Faţa de book a idioţeniei noastre

La cofetărie

Albert Einstein: "Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va depăşi interacţiunea umană. Lumea va avea o generaţie de IDIOŢI."
Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu e prima dată când scriu în paginile acestui blog despre efectele total negative ale utilizării aplicaţiei Facebook. Prin intermediul acestei aplicaţii, nicicând omenirea nu a cunoscut un asalt atât de intempestiv al prostiei în planul public.
 

 

 

 

 

 

La întâlnire

Hoţii îşi etalează prăzile pentru a fi prinşi mai uşor, o tânără moare electrocutată pe un vagon de tren din dorinţa de a-şi face un selfie, un poliţist îi dă voie unei vagaboande să se pozeze cu armamentul din dotare şi multe, multe altele.
 

 

 

 

 

 

La masă

Practic, nu există prostie, oricât de mare, care să nu fie publicată pe Facebook, iar graba cu care se publică este direct proporţională cu mărimea prostiei. Rapandule şi cocalari îşi postează poze făcute musai în baie, de parcă universul şi-ar opri expansiunea în lipsa penibilelor poze. Văd turme întregi mergând cu capul în jos, butonând disperaţi telefonul, indiferenţi la culorile semaforului, indiferenţi la lumea din jurul lor, indiferenţi la viaţă, preocupaţi doar de a vedea ACUM, chiar în secunda asta, ce a mai postat un altul pe Facebook.
 

 

La meci

Noţiunea de prietenie a fost golită de conţinut (cum poate fi cineva prieten cu o mie de alte persoane?), noţiunea de viaţă activă a fost bagatelizată. Preşedintele îşi publică iniţiativele şi îşi convoacă guvernul pe Facebook, deşi există o pagină oficială, cu putere juridică, iar purtătorul de cuvânt este plătit pentru tăcerea sa. Primul ministru îşi expune iniţiativele pe acelaşi Facebook şi comunică cu preşedintele în acelaşi mod, eludând căile oficiale, cu putere juridică şi implicaţii legale.

La muzeu

Astfel, postările unor personalităţi politice, postări cu impact social sau cultural, devin parte a peisajului grotesc populat de cocalari şi piţipoance cu poze făcute în chiloţi.
Reclamele îi îndeamnă pe consumatori să se ducă în vârful munţilor sau în Poiana Braşov ca să-şi urmărească postările pe Facebook (ceea ce, personal, mi s-a părut dezgustător), în loc să admire frumuseţile naturii sau să se bucure de curăţenia aerului, iar producătorii cerşesc câte un like cu care nu au ce face sau te obligă să intri pe pagina lor de Facebook, deşi aceleaşi informaţii le poţi găsi şi pe site-ul firmei.
 

 

 

 

La o cafea

În autobuz sau în taxi, călătorii stau rupţi de orice contact cu lumea înconjurătoare, cu capetele plecate şi ochii holbaţi în telefon, aidoma unei turme apatice. Iar acestea nu sunt vorbe goale. E suficient să ridicaţi capul din telefon şi să priviţi în jur. Veţi avea o surpriză: sunteţi singurii care faceţi aşa ceva.
 

 

 

 

La plajă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Să auzim de bine!

Descoperirea gazelor pe şest

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Vă mai amintiţi vremurile imediat postrevoluţionare? Vremuri frământate, vremuri de mare emulaţie, vremuri în care românii au făcut prima lor mare descoperire. Au desocperit libertatea.

Cincizeci de ani de comunism lăsaseră o puternică amprentă asupra conştiinţelor, mutilaseră suflete şi nenorociseră vieţi. Achiziţia unei role de hârtie igienică fără coadă era prilej de mare bucurie, iar cine spunea un banc cu Bulă era un mare libertin.

Brusc, la fel ca Revoluţia însăşi, oamenii s-au trezit liberi şi, aidoma unor copii cărora li se dă o jucărie fără a li se spune cum funcţionează, au început să se joace cu ea.

Erau vremuri în care mai exista o clasă muncitoare, erau vremuri în care numărul salariaţilor îl depăşea pe cel al pensionarilor. Erau vremuri în care centralele sindicale numărau milioane de membri, erau vremuri în care mii de oameni lucrau în fabrici, mii de oameni lucrau în institute de cercetare sau proiectare, mii de oameni lucrau în diverse staţiuni agricole.

Ajutaţi şi de tot felul de neaveniţi autoimpuşi pe funcţii de lideri de sindicat, oamenii au început să exerseze libertatea în primul domeniu aflat la îndemână: grevele. Se încrunta şeful la salariat? Pac! imediat sindicatul punea de o grevă care, în câteva zile, degenera într-una naţională, pentru că veneau şi alte sindicate să se solidarizeze. Era prea cald? Pac, imediat se găsea un sindicat să pună de o grevă. Ploua? Pac! un sindicat punea de o grevă pentru că guvernul nu face nimic şi lasă oamenii să fie plouaţi. Practic orice motiv, personal, colectiv sau imaginar putea fi motivaţia unei greve.

Erau vremuri în care spiritul civic şi conştiinţa de masă aveau dimensiuni nemaiîntâlnite. Dar capitalismul nostru specific (specific pentru că şi în occident există capitalism, doar că acolo, în mod surprinzător pentru noi, şi salariaţii de la firmele private sunt afiliaţi unui sindicat) şi-a intrat în drepturi. Firmele de stat s-au împuţinat sau au dispărut, industria a fost vândută la fier vechi, iar ce nu s-a putut vinde s-a furat, totul pe fondul lozincilor de genul „Noi nu ne vindem ţara!”

Pe cale de consecinţă sindicatele s-au diminuat şi ele, atât ca număr, cât şi ca importanţă. Iar oamenii nu au mai ieşit în stradă şi se părea că aceasta a devenit o stare de fapt, întrucât nimic nu reuşea să-i mişte în afara meciurilor de fotbal. Nu a reuşit să-i scoată în stradă sau să îi determine să ia atitudine tăierea abuzivă a pensiilor. Nu a reuşit să-i scoată în stradă sau să îi determine să ia atitudine tăierea nemiloasă a salariilor. Nu a reuşit să-i scoată în stradă sau să îi determine să ia atitudine desfiinţarea spitalelor, măsură echivalentă cu un genocid.

Părea că nimeni şi nimic nu îi va mai scoate pe români din apatia numită pe plan european mămăligă. Dar iată, spiritul românilor nu doarme. Chiar dacă mai picoteşte, el are întotdeauna un ochi deschis şi vigilent. Tocmai la timp pentru a-i dezmorţi pe români pentru a observa că cineva vrea să ne exploateze gazele de şist. Drept pentru care, vajnici luptători pentru neatârnare şi independenţă economică, locuitorii unei comune au blocat accesul pe o proprietate privată călcând în picioare, în graba lor de a-şi dovedi spritul civic, unul din principiile democratice pentru care fuseseră gata să moară în 1989.

Gestul lor, departe de a fi unul legitim sau, măcar, eficient, a pus guvernul în mare încurcătură: sătenii sau gazele? Animat de aceleaşi principii civice de care vorbeam şi fiind un practicant asiduu al lor, îndrăznesc să ofer guvernului o mână de ajutor cu o propunere.

Să ia toţi sătenii protestatari cu frumosul şi să-i suie într-un autobuz (sau mai multe, după caz) care îi va duce la cel mai apropiat aeroport. De acolo, să-i îmbarce tot pe cheltuiala lui, a guvernului, într-un avion (sau mai multe, după caz) care zboară spre Franţa. Sau Germania. Sau orice altă ţară unde există astfel de exploatări. Acolo ajunşi să-i lase să se documenteze timp de o săptămână, tot pe cheltuiala guvernului, în orice aspect privind modul în care se fac astfel de exploatări şi efectele lor asupra mediului şi asupra bunăstării localnicilor. După care să-i aducă în ţară (pe cei care vor mai vrea să revină) şi să-i debarce în comunele aparţinătoare. Aş merge la pariu că nu va mai protesta nimeni.

Să auzim de bine!

Hai cu toţi la vot!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Astăzi voi fi scurt, foarte scurt. Postarea mi-a fost sugerată de o discuţie pe care am avut-o după alegerile trecute, discuţie în care interlocutorul meu îşi exprima dezamăgirea că nu câştigase candidatul preferat.

- Ai fost la vot, nu? întreb eu fără rost.

- Nu, a venit răspunsul năucitor.

Răspuns în cea mai pură mentalitate românească. Vrem să se întâmple ceva, dar fără ca noi să facem ceva. Ceva în genul vrem străzi curate, dar să se ocupe altcineva de curăţirea murdăriei noastre. Vrem să fie aleşi candidaţii pe care îi dorim, dar să-i voteze alţii. Votează-ţi candidatul preferat!

Deci, cunoştinţa mea îşi exprima dezamăgirea că nu ieşise candidatul preferat, deşi nu fusese la vot! Şi să nu îmi veniţi cu comentarii de genul că „toţi sunt la fel” sau că „şi ăştia sunt hoţi ca şi ceilalţi” pentru că nu sunt demne de cititorii acestui blog. Ai ocazia să-ţi votezi candidatul preferat! Bagă-i un vot în urnă!

Nu are cum să fie ales candidatul preferat dacă susţinătorii lui nu îl votează! Cine să îl voteze? Adversarii lui? Trage-i un vot să nu-l poată duce!

Nu are cum să nu piardă alegerile candidatul rival dacă tu nu îţi votezi candidatul preferat. Foloseşte-ţi votul şi mai pune-i patru ani de aşteptare în cârcă!

Acum, la alegeri, avem pe mâna noastră cea mai puternică armă. Invocăm tot timpul poporul şi numele poporului. Iată că acum, acest popor poate vota pe cine vrea. Ca să fie aleşi cei pe care îi vrem şi să nu fie aleşi cei pe care nu-i vrem. Acum putem să ne arătăm, în primul rând nouă, că nu suntem un popor de mămăligi bârfitoare, că nu suntem un popor care are ocazia să voteze, dar nu o face pentru ca să stea apoi patru ani pe la cozi, bombănind despre „ce-ar fi fost dacă...”.

Votaţi, că nu doare! Altfel, o să doară patru ani după aia...

Să auzim de bine!

Importul de personalităţi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa după cum am mai declarat, sunt creştin. Fără să fiu bigot, am credinţa în mine şi, dacă mă port ca un creştin, o fac mai mult datorită concepţiilor şi educaţiei mele şi nu datorită vreunei impuneri, fie ea şi religioasă. Un singur percept nu l-am putut respecta şi nici nu cred că o voi face: cel cu palma şi obrazul. Concret, dacă primesco palmă, nu voi întoarce deloc celălalt obraz, ci voi avea o ripostă aproape instantanee şi cel puţin la fel de dură.

De la ultimele alegeri urmăresc cum poporul meu întoarce blajin şi celălalt obraz unei guvernări rupte total de orice realitate.

De la ultimele alegeri urmăresc cum poporul meu întoarce blajin şi celălalt obraz unei guvernări dispreţuitoare până la inconştienţă.

De la ultimele alegeri urmăresc cum poporul meu întoarce blajin şi celălalt obraz unei guvernări de o trufie dusă până la răutate împotriva propriilor cetăţeni.

De la ultimele alegeri urmăresc cum poporul meu întoarce blajin obrazul unei guvernări care a dus minciuna nepedepsită pe culmile absurdului.

De la ultimele alegeri urmăresc cum poporul meu întoarce blajin obrazul unei guvernări care a dus bădărănia la nivel de politică de stat.

Dar iată că românilor le-a ajuns cuţitul la os şi au simţit că bătaia doare. Rezultatul nu a putut fi decât unul singur: au ieşit în stradă. Urmărind evenimentele ultimelor zile, câteva observaţii se impun:

1. Oamenii, din propria lor nevoie şi iniţiativă au ieşit în stradă într-un număr nesperat de NICIUN lider de sindicat.

2. Oamenii, din propria lor nevoie şi iniţiativă au ieşit în stradă ca să demonstreze cu adevărat şi nu ca să danseze dansul pinguinului cu liderii de sindicat.

3. Oamenii, din propria lor nevoie şi iniţiativă au sărit la nivelul întregii ţări în apărarea unei idei bune şi a unei persoane devotate.

4. Dacă în 1989 Revoluţia a fost pornită de populaţia sărită în apărarea unui ungur, de data aceasta, populaţia a sărit în apărarea unui sirian.

Această ultimă observaţie ne face mare cinste pentru că demonstrează că românii sunt departe de şovinismul care li se atribuie şi că, în pofida unei guvernări brutale şi tenebroase, şi-au păstrat simţul valorilor.

Dar nu mă pot opri să nu mă întreb: românii au nevoie de un import de personalităţi pentru a se manifesta?
Dar iată că, în sfârșit, domnul Boc iese din vizuină și ne declară cu probitatea-i recunoscută credința sa în comunicare, uitând numărul imens de asumări și ordonanțe de urgență! Păi, cum să nu îl crezi când exact asta reclamă cei care sunt în stradă?

Să auzim de bine!

UN CALCUL SIMPLU – UN REZULTAT IMPRESIONANT!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Momentul publicării nu coincide cu momentul redactării, dar asta nu face mai puţin interesant calculul de mai jos trimis la CNN de către un telespectator din Spania:

"Planul de salvare a băncilor cu banii contribuabililor, care încă se discută în congresul SUA, va costa impresionanta sumă de 700 miliarde de dolari, plus cei 500 miliarde care deja s-au dat băncilor, plus miliardele date băncilor europene de către guvernele acelor ţări.

Dar, să încercăm să dimensionăm numai puţin cifrele intrate în joc. Telespectatorul face următorul calcul:
Planeta are 6,7 miliarde de locuitori; dacă s-ar diviza cei 700 miliarde de dolari între cele 6,7 miliarde de locuitori, ar reveni fiecărui locuitor al Terrei o sumă de 104 milioane de dolari!

Cu asta, nu numai că s-ar termina cu sărăcia în lume ci, automat s-ar transforma în milionari toţi locuitorii Planetei!

Concluzia telespectatorului:

‘Se pare că realmente avem o mică problemă în distribuţia generală a bogăţiei...'

Făcând acelaşi mic calcul, să vedem cum s-ar aplica unei ţări europene: Spania.

Statul spaniol “unge” băncile cu 30 miliarde € care “ies” din buzunarele spaniolilor...

Practic, statul “cumpără” datoria băncilor de 30 miliarde € ca să evite “colapsul financiar”.

În acest timp, populaţia Spaniei este de 46.063.511 locuitori, conform cu datele municipalităţii din 2008.

Să facem calculul: 30.000.000.000 € / 46.063.511 locuitori = 652.180,000 € PENTRU FIECARE SPANIOL!!!

Considerând o medie de 4 persoane pe familie, ar corespunde 2.500.720.000 € pentru fiecare familie!!!

Upaaaa!!!

Cu banii ăştia, chiar că s-ar putea plăti toate ipotecile!!!

Asta-i Criza!!! Aşa ne fraieresc!!! Atât Guvernul, cât şi opoziţia stau în palatele “poporului” şi râd de noi!!! Şi noi???... NU FACEM NIMIC?"

Aici se încheie mesajul telespectatorului. Sunt convins că un calcul similar făcut pentru România ne va face părul măciucă. Aşa că, închei şi eu cu aceeaşi întrebare: NOI CE FACEM?

Să auzim de bine!

Căştile pe stradă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu tolerez minciunile nici măcar în ceea ce mă priveşte, drept pentru care voi recunoaşte: ascult muzică în căşti. Practic, nu ies din casă fără căşti în urechi, iar ele rămân acolo până sunt ajuns la 27 cm de birou. Am în dotare un player de 4 GB, ceea ce înseamnă, pe lângă câteva e-books pe care le citesc în metrou, peste 700 de melodii de ascultat. Deci, baza materială există. Evident, lista e permanent actualizată. Sunt atât de ataşat de player încât cred că deja s-a produs un fenomen de simbioză. La nivelul micro e imposibil ca să nu existe un transfer de celule şi ADN între corpul meu şi al lui. Nu cred că e departe ziua când, dacă un prieten va dori să-mi comunice ceva, va trebui să o facă sub formă de mp3. Şi iarăşi trebuie să recunosc faptul că respectivele căşti sunt suficient de vizibile (sunt portocalii, fraţilor, portocalii!) pentru ca orice civil să poată observa că le port.
Ei bine, aici se produce o ruptură, un fenomen ireal. Nu toată lumea le vede! Chiar astăzi, când scriu aceste rânduri, două persoane nu le-au observat. Eram în staţia de metrou aşteptând următoarea ramă. Nu eram singurul din staţie. În jurul meu foiau o mulţime de supravieţuitori. Ei bine, au fost două persoane la interval de două minute care, din toată masa de oameni din staţie, pe mine m-au ales ca să mă întrebe la ce peron trebuie să se suie pentru staţia Republica. Nu există zi, dar absolut niciuna, în care, mergând pe stradă cu căştile vizibil aflate în urechi, să nu fiu oprit şi întrebat despre o staţie sau o direcţie de mers. Am încercat să fiu empatic şi m-am gândit cum ar arăta situaţia inversă. Ei bine, dacă pe mine m-ar interesa o atare informaţie, ultima persoană dintr-o mulţime dată pe care o voi întreba ceva, va fi cea cu căşti în urechi. Mi se pare perfect logic din mai multe motive: e clar că omul nu mă aude, e la fel de clar că, dacă nu mă aude, nu mă înţelege şi nu e atent şi e şi mai clar că îl deranjez. Dar situaţiile acestea repetate m-au adus uşor, uşor la convingerea că logica nu e un instrument general de gândire.
P.S. Să nu râdeţi, dar atunci când i-am răspuns unui interlocutor că nu îl aud pentru că am căştile în urechi, am fost certat de acesta pentru că nu le scot! Straniu, nu?
Să auzim de bine!