Eroare din greşeală

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Iată că primesc din cele străinătăţuri o corespondenţă privind un eveniment recent întâmplat într-o mică localitate din State. Părerea mea este că ar trebui să-l citiţi cu cea mai mare atenţie pentru că este plin de învăţăminte.

Familia Smith nu avea copii şi s-a hotărât să folosească un tată surogat pentru a-şi putea întemeia o familie. Într-o zi, când "tatăl" trebuia să vină, dl. Smith o sărută pe soţia lui şi spune:

- Hai că eu am plecat. Tipul cu pricina trebuie să vină dintr-o clipă în alta.

După o jumătate de oră, un fotograf de copii sună la uşă sperând să vândă şi el ceva.

- Bună dimineaţa, doamnă. Nu mă cunoaşteţi, dar am venit ca să...

- Oh, nu e nevoie să îmi explicaţi. Vă aşteptam, îl întrerupe d.na Smith.

- Chiar aşa? întreabă fotograful. Păi, atunci este foarte bine! M-am specializat pe copii.

- Ce bine. Dar vă rog, intraţi şi luaţi loc. Cu ce începem? întreabă d.na Smith, roşind.

- Lăsaţi totul în seama mea. De obicei eu încerc două în cadă, una pe canapea şi poate câteva pe pat. Uneori şi pe jos, în sufragerie e distractiv; ai mai mult spaţiu.

- În cadă, pe jos în sufragerie? Acum nu mă mai mir că n-am reuşit să fac nimic cu Harry.

- Să ştiţi doamnă, că nici unul dintre noi nu vă poate garanta că de fiecare dată iese bine. Dar dacă încercăm poziţii diferite, sunt convins că veţi fi mulţumită de rezultate.

- Sper să terminăm repede suspină d.na Smith.

- Doamnă, în domeniul în care lucrez, e nevoie de timp. Aş vrea eu să termin în cinci minute, dar n-aţi fi mulţumită, sunt sigur de asta."

- Mie îmi spuneţi?! exclamă d.na Smith.

Fotograful îşi deschide servieta şi scoate un portofoliu cu pozele cu copii făcute de el.

- Acesta a fost făcut pe acoperişul unui autobuz din centrul Londrei.

- Doamne fereşte! exclamă d.na Smith.

- Şi gemenii ăştia au ieşit destul de bine dacă mă gândesc cât de greu am lucrat cu mama lor.

Fotograful îi dă d.nei Smith poza.

- Şi ziceţi că era greu cu ea? întreabă d.na Smith.

- Da, foarte greu. Până la urmă am dus-o în parc ca să facem treaba cum trebuie. Oamenii se tot îmbulzeau care mai de care ca să vadă cât mai bine. Şi asta mai bine de două sau trei ore. Mama tot ţipa şi se agita. Cu greu am reuşit să mă concentrez. Apoi, s-a lăsat întunericul şi am început să mă grăbesc. Până la urmă, când veveriţele au început să-mi roadă echipamentul, l-am împachetat şi gata.

D.na Smith face ochii mari.

- Vreti să spuneţi că v-au ronţăit, aaa... echipamentul?"

- Exact. Ei bine, doamnă, dacă sunteţi gata, eu îmi instalez trepiedul ca să putem trece la treabă.

- Trepiedul? D.na Smith e din ce în ce mai palidă.

- Oh, da, trebuie să folosesc un trepied ca să-mi sprijin obiectul muncii. E prea mare ca să-l ţin în braţe în timp ce mă pregătesc să trec la acţiune.

- Doamnă? Doamnă?... Aoleu, a leşinat!

Ce vă spuneam? Mare, mare atenţie la ce şi cu cine vorbiţi!

Să auzim de bine!

Adresa mascată

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

E vară şi, ca în orice vară, mă aflu la mare. Când am scris mare, este evident că m-am gândit la Marea Neagră. Din motive de natură economico-financiară ce nu mai trebuie detaliate, voi fi nevoit să dorm la un unchi care şi-a declarat public bucuria de a mă avea oaspete.

După doar trei zile, sătul de foiala mea, omul a ajuns la concluzia că e mai bine să-mi dea cheile apartamentului şi să plec şi să vin când vreau. Ideea lui mi s-a părut excelentă şi i-am găsit utilitatea chiar din prima seară de mers la discotecă. Nu sunt un tip gălăgios, doar că mă mai împiedic când vin de la discotecă la ora trei sau patru dimineaţa de câte un lighean în baie sau de pantofii din hol…

După o zi glorioasă de plajă, înot şi băi de soare iată-mă că vin spre domiciliul forţat. Mă spăl pe îndelete de nisip, mănânc ceva consistent invitat la masă de unchiul meu şi mai schimbăm câteva vorbe. Din una în alta, nici nu văd când s-a întunecat bine, iar ceasul arată că e ora tocmai bună de plecat la discotecă. Ceea ce şi fac. Acum, e momentul să vă ofer câteva scurte indicaţii topografice. Apartamentul se află amplasat la etajul trei, într-un bloc de patru etaje. Blocul are trei intrări. Până aici nu e nimic neobişnuit. Există o mulţime de blocuri cu patru etaje în ţară şi o mulţime de apartamente aflate la etajul trei. Ce e dureros este că toate cele trei intrări ale blocului sunt mascate de o vegetaţie foarte viguros reprezentată. Pe National Geographic am mai văzut aşa ceva într-un reportaj despre Indonezia. Tufe mai cât toate zilele de trandafiri sau nalbă sau ştiu eu ce plante din flora locală se ridică până aproape de etajul unu, astfel încât produc o camuflare perfectă a intrărilor. Chiar venind pe lumină (recunosc, lucru întâmplat destul de rar...) îmi trebuiesc minute bune de lucru cu busola şi sextantul ca să identific poziţia intrării.

Dar, să revenim la întâmplarea noastră. Cum vă spuneam, plec spre discotecă într-o atmosferă de pace şi relaxare. Lucrurile decurg conform programării: întâlnirea cu gaşca, mersul la prima discotecă, apoi mersul la a doua discotecă după care, vine evident mersul la a treia discotecă. La fel de relaxat cum am început seara, tot aşa o şi termin. Pe la orele trei spre patru dimineaţă. Mai mult, ca să-mi aerisesc plămânii din dotare de fumul de ţigară inhalat din abundenţă prin respectivele stabilimente, parcurg pe jos drumul până la locul de cazare impus. În această atmosferă de pace şi curăţenie ajung în dreptul blocului şi demarez procedura anevoioasă a intrării. Intru în bloc şi încep urcatul scărilor. După câteva trepte observ mici deosebiri în ceea ce priveşte tablourile agăţate în mod tradiţional pe pereţii casei scărilor. Continui urcarea şi deosebirile devin tot mai evidente. Inclusiv un ditamai hârdăul cu o plantă, hârdău pe care nu îl mai observasem până acum.

- Bravo lor, harnici oameni şi gospodari, glăsuiesc eu pe şoptite mirat de schimbările produse într-o singură după amiază.

Continui ascensiunea şi iată-mă ajuns la etajul trei. Localizez uşa, scot cheile din buzunar şi încerc să deschid uşa cât mai încet. Am scris că „încerc” pentru că, în mod cu totul curios, se pare că oamenii schimbaseră şi yala. Scot cheia din broască, o examinez dacă e cea bună, după care o bag iar, de data asta ceva mai hotărât. Ah, se pare că gălăgia făcută de mine i-a sculat pe paşnicii localnici pentru că aud lipăit de papuci în dreptul uşii. Încerc un zâmbet cât mai deschis în momentul când aud zornăind zăvoarele din interior şi uşa se deschide larg.

În uşă apare o doamnă dolofană necunoscută, cu părul pe bigudiuri la fel de necunoscute care, la vederea mea, începe să urle din toate puterile:

- Sări Costicăăă! Sări şi nu mai sta şi ia şi ciomagul că iar au venit hoţii să ne calce!

Sunt omul deciziilor rapide, aşa că o iau rapid la fugă pe scări în jos convins că orice încercare de conciliere ar fi din start sortită eşecului. Şi aşa am continuat cale de două staţii de autobuz în timp ce o dilemă grozavă mă frământa: să mă întorc în acea atmosferă de teroare sau să iau drumul bărbătesc al codrului şi să mă întorc la discotecă? La orele nouă dimineaţa când m-am reîntors era suficientă lumină ca să identific intrarea corectă.

Să auzim de bine!

Efectele aplicării tehnicilor de supravieţuire

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Institutul în care lucrează domnul Panaitescu se află într-o veche clădire boierească cu două etaje, situată aproape de centrul oraşului.
Domnul Panaitescu este un ins ciudat. Ciudat pentru că arată ca un contabil, dar el este inginer. Cu o pereche de ochelari tipul „fund de sifon-model 1957”, o chelie rotundă, haine lucioase în coate şi genunchi şi un mers gârbovit este tipul clasic al contabilului. Dar, aşa cum vă spuneam, nu este. Este inginer, un inginer vechi, bun meseriaş şi om cumsecade. Cei mai îndrăzneţi îl pot descrie ca fiind un tip blajin. Lucrează în aceeaşi instituţie de la începuturile activităţii lui, ceea ce dovedeşte, pe lângă o consecvenţă deosebită şi o monotonie deosebită.
Vârsta pensionării se apropie cu paşi repezi, dar el nu pare afectat de ceva sau cineva în jurul lui. Acelaşi surâs blajin, acelaşi gesturi molcome, aceeaşi politeţe desăvârşită. Omul este primul care vine la program şi ultimul care pleacă. Imediat ce vine îşi pune de o cafeluţă pe care o bea pe parcursul întregii zile. Se apucă de lucru şi nu se opreşte decât cu ocazia pauzei de masă când îşi scoate pacheţelul pus de soţie în servieta uzată pe care o cară zilnic doar din acest unic motiv. Nimeni nu a văzut-o vreodată pe soţia cea făcătoare de pacheţele şi niciodată el nu a vorbit cuiva despre ea. Se ştie din surse autorizate că are o fată studentă, dar unde şi în ce an nu ştie nimeni. Nu a participat niciodată la vreo petrecere invocând diferite motive de urgenţă.
Toţi sunt convinşi că omul poartă o mască, dar nimeni nu îi ştie adevărata faţă. Atât timp cât continuă să fie un bun coleg nici nu interesează. Biroul lui este cel mai ordonat şi şters de praf şi a fost observat de numeroase ori cum potriveşte hârtiile una peste alta astfel încât să fie perfect aranjate la margine.
Este evident pentru oricine că omul şi-a făurit o lume a lui, foarte mică şi foarte închisă din care nu vrea sau nu mai are puterea să iasă. Şi este la fel de evident pentru oricine că orice tulburare, cât de mică, a ritualelor lui zilnice, a tabieturilor sau a oricăror elemente pe care le repetă cu obstinaţie de zeci de ani va produce o catastrofă în lumea lui cea mică şi constantă.
Biroul în care lucrează domnul Panaitescu se află la etajul unu. La el se poate ajunge pe scara principală, după care se intră pe un hol destul de întunecos sau pe scara interioară, mult mai mică şi mai strâmtă, dar mai luminoasă. Cum se ajunge la etaj, în stânga se face un hol care duce spre camera unde îşi află biroul domnul Panaitescu, iar în dreapta un hol mai mic care duce spre grupul sanitar. Acest grup sanitar este coşmarul tuturor salariaţilor pentru simplul motiv că are o singură cabină. De aceea, cabina de la etajul unu este pentru bărbaţi, iar cea de la etajul doi pentru femei. Încă există persoane în viaţă care pot declara sub jurământ că au observat diverşi salariaţi (bărbaţi sau femei) bântuind micul hol cu picioarele strânse şi scrâşnind din dinţi. De altfel, este unanim recunoscut că mâncărurile pe bază de varză sau fasole au fost scoase din meniurile salariaţilor la cererea expresă a acestora.
Domnul Panaitescu a călcat ieri pe bec şi a mâncat iahnie de fasole. E drept, bună să-ţi lingi degetele, cu un cârnat cât toate zilele deasupra. Iar azi stomacul îşi cere drepturile. Se duce domnul Panaitescu la toaletă odată, după o jumătate de oră se duce şi a doua oară, iar după altă jumătate oră trebuie să se ducă şi a treia oară. Spre marele lui ghinion găseşte cabina ocupată. Inginer, om cu fire inventivă, nu-i trebuie mult ca să găsească o soluţie, aşa că se duce la cabina de la etajul doi pe care, o, ce mare uşurare, o găseşte liberă. Aşa cum stătea el savurând clipele unei linişti adânci şi ale unei desăvârşite plăceri, iată că vine doamna Rădulescu, o doamnă sobră, cu pantofi de lac, ciorapi de nylon şi părul albăstrui pus pe bigudiuri. Din acel moment începe un dialog cu mult mai absurd decât în orice teatru absurd. Doamna Rădulescu se apropie de uşa cabinei şi ciocăneşte. În loc să tacă mâlc şi să-şi continue activitatea clandestină, domnul Panaitescu nu găseşte altceva mai bun de făcut decât să răspundă cu vocea lui baritonală:
- Ocupat!
Şocul este prea mare pentru femeia numită doamna Rădulescu care nu poate percepe realitatea în toată duritatea ei, aşa că mai ciocăneşte odată. Din cabină, pe domnul Panaitescu îl mănâncă limba şi întreabă cea mai stupidă întrebare:
- Cine e?
Femeia e în pragul colapsului. Un bărbat în cabina femeilor? Peste puterile ei de înţelegere! Cu atât mai mult că recunoscuse vocea inconfundabilă a bietului domn Panaitescu. Aşa că, nu o duce mintea la altceva decât să spună o prostie şi mai mare:
- Eu sunt domnule Panaitescu, doamna Rădulescu! Ce faceţi aici?
De atunci, regula salariaţilor instituţiei a rămas ca, ori de câte ori cineva ciocăneşte la uşa unei cabine, cel din cabină întreabă cine e, iar cel de afară se prezintă. Probleme locale se rezolvă după terminarea hohotelor de râs… Iar domnul Panaitescu a cerut ieşirea la pensie.
Să auzim de bine!

Cu ochii după Scenic

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Este vară. Ca de obicei, dacă e vară suntem în Grecia. De data asta avem un program care evită într-o oarecare măsură litoralul, axându-ne mai mult pe partea continentală. Complexul de la Meteora, câmpia Thesaliei şi alte zone prezintă acelaşi interes pentru noi.
Suntem două familii grupate gospodăreşte în două maşini. Mihăiţă cu tot neamul lui în prima, eu cu familionul în cea de-a doua. Ne deplasăm în grup compact pe şoselele şi cărările Greciei cu aparatele foto şi de filmat în continuă acţiune. Când am scris “cărările Greciei” nu am recurs la o simplă metaforă, ci la exprimarea unui adevăr. Cei mai curioşi dintre voi mă vor întreba:
- Dar, bine, domnule, cum te poţi deplasa cu maşina pe o cărare?
Răspunsul meu va fi unul simplu şi onest:
- Mergi la Meteora!
Poate doar traseele pentru alpinişti avansaţi mai au asemenea grad de îngustime şi dificultate aşa cum are drumul care urcă la mănăstiri. Caracterul meu a devenit mult mai viguros şi puţine au rămas lucrurile care mă mai sperie după ce am reuşit să mă întorc din respectiva excursie.
Cum spuneam, ne deplasăm cu cântec (la propriu şi la figurat, întrucât player-ul maşinii are încărcaţi 4 GB de muzică grecească din toate regiunile şi de toate genurile) în căutarea unui loc de popas. Nu ne e frică să ne rătăcim întrucât Mihăiţă este dotat cu un celebru (de acum) GPS, iar noi păstrăm permanent legătura prin staţiile de emisie-recepţie foarte performante pe care le avem în dotare. Pe ziua de azi ne-am cam terminat cercetările şi incursiunile în teritoriu, aşa că puţină odihnă este meritată din plin. Găsim un hotel foarte curat şi liniştit şi decidem să ne oprim. Urmează procedurile de cazare de urgenţă. În limbajul tribului nostru asta înseamnă o despachetare sumară a lucrurilor, atât cât este nevoie doar pentru o noapte de cazare. Nu suntem corturari, dar chiar dacă e vorba doar de o noapte de cazare, ne place să dormim în paturi ca lumea. Urmează programul de seară cu masă, bere, glume, stabilirea traseului pentru a doua zi şi o mică plimbare.
A doua zi dimineaţă, telefonul meu sună la ora 9, o oră cu care nu sunt obişnuit pe timpul vacanţelor.
- Salut! Te-ai sculat?
Este vocea lui Mihăiţă pe care abia o disting prin aburii somnului.
- Mmbllgsnnclmmmm...., da. De ce pui întrebări idioate? Cum puteam să-ţi răspund dacă nu eram sculat?
- Da, uite, la asta nu m-am gândit. Uite care e treaba, mă ia el din scurt. Noi plecăm în momentul ăsta. Vrem să dăm o fugă până în Salonic şi vă ajungem din urmă.
- Eşti nebun? La ce să plecăm singuri? Vă aşteptăm, îi sugerez eu cu gândul la încă o porţie de somn.
- Ascultă şi nu mă mai întrerupe, mă ia el din scurt. Azi dimineaţă (Dumnezeule, oare ce înţelege el prin dimineaţă?) m-am întâlnit în holul hotelului cu un coleg de serviciu. Tot cu familia şi el, băiat bun, de gaşcă. Îl luăm cu noi. Aşa că tu vei pleca cu el spre destinaţia stabilită, iar noi vă ajungem din urmă, pe drum sau la destinaţie. Omul are şi el GPS, aşa că nu sunt probleme de orientare. Are un Scenic albastru tras la peronul hotelului.
Ce era să fac? Decât să mă cert cu Mihăiţă, mai bine tai o căruţă de lemne. Aşa că am sărit cu toţii de pe unde zăceam somnolenţi, ne-am îmbrăcat în doi timpi şi trei mişcări şi am coborât în faţa hotelului. Acolo, chiar vedem un Scenic albastru cu număr de România. Omul tocmai se suia în maşină. Îi fac un semn amical cu mâna şi îi zâmbesc. Omul se uită la mine cu o figură tâmpă şi se suie în maşină fără să dea vreun semn că a recepţionat mesajul.
- Ce om posac, îi spun soţiei. Oare ce înţelege Mihăiţă prin termenul de “băiat de gaşcă”?
Uimiţi de purtarea rece a individului, pornim după el. După vreo jumătate de oră de mers, Mihăiţă ne sună pe telefon:
- Ei, cum e?
- Cum să fie? îi răspund eu. Am plecat de o jumătate de oră şi ne ţinem după el. Dar să ştii că nu mi se pare deloc un tip de gaşcă. Şi nici nu conduce bine. Ştie că venim după el, dar conduce de parcă nu l-ar interesa.
- Fugi d’aci că baţi câmpii. E o grădină de om. O să vezi ce ne vom distra deseară. Dar pe unde sunteţi, că nu v-am prins pe staţie?
- Habar nu am. Mi-ai zis să mă ţin după el.
- Corect. Ţine-o tot aşa. Mai vorbim.
Scenic-ul din faţa noastră merge şi merge, iar noi după el. Avem deja vreo două ore de mers. Mă uit pe kilometraj şi am senzaţia lejeră că am trecut de mult de punctul de destinaţie. Tocmai atunci sună telefonul. Îl aud pe Mihăiţă:
- Ce faceţi, frate? Pe unde sunteţi?
- Unde cucu să fim? Unde ne-ai trimis tu.
- Zăăău? Păi noi am ajuns deja.
- Cum aţi ajuns? Unde aţi ajuns? Când aţi ajuns? De ce aţi ajuns? Pe unde aţi ajuns? nu mai contenesc cu întrebările.
- Alo? îl aud pe Mihăiţă. Tu vorbeşti cu mine sau cu altcineva din cabină? Ce vrei să spui? Noi vă aşteptăm de o grămadă de timp în faţa hotelului unde trebuia să ne întâlnim. E şi Gicu cu noi.
- Cine cucu mai e şi Gicu ăsta? sar eu nervos.
- Ce întrebare e asta? Gicu e colegul cu Scenic-ul albastru cu care trebuia să vii aici.
Simt că se învârte cerul cu mine. Nu se poate, doar văd bine Scenic-ul albastru în faţa mea cum goneşte nesăbuit.
- Gicu nu poate fi cu tine pentru că Gicu al tău este în Scenic-ul albastru care goneşte în faţa mea, îi strig eu nervos în telefon.
- Ai un Scenic albastru în FAŢA ta? mă întreabă Mihăiţă oripilat.
- Da, şi merg după el de mai bine de două ore, continui eu.
- Dumnezeule! îl aud exclamând pe Mihăiţă către cineva de lângă el. Ăsta s-a luat după altă maşină.
Târziu, seara, când ne-am reîntâlnit, s-a dovedit că Gicu este cu adevărat un tip de gaşcă.
Să auzim de bine!