceea cu efectul (… şi unde crapă). După încheierea convorbirii telefonice, prefectul lasă naibilor orice altă preocupare, se pune pe treabă şi rezolvă situaţia. La nivelul primăriei toţi fac ciocul mic, dau drumul banilor şi locuitorii municipiului Mangalia vor sta până la primăvară cu ferestrele întredeschise din cauza căldurii sufocante din case. Credeţi că acesta este efectul? Aiurea, nici vorbă! Adevăratul efectul este că populaţia mai neatentă, ca să folosesc un eufemism, va susţine cu tărie în faţa oricui, arătând cu degetul spre domnul Boc: iată gospodarul ţării, iată omul care ne ajută cu adevărat, iată făcătorul nostru de bine!

Aceasta este aplicarea cea mai concretă dată de guvernanţii noştri proverbului unde dai şi unde crapă.

Să auzim de bine!

P.S. Articolul a fost scris anterior demisiei domnului Boc. Dar, vorba cantautorului Mihai Mărgineanu, Jana nu e moartă, Jana se transformă. Dacă nu credeţi, haideţi să facem o mică analiză aşa, pe genunchi. În locul domnului Boc, domnul Băsescu l-a numit pe domnul Mihai Răzvan Ungureanu. Ce criterii a avut în vedere? Păi, cel al vârstei? Nu cred, pentru că domnul Boc era mai vârstnic şi l-a menţinut la conducerea guvernului în pofida oricăror proteste. Cel al competenţei? Nici acesta nu cred că a fost pentru că domnul Boc ne-a arătat pe viu ce prostii poate spune un profesor de drept constituţional. Cel al experienţei? În niciun caz, pentru că cea a domnului Ungureanu în materie este nulă. Şi tot aşa, putem căuta criterii până ne săturăm, pentru că nu vom găsi niciunul. Bine, bine, vor spune cei mai nerăbdători, dar CEVA trebuie să fi avut în vedere. Desigur, aşa este! Criteriul îl găsim dacă ne întoarcem câţiva ani în urmă, când domnul Ungureanu era ministru de externe şi nişte români au fost acuzaţi de spionaj. Ştiţi ce a făcut atunci domnul Mihai Răzvan Ungureanu în calitate de ministru de externe? A raportat cazul direct preşedintelui Băsescu! Nu guvernului, nu primului ministru, nu aşa cum cerea fişa postului sau cea a bunului simţ. Aţi reţinut? Direct preşedintelui! Iată că am descoperit criteriul numirii domniei sale în acest post: domnul Mihai Răzvan Ungureanu nu are alt Dumnezeu în afara domnului Băsescu. Cum spuneam, Jana se transformă, Jana are o clonă... cu mapa plină de dosare...

Efectele creşterii economice

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Cu ceva timp în urmă am postat un articol legat de minciunile debitate la foc continuu de domnul Boc. Ca să vă introduc în atmosfera de lucru, vă rog să vă reamintiţi doar de minciuna prin care punea măsurile aberante luate de el, în gura unui laureat al premiului Nobel, laureat care a venit chiar a doua zi cu precizarea că el nici nu a spus şi nici nu a gândit aşa ceva vreodată. Orice om condus de o judecată normală s-ar fi aşteptat ca, a doua zi după o asemenea ripostă, domnul Boc să plece şi să se ascundă într-o peşteră din Munţii Apuseni.

Nu a fost să fie aşa, ceea ce a făcut ca, în urmă cu doar câteva zile să îl auzim cum declara, cu tonul ritos care îl prinde atât de bine, că suntem în al patrulea trimestru consecutiv de creştere economică. Haideţi ca să vedem cum confirmă viaţa vorbele dânsului.

Primul caz. Mă întorc cu soţia de la cumpărăturile de sezon. Pe una dintre aleile din spatele blocului în care locuiesc, se află o mică dugheană în care se vând articole de îmbrăcăminte. Trecând pe lângă ea, soţia mă invită ca să aruncăm o privire în prăvălie. Nu sunt adeptul cumpărăturilor făcute din dughene, dar de data asta chiar ochesc un pulover de-a dreptul reuşit. În timp ce soţia îi făcea ultimele verificări de rutină, văd că vânzătoarea (care este şi patroana prăvăliei) scoate un carnet de sub tejghea şi începe să noteze.

- Acesta este noul registru de casă? încerc eu o glumă.

- Nu! îmi răspunde ea privindu-mă mirat. Vă notez în carneţel.

- Dar pentru ce? o întreb uimit de-a dreptul.

- Păi, cum pentru ce? Ca să ştiu când şi cât îmi veţi plăti.

Ultima ei afirmaţie declanşează un dialog ale cărui concluzii sunt că, pentru a supravieţui, femeia s-a decis ca să nu mai vândă cu plata pe loc, ci pe carneţel, în mai multe rate, la pensie sau la salariu. Asta pentru că, dacă în anii trecuţi vindea peste douăzeci de pulovere în fiecare zi din ajunul sărbătoriulor, acum a vândut o bluză în două zile!

Al doilea caz. Mă îndrept spre casă pe unul din trotoarele atât de specifice cartierelor bucureştene prin îngustimea lor. În faţa mea merge ceva mai încet o pereche formată dintr-un domn în vârstă (probabil bunicul) şi o copiliţă de câţiva anişori (probabil nepoţica). Sunt nevoit astfel să parcurg o oarecare distanţă în spatele lor, prilej de a auzi (la fel de forţat de împrejurări) următoarea conversaţie chiar în momentul când perechea trece pe lângă o tonetă:

- Buni, te rog să mai îmi iei o bombonicăăă! Te rog muuult! spune nepoţica privindu-l cu speranţă.

- Nu se poate, scumpa mea. Deja azi am cheltuit cincizeci de bani în plus pe bomboane!

Al treilea caz. La colţul blocului în care locuiesc şi-a amplasat toneta un vecin. Deverul nu e mare şi e datorat în speţă beţivilor care îşi fac veacul în parcarea blocului şi copiiilor care se aprovizionează în orele de pauză la şcoală. În restul timpului, mai un croissant, mai un borcan de pastă de tomate, mai o sticlă de suc sau de ulei.

Ca un rezultat direct şi concret al sticlelor cu băuturi vândute este stiva cu lăzi în care acestea sunt aşezate şi manipulate la închiderea programului. Ani de zile, momentul începerii odihnei nocturne mi-a fost asociat cu zgomotul produs de manevarerea respectivelor navete cu sticle goale.

De un an şi mai bine, zgomotul s-a tot redus, până la dispariție, semn clar şi indubitabil al lipsei de conţinut a navetelor. Fenomenul m-a intrigat, aşa că m-am adresat direct vecinului patron:

- Ia spune, nea, ce se întâmplă? Nu te mai aud zdrăngănind navetele cu sticle goale noaptea la unsprezece.

- Ce să se întâmple? îmi răspunde omul cu năduf. Nu mai cumpără lumea nimic. În anii trecuţi, de sărbători, veneau şi cumpărau berea cu navetele. Acum, cumpără câte o sticlă sau două.

Acestea au fost, dragii mei, ultimele efecte ale creşterii economice observate de mine. Poate că voi aveţi prilejul ca să observaţi mai multe şi mai semnificative…

Să auzim de bine!