Thasos în doi (6)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Micul dejun a devenit o parte din ce în ce mai puţin dorită a zilei. Asta, pentru simplul motiv că unul dintre ospătari nu prea are atracţie spre camera de baie sau, chiar dacă el are, n-au hainele lui. Şi miroase. De fapt, nu miroase, pute. Stând de vorbă cu persoane abilitate, aflu că e student la arheologie şi munceşte sezonier ca să-şi susţină studiile. Lucrul este demn de tot respectul, dar asta nu ne împiedică să ne ţinem de nas atunci când trece pe lângă masa noastră.
Şi, cum în orice rău este şi un bine, masa noastră este permanent cea mai curată din tot restaurantul şi niciodată nu are nimic de strâns, noi grăbindu-ne să ducem imediat la bucătărie orice farfurie murdară...
După ce mâncăm, reuşesc s-o conving pe soţie să mergem să vedem plaja Porto Gatos. O luăm spre vest, prin Skala Rachoniou, Skala Prinou, Skala Kalirachis, iar în Skala Marion ieşim din şosea pe o bretea spre dreapta. Poate că cititorii mai curioşi se vor întreba ce e cu atâtea Skale în Thasos. Păi, ce să fie? Nimic. Ca şi în româneşte, skala înseamnă scală. Adică o scară gradată (aşa cum aveau vechile aparate de radio), localităţile fiind întinse pe terenuri în formă de scară.
Parcurgând câteva străduţe de o îngustime tradiţională, reuşim să ajungem la râvnita plajă. Este curată, este discretă, este liniştită, apa este la fel de curată şi foarte liniştită datorită golfului, are locuri de parcare, nu este aglomerată, dar... Întotdeauna există un dar, iar în cazul nostru el înseamnă că ocuparea unui set fotoliu plus umbrelă se plăteşte cu o consumaţie nu la bar, ci la una din tavernele aflate chiar lângă plajă, ceea ce se traduce printr-un cost mult mai ridicat, mai ales pentru nişte persoane salariate ca noi, care nu mănâncă în cursul zilei.
Aşa că, după o scurtă vizită, decidem să ne întoarcem spre casă. Drumul până aici este presărat de benzinării şi pe stânga şi pe dreapta, benzinării de la care ne notasem preţurile la benzină. Acest lucru ne ajută să oprim la aceea cu benzina cea mai ieftină şi să facem prima alimentare, până acum circulând doar cu benzina din plinul făcut la plecarea din ţară. Cu benzină de douăzeci de euro mai grei, ne îndreptăm spre plaja Glykadi. Aflată nu departe de hotelul nostru, plaja are un drum de acces în pantă spre un loc de parcare bănuit a fi la umbră. Plaja este curată, apa minunată, barul difuzează muzică house şi latino (că, deh, de aia am venit în Grecia...) şi doi ospătari bântuie printre eşzlonguri. Regretul meu nu este că difuzează aceste genuri de muzică ci, că volumul la care se difuzează, volum ce mă împedică să-mi folosesc căştile pentru a asculta muzica grecească din dotare.
Facem cuvenita comandă, din care nu lipseşte şi cea de mojito, dar (şi încerc să fiu cât mai obiectiv) calitatea nu se ridică la aceea de la barul Tropical. E mai diluat, sau romul nu e de calitate, nu ştiu ce îi lipseşte, dar nu-mi place. Încerc câteva poze subacvatice, înotăm, ne jucăm în apă şi aţipim la soarele arzător, ce mai încoace-încolo, ne bucurăm de zilele frumoase ale concediului. Observ cum, un cetăţean din vecinătate, amator şi el de scufundări, a harponat o sepie şi se laudă cu ea faţă de cei din jur. Este un lucru cu care nu mă împac, mai ales că astăzi am avut ocazia să fiu martorul unei scene care m-a făcut să mă întreb dacă voi mai mânca vreodată peşte.
Înotam lipit efectiv de nisipul de pe fund urmărind de foarte aproape un banc de vreo 30 – 40 de peştişori argintii, lungi de vreo 4 centimetri, însoţiţi de alţi doi, mari cam cât palma mea. Unul dintre micuţi se opreşte şi începe a scotoci chipurile nisipul de pe fund, de fapt, el urmărindu-mă cu ochişorii lui mărgeluţe, când cu unul, când cu altul. În acel moment, unul din peştii babani iese din formaţie, se întoarce şi îl muşcă uşor pe micuţ de coadă. Acesta sare ca din puşcă, oprindu-se între tovarăşii lui, iar cel mare revine în formaţie. Este un mesaj atât de clar al grijii şi atenţiei părinteşti la nişte fiinţe pe care le credem fără minte, încât ies din apă zguduit şi îi povestesc soţiei toată întâmplarea.
Ne întoarcem la hotel pe la asfinţit într-o maşină încinsă şi condusă de cine? Ei da, de soţie, căreia i-am promis că va conduce tot concediul. Iar eu sunt om de cuvânt... Ne spălăm, ne schimbăm pe îndelete şi ne îndreptăm spre Limenas pentru cuvenita cină, ocazie de a vedea, pentru prima dată de când colindăm Grecia, un echipaj de poliţie. Încetinim pentru a vedea cât mai multe amănunte, prezenţa lui fiind pentru noi un element inedit. Echipajul se află poziţionat la începutul liniei de centură şi legitimează şoferii într-un mod care mi se pare aleatoriu. Suntem cu toate actele în regulă, maşina e nouă şi trecută prin toate reviziile, nu au ce să-i găsească, dar noi suntem de modă veche, adică suntem dintre aceeia care consideră că nu e bine să ai de-a face nici cu poliţia şi nici cu doctorul.
Azi vom încerca o nouă experienţă culinară numită gyros cu autoservire. Ce este ăla un gyros, noi ştim mai de mult, dar nu ştiam ce e un gyros cu autoservire. Ne aşezăm la masă şi, deoarece nimeni nu vine la noi, mă ridic şi mă adresez vânzătoarei. Ocazie de a afla că un gyros cu autoservire este atunci când clientul se află în faţa vitrinei cu preparatele componente ale gyros-ului, alege din ochi ce-i place şi îi spune vânzătoarei, iar aceasta îl prepară. Râdem în hohote de noul sens al noţiunii de autoservire, dar mâncăm gyros-ul cu poftă pentru că e proaspăt, mare şi bun. După care urmează nelipsitele clătite. Fătuca a ajuns să intre într-o rutină în ceea ce ne priveşte. Ne vede, ne salutăm şi întreabă doar atât: cu ce? Asta pentru că eu, fiind duşmanul declarat al monotoniei, schimb mereu ciocolata cu vanilia, vanilia cu fructele de pădure şi aşa mai departe.
Nu ne întoarcem imediat la hotel, ci profităm iarăşi de o bancă liberă şi ne aşezăm să admirăm portul noaptea, timp de vreo jumătate de oră, iar efectele sunt atât de plăcute încât nu ne mai supără faptul că la hotel vedem că nici azi nu avem televizor.
Să auzim de bine!

Cum iubeşte zodia ta? (3)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Leul iubeşte pasional, Taurul este senzual şi seducător, Racul este posesiv... tu cum şi pe cine iubeşti?
Fiind început de an, în zilele care vor urma, vă voi plictisi cu o serie de recomandări sau sfaturi zodiacale, primite de pe la diverşi prieteni. Fiind trimise prin e-mail, nu am reuşit ca să identific sursa, drept pentru care îmi cer cuvenitele scuze faţă de autori şi îi rog să mă atenţioneze dacă îşi recunosc producţiile printre paginile blogului.

Săgetător. Săgetătorul are un instinct erotic foarte dezvoltat şi o mare putere de atracţie. Este un adevărat magnet pentru sexul opus chiar dacă la prima impresie pare timiditatea în persoană. Poate fi romantic, sau, dimpotrivă, nepăsător, poate adopta orice atitudine necesară pentru a cuceri persoana pe care o doreşte. Din păcate Săgetătorului îi place mai mult vânătoarea decât vânatul. La sfârşit, nici el nici partenerul său nu sunt fericiţi. Pentru a ţine un Săgetător lângă tine trebuie să îi oferi în permanenţă ceva nou.

Capricorn. Capricornul iubeşte relaxat. Nu se agită nici dacă e fericit, nici dacă e trist. Păstrează permanent o atitudine rece şi distantă. Nu îi place să fie jucat pe degete şi nici ţinut în suspans, el vrea şi oferă linişte. Atunci când se simte bine într-o relaţie este partenerul ideal, iar când este nemulţumit, este foarte greu de intuit motivul. Dacă îţi doreşti o relaţie stabilă şi liniştită, Capricornul este alegerea ideală. Dacă eşti Capricorn, caută o parteneră care să iubească pacea sufletească la fel de mult ca tine.

Vărsător. Vărsătorul iubeşte cu grijă, este precaut şi totuşi intens. Se teme să iubească aşa cum şi-ar dori, visează la armonie, dar preferă singurătatea în locul „fluturaşilor”. Îşi doreşte să fie controlat, să găsească persoana care să îl domine suficient de mult încât să îi ofere siguranţa de care are nevoie. Prin urmare, dacă iubeşti un Vărsător îl vei ţine aproape spunându-i în fiecare zi că îl iubeşti.

Peşti. Nu este o noutate faptul că Peştii sunt alunecoşi, că îşi folosesc toate „armele” de care dispun pentru a cuceri. Pot fi romantici, pot fi senzuali, indiferenţi, ori extrem de posesivi. Totuşi, atunci când iubesc cu adevărat se schimbă total. Devin uşor maleabili şi uneori chiar plictisitori. Dacă iubeşti un Peşte nu trebuie să îţi baţi prea mult capul ca să îl păstrezi. Ca să îl faci fericit trebuie să îl domini şi să îl iubeşti. Dacă eşti în zodia Peştilor trebuie să înveţi să nu îţi mai pierzi capul atunci când iubeşti, să îţi păstrezi personalitatea fiindcă poţi fi iubit pentru cine eşti tu cu adevărat.

Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (15)

Pictură stradală

Ziua paisprezece - Plaja Golden Beach, peştişori pupăcioşi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Astăzi e ultima noastră zi de plajă în Thasos. O tratăm de parcă ar fi ultima zi din viaţă, atât suntem de supăraţi. Înfulecăm în grabă micul dejun, copila substituie câteva felii de salam pentru pisicile locale (care pisici, între noi fie vorba, nu numai că sunt extraordinar de multe, dar par dintr-o rasă ciudată, cu picioare lungi şi subţiri, gât lung şi capul mic) şi hotărîm ca să ne îndreptăm spre plaja Golden Beach, cea mai frumoasă şi mai accesibilă până acum, dacă omitem serpentinele care trebuie parcurse…



Restaurant în Limenas

Revedem acelaşi nisip minunat, aceeaşi apă mirifică, aceeaşi plajă nesfârşit de lungă… Ne aciuăm imediat sub o umbrelă bine poziţionată geografic, dar prost poziţionată social pentru că lângă noi ocupă şezlongurile un grup de tineri greci atât de gălăgioşi şi atât de vulgari cum nu am crezut că voi întâlni. Şi nici nu am întâlnit.

Ne repezim în apă bucuroşi că scăpăm de tinerii cei prost crescuţi. Prilej însă de bucurie pentru că facem cunoştinţă cu peştii pupăcioşi. Şi de tristeţe la vederea numărului uriaş de albine moarte în apa mării din motive care îmi scapă. Respectivii peştişori au dimensiunea de aproximativ zece, doisprezece centimetri şi trupul tigrat. Caracteristica lor este însă cu totul alta: dacă stai nemişcat în apă nu mai mult de două minute, ei bine, peştişorii vin şi te ating cu boticurile lor micuţe. Desigur, dintr-o pură curiozitate gastronomică… Aşa că, mă poziţionez mai bine în nisip (apa este atât de limpede încât vizualizarea nu prezintă nici un impediment) şi iată că nu trec două minute şi apar trei peştiţori pupăcioşi. Îmi dau târcoale de vreo două ori, după care unul din ei îşi lipeşte buzele de degetul meu mijlociu de câteva ori. Îi mulţumesc în gând deoarece consider gestul ca un sărut de rămas bun şi ies din apă definitiv. Spre deosebire de alte dăţi, astăzi stăm pe plajă dincolo de ora cinci. Nu ne vorbim, doar ne uităm la munţii din jur şi apa din depărtare. Faptul că nu există forme de relief intermediare face ca şi aceşti munţi, deşi cel mai înalt vârf depăşeşte doar cu puţin o mie două sute de metri, să pară neguroşi şi ameninţători, aşa cum ies brusc din apă.

Vine şi momentul plecării şi o facem la modul nemilos, fără a mai privi în urmă pentru că sunt convins că, dacă o făceam, nu mai plecam de acolo… În drum spre domnul Stratos ne oprim la supermaket-ul Arvanitidis pentru ultimele cumpărături pentru cei de acasă sau pentru drum, după care lăsăm maşina în parcare (cu cheile în contact) şi traversăm la domnul Stratos. Nu suntem băutori de cafea, aşa că trebuie ca să refuzăm politicos invitaţia lui la o cafea, dar întindem hărţile pe masă pentru consultaţiile rutiere promise.

Între altele, bunul om dispare şi revine duipă câteva momente cu un obiect oarecum sferic în mâini, destul de greu dacă mă iau după efortul depus.

- Ştiţi ce e asta? ne întreabă domnul Stratos.

Încerc să iau bila deformată în mână şi abia atunci îmi dau seama că este deosebit de grea. Îi fac semn că habar nu am.

- Este un proiectil de bombardă, mă lămureşte el. L-am găsit întâmplător în curte. Are peste două mii de ani.

Privim curioşi obiectul. Şi mă gândesc cât este de adevărat când afirmam că pământul Greciei musteşte de istorie. E suficient să îndepărtezi un centimentru de sol... De altfel, ne explică el în continuare, el are o problemă şi cu casa. Dacă, cumva, casa îi este distrusă, nu o va putea renova. Pentru simplul motiv că sub ea a fost descoperit un sit arheologic antic...

Odată terminată acţiunea, ne luăm la revedere ca de la un prieten şi plecăm la hotel pentru a face bagajele. Şi pentru a mânca ceva, că doar suntem oameni, nu maşini de cusut…

Bagajele nu ne răpesc mult timp, aşa că pe la ora nouă şi jumătate suntem în pragul restaurantului Doukas, unde suntem întâmpinaţi cu aceeaşi pompă cu care ne-am obişnuit. Robert apare zâmbitor ca să ia comanda noastră şi îl întreb în ce limbă vrea ca să o fac. Omul alege limba greacă, iar la sfârşit mă felicită. Comanda e formată din pui a la creme pentru soţie, şniţel a la creme pentru mine şi piept de pui la grătar pentru fată. Care face eroarea de a cere şi o salată. Am zis eroare pentru că, în momentul în care apare ospătarul cu salata suntem în pragul unui şoc gastronomic: salata nu este adusă într-un castonel, aşa cum se întâmplă la noi, două frunze de salată şi trei felii de castravete, ci este adusă într-un castronoi cât toate zilele! Ca să înţelegeţi dimensiunea castronului, pot să vă spun că am mâncat toţi trei din ea şi nu am reuşit ca să o terminăm…

În timp ce ne străduim ca să dovedim farfuriile pline vârf, apare unul din patronii localului (celălalt lucra alături de ceilalţi ospătari), care ne salută, ne întreabă cum a fost ziua şi dacă ne simţim bine. Îi răspund că ziua a fost bună, că ne simţim bine şi că îi mulţumim pentru mâncarea excelentă. La care, omul face un gest de neimaginat pentru un client român şi ne spune, cu mâna pe inimă:

- EU vă mulţumesc!

Să nu mă credeţi un naiv care îşi imaginează că patronul unui restaurant moare din dragoste pentru clienţii lui. Nuu, el moare din dragoste pentru banii clienţilor lui, dar ŞTIE cum să îi treacă din buzunarul clientului în al lui...

Cu chiu cu vai terminăm de mâncat bucatele, reuşim ca să dovedim şi desertul gratuit şi ne ridicăm ca să plecăm. Robert apare ca din pământ şi ne întreabă dacă ne revedem şi mâine. Îi răspund că, poate, la anul, deoarece mâine vom pleca. La auzul acestor vorbe, parcă un telegraf ciudat se pune în acţiune şi toţi, dar absolut toţi chelnerii în frunte cu cei doi patroni vin ca să dea mâna cu noi, să ne mulţumească şi să ne ureze drum bun. Cum să nu revii într-un loc unde eşti tratat la acest mod? e o întrebare pe care ar trebui să şi-o pună toţi responsabilii turismului românesc. Vorba domnului Stratos: ce, sunt chiori, ei nu văd cum se face turismul?

Ajungem la hotel după miezul nopţii, ne spălăm, mă pun în pat şi adorm buştean, gândindu-mă la peştişorii pupăcioşi…

Să auzim de bine!

Partida de pescuit

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Fiica mea cea mare a devenit foarte insistentă odată cu apropierea vacanţei de vară. Vrea o undiţă ca să pescuiască. Deoarece mi se pare o pasiune decentă, încerc să o ajut, deşi ştiam că acel “vreau să pescuiesc” se traduce prin „vreau să pescuieşti”. Aşa că, încep să colind magazinele de specialitate şi să achiziţionez undiţa, guta, cârligele şi toate cele trebuitoare unui pescuit sănătos. Personal, nu am avut nicio apetenţă pentru acest sport, aşa că experienţa mea în domeniu este practic nulă. Cu puţin noroc reuşesc să am pregătită trusa în totalitatea ei cu câteva zile înainte de plecare. Urma să ne petrecem prima parte a concediului pe malul unui lac, ceea ce explica şi dragostea subită a fetei pentru respectiva activitate. Vine şi ziua plecării, ajungem cu bine la destinaţie, ne cazăm şi a doua zi ieşim pe malul apei ca să ne aplicăm un strat decent de bronz. Lucru perfect posibil pentru un părinte care nu are un copil insistent... Ca urmare, mă îndrept spre malul lacului în căutarea unui loc propice. Este ora nouă dimineaţa şi se anunţă o zi frumoasă. Văd în stânga mea, la vreo treizeci de metri un mic grup strâns în jurul unui pescar, aşa că îmi modific deplasarea în teren spre un punct aflat la o depărtare pe care o consider decentă. Pregătesc undiţa sub privirile curioase ale copilei, intru în apă până la genunchi şi arunc cârligul cât pot de departe. Stau. Stau. Stau în continuare. După aproximativ trei sferturi de oră de stat de pomană, copila plictisită se îndreaptă spre grupul văzut la sosire. Văd cu coada ochiului cum intră în vorbă cu respectivii. Eu continui să stau şi să nu fac nimic. Nicio mişcare. După încă vreo douăzeci de minute, văd cum respectivul pescar se ridică şi vine spre mine alături de copilă. Se apropie şi mă salută. Ca un cetăţean civilizat ce sunt, îi răspund. După care, mă întreabă:
- Aţi prins ceva?
Întrebarea e stânjenitoare, ca să nu zic jenantă pentru un individ aflat în situaţia mea.
- Nu, n-am prins nimic.
- Cu ce daţi? continuă el.
- Cu mămăligă, răspund sec.
Deja simţeam că vorbim prea mult.
- Şi de când staţi? continuă el interogatoriul.
- Bleah, cred că de mai mult de o oră.
- Vă deranjează dacă încerc şi eu?
Ce puteam să-i răspund? În fond, omul dădea aparenţa unei persoane binevoitoare. Aşa că îi înmânez undiţa şi îi fac loc lângă mine. Omul ia undiţa într-o mână, momeala în cealaltă şi glăsuieşte:
- Vedeţi? Aşa se prinde undiţa (şi îmi arată), aşa se prinde momeala (şi îmi arată), aşa se aruncă (şi aruncă cârligul cu momeala prinsă în el la o oarecare distanţă).
După care continuă:
- Acuma urmăriţi pluta. Dacă se mişcă (şi se mişca) trebuie să trageţi (şi trage).
În cârlig atârnă cu mişcări spasmodice un peşte de vreo douăzeci de centimetri. Copila nu mai poate de bucurie. Omul scoate peştele din cârlig, îl pune jos şi mă întreabă:
- Aţi prins mişcarea?
- Da, cred că da, îi răspund cu un uşor tremur în glas.
- Perfect! Atunci haideţi să vă mai arăt odată.
Şi iterează procedura de la cap la coadă. La momentul când a zis “trebuie să trageţi” a tras şi a mai scos un peşte cam de aceeaşi dimensiune cu primul. Îl scoate din cârlig şi îl pune lângă primul. Tensiunea mea oscilează lejer între valorile 12 cu 6 şi 24 cu 12. Mâna stângă îmi tremură vizibil atunci când o întind ca să îmi recuperez undiţa.
- Câţi sunteţi? mă întreabă omul jovial.
- Trei, răspund eu cu dinţii strânşi.
- Bine. Atunci haideţi să vă mai scot unul ca să fiţi la egalitate.
După care, aruncă cârligul şi, evident, scoate al treilea peşte. Totul nu îi luase mai mult de 7 minute şi 53 de secunde. Respiraţia îmi devine gâfâită. Mă întorc spre el şi îl mitraliez scurt:
- Domnule, ştii ce? Nu eu te-am chemat aici. De ce nu te duci matale frumuşel la scaunul lu’ matale, la undiţa lu’ matale, la peştii lu’ matale şi să mă laşi pe mine în durerea mea? Ai?
Omul recuperează rapid. Îmi înmânează undiţa trist, se întoarce şi pleacă spre locul lui. Copila se uită la mine cu privirea aceea de genul “lasă că prinde tata acum toţi peştii şi îţi arată el”. Fără să-l mai urmăresc, mă întorc spre lac şi arunc cârligul în conformitate cu indicaţiile lui. După douăzeci şi şapte de minute de privit ţintă la plută încep să-mi lăcrimeze ochii. Niciun peşte prins. Pe la patru după amiază soţia a venit să-mi aducă ceva de mâncare şi apă. Niciun peşte prins. La ora şase seara a trimis copila să mă întrebe dacă am de gând să stau toată noaptea acolo şi să-mi aducă o pătură sau am de gând să revin în cameră, unde e ceva mai cald şi nu bate vântul. Nu prinsesem nici măcar o cutie goală de conserve, aşa că nu aveam de ce să mai stau. Oricum pescarul cel viteaz şi trupa lui plecaseră de mult.
Să auzim de bine!