Ce ceva timp în urmă am participat la un eveniment monden, dacă o nuntă se poate numi eveniment monden. O eroare de-a organizatorilor a făcut să fiu aşezat la o masă la care, ponderea cea mai mare o deţineau tot felul de funcţionari de prin tot felul de bănci.
Îmbrăcaţi toţi cu haine de marcă, deţinând funcţii cu nume ciudate care conţineau sintagmele junior sau senior, cu cefe late şi ceasuri cu trei butoane, convivii au acaparat imediat orice conversaţie pe temele lor specifice. Momentul coincidea cu ajustarea salariilor şi a pensiilor efectuată de guvernul Boc. Rar mi-a fost dat să aud o asemenea desfăşurare de argumente, teorii economice, nume de autori sau publicaţii economice, care toate, aveau un numitor comun: binefacerile extincţiei bugetarilor, salariaţi sau pensionari. Discuţii purtate pe aceleaşi poziţii antagonice bine implementate în ultimii ani, privaţi contra bugetari, pacienţi contra doctori, salariaţi contra pensionari etc.
Ascultam expunerile de argumente întrebându-mă care e sursa unui asemenea cinism: dincolo de egoismul mic, meschin, al propriilor interese, era imposibil ca niciunul dintre ei să nu aibă un părinte sau bunic bugetar, niciunul nu-şi anticipa viitorul lui statut de bugetar odată ce va primi prima pensie. Niciunul nu vedea faptul că toţi, dar absolut toţi suntem elementele unui sistem, formăm un corp comun, suntem locuitorii unei Cetăţi. Inutil să mai menţionez necesitatea şi utilitatea instituţiilor de stat, la care apelezi dacă ţi-a luat casa foc, dacă te-au călcat hoţii sau dacă ai nevoie de asistenţă medicală.
Un bugetar, aidoma unui privat, are aceleaşi nevoi, aceleaşi interese, înţelege viaţa aidoma. Ştie la fel de bine ca un privat că, dacă vrea să se dezvolte sau să-i fie mai bine, va trebui să apeleze la credite, volumul acestora şi posibilitatea de rambursare fiind strict legate de volumul şi constanţa veniturilor proprii. Dacă acestea scad sau nu mai prezintă nicio certitudine, bugetarul, la fel ca privatul, nu mai solicită credite. Credite care nu sunt altceva decât motivul existenţei băncilor. Bugetarul, ca şi privatul, are nevoie de pantofi. Dacă veniturile i-au scăzut, bugetarul nu-şi va mai cumpăra două perechi de pantofi pe an, ci doar una. Iar privaţii din industria încălţămintei se vor uita bujbe cum le cresc stocurile în curte, iar ei nu-şi mai iau salariile. Bugetarul, ca şi privatul, vrea să mănânce măcar o masă pe zi. Dacă veniturile i s-au subţiat, bugetarul va înlocui masa cu un iaurt, iar privaţii din industria alimentară vor fi nevoiţi să treacă pe acelaşi regim din cauza scăderii numărului de clienţi. Iar băncile, nemaiavând clienţi, se văd nevoite să recurgă la cea mai simplă şi rapidă măsură: disponibilizarea personalului. Inclusiv a celor cu cefe late şi ceasuri cu trei butoane, cu minţile doldora de teorii economice privind binefacerile dispariţiei bugetarilor. Care vor îngroşa masa şomerilor, crescând astfel cheltuielile statului şi scăzându-i veniturile.
Astăzi, după anunţul băncilor privind disponibilizările masive care urmează în sistem în această primăvară, mă întreb cum ar decurge discuţia între foştii convivi.
Să auzim de bine!
