Noi şi Thasos-pregătirea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Μη μου λες να ζω με αναμνησης/Mi mou les na zo me anamnisis cântă cu o voce minunată solistul grec Giorgos Mazonakis. Nu-mi spune să trăiesc cu amintiri! N-am stat niciodată să evaluez în profunzime rolul amintirilor, dar oare, nu ele sunt cele care ne motivează, motorul multora dintre acţiunile noastre? Amintirea părinţilor, a primei iubiri sau a băncii din şcoală, amintirea unor momente plăcute sau neplăcute, nu sunt ele cele care ne colorează viaţa sau, în ultimă instanţă, bătrâneţile?
Stau cu soţia în bucătărie aşteptând să se finalizeze procesul de fierbere pentru o minunată ciorbă de burtă. Ah, cât îmi plac aceste căderi emoţionale, de genul de la parfumul amintirilor la ciorba de burtă, pe care le-am învăţat de la Thomas Hardy... Stăm şi cugetăm unde vom merge în vara aceasta. Eu, unul, aş trage către Corfu pe care, cu toată foiala noastră de acum câţiva ani, nu am reuşit să-l acoperim în totalitate. Soţia, suflet gingaş, fire sentimentală, trage spre Lefkada de anul trecut, Lekadă greu de uitat chiar şi pentru mine, care am făcut armata la infanterie. Discuţia îmi oferă prieljul de a lua cunoştinţă încă o dată cu încrederea şi părerile soţiei despre abilităţile mele de şofer, păreri care, uneori depăşesc propriile-mi păreri. În opinia ei, pentru mine nu este o problemă un drum fără oprire de 1.200 km până în Lefkada. N-ar fi primul astfel de drum, aşa că supralicitez: Te gândeşti să ne şi întoarcem în aceeaşi zi? O, nu, nu pot sta atât timp în scaun, îmi răspunde ea nevinovată. Îi sărut degetele frumoase şi continuăm.
E momentul în care amândoi, parcă înţeleşi, suntem fulgeraţi de aceeaşi idee: ce-ar fi să-i luăm şi pe mama şi tata? Mama şi tata sunt, de fapt, părinţii soţiei, adică socrii mei, nişte oameni atât de cumsecade şi de buni că îmi pare rău că nu m-am gândit mai devreme la ei. Cu aceeaşi unanimitate de voturi decidem să le oferim cadou un concediu de şapte zile împreună cu noi. Transport, cazare, masă, totul va fi suportat de noi. Ei doar să stea să se relaxeze bând mojito sau bere Mithos (ah, bere Mithos...) sub umbreluţe. Şi-au trăit viaţa cunoscând un singur drum, spre serviciu, muncind, crescând copii sau nepoţi şi merită cu prisosinţă acest concediu. Însă discuţia privind destinaţia se termină în coadă de peşte-spadă deoarece timp mai este berechet pentru a lua o decizie, deşi parcă, parcă aş trage spre Nea Peramos, dinjos de Kavala cea frumoasă.
Şi totul ar fi fost minunat dacă nu aveam serviciu. Pentru că, având serviciu, vrei-nu vrei, ai colegi. Cu care colegi, vrei nu vrei, trebuie să vorbeşti şi să le răspunzi dacă te întreabă: Unde mergeţi în concediu la vară? În Grecia, îi răspund anchetatorului, fără a-i oferi alte informaţii topografice. O, ce mişto! vine răspunsul într-un voleu scurt. Vrem să mergem şi noi cu voi. N-am mai fost afară cu maşina.
Ăsta a fost începutul. Pentru că, un alt coleg auzind discuţia, intervine: A, mergeţi în Grecia împreună? Mergem şi noi cu voi. Singura excursie făcută de noi până acum a fost acum trei ani la Sovata, cu bunica. Al treilea a apărut a doua zi: Am auzit că mergeţi în Grecia la vară. Mergem şi noi cu voi, aţi uitat? Pentru ca, după o oră să apară al patrulea: Ştii, nici noi n-am mai fost afară, nici măcar până la Ruse. Nu ne luaţi şi pe noi în Grecia? Am auzit că mergeţi mai mulţi.
Şi iată-mă angajat volens noles ghid în Grecia pentru un grup de patru familii de oameni serioşi, cu rate la bănci şi copii în dotare. Este evident că, având în vedere lipsa de experienţă a unora sau prezenţa copiiilor legitimi, va trebui să-i duc în cea mai apropiată locaţie de România, locaţie care, de departe se pare a fi Thasos. Zic de departe pentru că, de fapt, cel mai apropiat oraş cu plaje este Alexandroupolis, iar cea mai apropiată insulă este Samothrake. Doar că oraşul respectiv nu ne va oferi prea multe atracţii, iar insula, deşi frumoasă, nu este bogată în plaje şi are un singur sit istoric, Χιερων τον Μεγάλων Θεών/Hieron ton Megalon Theon/Sanctuarul Marilor Zei. Din aceleaşi motive va trebui să aleg şi cel mai scurt şi mai uşor traseu, care se dovedeşte a fi cel prin Makaza. Punct vamal deschis anul trecut, permite scurtarea distanţei cu peste două sute de kilometri, ceea ce nu e de ici, de colea. Ca să nu mai vorbim de faptul că te scoate în Komotini şi nu în Xanthi, ceea ce are o semnificaţie aparte dacă ne gândim lângă străduţele nenumărate, înguste şi întortocheate din Xanthi, locuri deosebit de favorabile pentru destrămarea formaţiei de marş.
Cele două vizite anterioare în Thasos ne trezesc amintirile cele mai plăcute. Ospitalitatea şi veselia oamenilor, mâncărurile gustoase şi abundente, peisajele şi plajele superbe, locurile istorice sau mănăstirile, toate astea ne-au rămas adânc întipărite în memorie. Mă văd deja mergând pe străduţele din Limenaria sau Potos, îmi imaginez deja devorarea unui berbec fript la proţap în Theologos, aud foşnetul valurilor şi ţârâitul cicadelor pe drumul spre Panaghia. Da, vom merge în Thasos şi anul acesta, mânaţi de amintiri, de rugăminţile prietenilor şi de faptul că au mai rămas locuri nevizitate. Porto Gatos sau Piscina sunt doar două din locurile necălcate de noi, acum trecute în fruntea listei de obiective.
Pentru început, stabilim compoziţia echipei de şoc: eu, soţia şi socrii vom fi ocupanţii primei maşini. Valentin şi cu Ştefania vor fi ocupanţii celei de a doua. Urmează Alin, Mihaela şi copilul din dotare în a treia maşină, ei având avantajul că au mai fost cu noi şi acum doi ani. După ei vine a patra maşină cu Mihai, Adriana şi cei doi copii legitimi, iar la coadă, Andrei şi Florina, tot cu doi copii (o fi o modă?). Cinci maşini, doisprezece adulţi şi cinci copii vor constitui efectivul nostru de luptă. Noi avem două staţii de emisie-recepţie, Mihai mai are două, aşa că vom avea dotate cu mijloace de comunicare primele două şi ultimele două maşini. Alin, că e la mijloc şi mai cu experienţă, nu va avea nevoie. În plus, ne-a mărturisit că nu îi place culoarea staţiilor noastre...
Parcurgem obişnuita şedinţă de organizare şi de sfătuire, prilej de a le oferi toate informaţiile dorite despre insulă, greci şi concediile în Grecia. Este şi prilejul de a-mi prezenta admiraţia pentru maturitatea de care a dat dovadă Valentin. Spre deosebire de tot ce vedem în jurul nostru legat de comportamentul inconştient al proaspeţilor şoferi, omul a recunoscut că e începător, că nu are experienţa drumurilor lungi sau în afara ţării şi că va avea nevoie de ajutor. Un comportament responsabil, de bărbat, şi toţi cădem de acord că vom veghea asupra lui şi îi vom oferi tot ajutorul.
În ce ne priveşte, dotarea va fi cea din anii trecuţi: aparate foto, camere subacvatice, cort şi genţi frigorifice. Un nu hotărât bărcii şi echipamentelor de scufundare pentru că ne vor ocupa un spaţiu însemnat în portbagaj. Singura deosebire notabilă faţă de anii trecuţi e dotarea cu un GPS bengos care, în timp ce oferă pe ecran informaţii mai mult sau mai puţin aiuritoare despre drum, prin sistemul lui de modulator radio, îmi permite să ascult în cele zece difuzoare ale maşinii muzica salvată pe cardul lui sau comenzile de drum. Frecvenţa pe care i-am setat emisiunea este 90,5 MHz, aşa că îi anunţ şi pe viitorii parteneri că, în caz de rătăcire, dacă aud muzică grecească pe frecvenţa asta, e semn că sunt în apropierea mea. Nu ne mai rămâne decât să plecăm.
Să auzim de bine!

Partida

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cum intri în cameră, eu stau pe fotoliul din stânga uşii. Pe cel din dreapta stă Mihăiţă. Dănuţ, Iulică şi Mirciulică stau pe taburetele aflate în jurul măsuţei din centrul camerei. Eu sorb un suc de roşii, Dănuţ soarbe o Coca Cola, Ilică şi Mirciulică sorb câte o cafea, iar Mihăiţă soarbe din priviri platoul cu cornuleţe aflat pe măsuţă.
Asta era poziţia noastră socială şi în spaţiu la momentul când, într-o vineri seara Dănuţ ne-a adresat întrebarea fatală: ce facem duminică? Evident, întrebarea lui ascundea un egoism feroce prin aceea că se referea doar la noi, la masculii speciei, soţiile din dotare fiind ocupate în altă cameră cu o mică şuetă. E iarnă, a nins, aşa că opţiunile noastre se reduc substanţial.
Pescuitul se exclude de la sine nu pentru că nu ştim să dăm la copcă (şi nu ştim), ci pentru că nicăieri pe planetă nu este atât de frig încât să se formeze o gheaţă care să-l susţină pe Mihăiţă. Să ieşim la un grătar la iarbă verde este la fel de exclus nu pentru că n-am avea ce pune pe grătar, ci pentru că iarbă nu se mai găseşte la ora asta decât în muzee sau ierbare. Să ne strângem la unul din noi şi să jucăm table nici nu se poate pune problema, nu pentru că n-am vrea dar, prin nu ştiu ce procedeu straniu, nevestele ne bat de fiecare dată de ne sună apa în cap.
- Eu o să mă uit la televizor, proclamă Mirciulică.
Afirmaţia lui nu ne miră şi nici nu ne trezeşte vreo reacţie pentru că este de notorietate faptul că omul are un IQ sub valoarea 12.
Noi, ceilalţi bărbaţi adevăraţi ai grupului, continuăm să ne privim întrebători. Dănuţ continuă să se sobească în nas, dar îşi găseşte timp să ne anunţe:
- Eu aş vrea să trec pe la soacră-mea. Ştiţi, nu am mai fost de mult şi îmi este cam dor.
Afirmaţia lui ne lasă bujbe, dar recuperăm rapid când ne dăm seama că uşa spre camera unde sporovăiesc nevestele este deschisă, iar murmurele de admiraţie care se aud ne confirmă că mesajul a fost recepţionat din plin. Iulică, Mihăiţă şi cu mine continuăm să privim viitorul cu încredere. După alte câteva minute de tăcere provocată nu de procesul decizional, ci de îngurgitarea altor câtorva cornuleţe, Iulică se bagă şi el în vorbă:
- Frate, treaba voastră, dar eu mai am câteva reglaje de făcut la maşină.
Vorbele lui sunt de tot râsul când ne gândim că afară ninge, e frig, iar respectivul va trebui să bea cel puţin două ţuici fierte ca să reziste. Ori, e lucru dovedit ştiinţific, după două ţuici, Iulică începe să cânte, necum să mai regleze ceva.
Mihăiţă se foieşte, îşi umflă pieptul, se ridică şi îşi bagă mâinile în buzunare, după care glăsuieşte:
- Să fiţi sănătoşi! Eu voi merge să schiez puţin. N-am schiat de loc iarna asta.
- Pfui, se aude din camera alăturată un sunet ciudat de dispreț scos de nevasta lui.
Suntem cu toţii, chiar şi Mirciulică, puţin contrariaţi de afirmaţia insului pur şi simplu pentru că nu îl ştiam capabil de asemenea aptitudini. Ca s-o spunem pe-a dreaptă, nicio fiinţă vie nu l-a văzut până acum folosind obiectele numite îndeobşte schiuri. Rămas în minoritate, îmi amintesc că sunt leneş, aşa că mă resemnez cu gândul că voi citi ceva.
Odată terminate cornuleţele grupul nostru se destramă spre domiciliile conjugale, dar nu pentru mult timp, pentru că întâmplarea face ca în vinerea viitoare să ne întâlnim în plen. Decorul şi poziţionarea sunt aceleaşi, chiar şi platoul cu cornuleţe aflat pe masă. Doar două deosebiri se pot remarca. Prima este culoarea puloverului lui Dănuţ.
- Mi l-a cumpărat nevastă-mea! exclamă el radios la intrarea în cameră.
Şi continuă cu mândrie:
- Fără mine! Vă daţi seama cât de bine mă cunoaşte?
Îi mărturisim că nu ne interesează profunzimea cunoştinţelor lor domestice şi ne întoarcem spre Mihăiţă. Ca să avem ocazia să observăm a doua schimbare. Este vorba de nasul lui, nas care, împreună cu o parte a frunţii, se prezintă acum foarte umflat şi zgâriat, tumefiat aş putea spune.
- Ce ai păţit? vine întrebarea firească.
- Erh, la schi, ştiţi cum este... ne mărturiseşte el făcând din braţe şi genunchi câteva mişcări care vor să sugereze schiatul.
Nu ştim, dar ne imaginăm un Mihăiţă dârz, îmbrăcat într-un costum strălucitor, făcând slalomuri uriaşe printre nămeţi, spulberând eroic zăpada în admiraţia făţişă a asistenţei. Crengile ţepoase ale brazilor îl lovesc fără milă, genunchii îi lucrează ca nişte arcuri bine unse, reflexele superbe îl salvează în ultimul moment de accidente mortale, schiurile zboară peste munţi şi văi... Dar fanteziile noastre hibernale ne sunt brusc spulberate de soţia lui, care vine cu o nouă farfurioară cu cornuleţe:
- Copii, voi ascultaţi la lăudărosul ăsta? I-a căzut un schiu pe mutră pe când vroia să-l ia din raftul magazinului de închirieri... Ne-am dus ca să ne întoarcem...
Să auzim de bine!

În spatele uşilor închise

Imagine preluată de pe rokssana.wordpress.com

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Suntem o familie modernă, o familie căreia îi plac vizitele, cu atât mai mullt când noi suntem cei care mergem pe capul altora... Luminaţi de acest principiu modern şi sănătos, acceptăm invitaţia unor prieteni mai ales că, pe surse, aflăm că s-ar putea lăsa şi cu un whist mic.

Ne prezentăm în anul, ziua, ora şi minutul stabilite la uşa bunilor oameni, cu mâinile ocupate de câteva sticle de vin şi platouri cu pateuri, urmând ca ei să pună la bătaie seminţele şi masa de joc. După derularea protocolului pompatului de mâini suntem invitaţi în sufragerie, locul depravării noastre, prilej de a da ochi şi urechi cu cei doi băieţi ai gazdelor, copii de toată lauda, dacă ne gândim doar la faptul că, deşi nu ne mai văzuseră, la trei minute după intrarea în cameră urlau din toţi bojocii, căţăraţi pe umerii noştri...

Ne aşezăm la masă şi, în timp ce prietenul meu face cărţile, încercăm închegarea unei conversaţii firave. Fin cunoscător al naturii umane cum mă ştiţi, observ o oarecare apăsare în vocea prietenului meu, aşa că încerc o aluzie fină şi discretă întrebându-l:

- Ce ai, bre?

Bunul om mă priveşte preţ de o secundă, oftează şi mărturiseşte:

- Am fost zilele trecute la teatru.

Deşi locuiesc în Drumul Taberei, am suficientă cultură pentru a mă întreba ce piesă ar fi putut să-i provoace o atare depresie.

- Şi a fost tragedia aşa de tragică de nu-ţi mai revii? încerc o ironie fină, dar plină de tâlc.

- Nţ! Am lăsat copiii acasă.

Îl cunosc drept un tată şi un părinte iubitor şi devotat şi mă întreb dacă despărţirea de copii pentru două ore pentru a merge şi el liniştit la teatru cu nevasta i-ar putea provoca o suferinţă atât de mare şi găsesc că nu.

- Dragul meu, e ceva firesc în natură şi societate. Toate despărţirile au un început şi mai devreme sau mai târziu toţi puişorii vor pleca din cuib, lansez eu o platitudine de încurajare. Oricum, trebuia să te liniştească ideea că îi vei revedea în două-trei ore.

- Tocmai asta e, îmi răspunde el amestecând cărţile în continuare. Era să nu-i mai văd!

Dumnezeule, îmi spun în gând, aici, în casa asta s-a produs sau era să se producă o tragedie! Drept pentru care, înfulec rapid un pateu cu ciuperci şi golesc primul pahar de Pinot Noir. Aici, vă rog să-mi permiteţi o mică paranteză ca să vă spun că, în asemenea situaţii, acest vin este cel mai bun adjuvant. După care, cu mai mult curaj, reiau câteva întrebări ajutătoare:

- Ce s-a întâmplat? Sau ce nu s-a întâmplat? Sau ce trebuia să se întâmple şi nu s-a întâmplat? Sau ce nu trebuia să se întâmple şi s-a întâmplat? Sau ce nu trebuia să se întâmple şi nu s-a întâmplat? Sau ce trebuia să se întâmple şi s-a întâmplat?

Omul se opreşte din amestecatul cărţilor, mă priveşte curios câteva momente, eu mai golesc un pahar de Pinot Noir, iar el spune:

- Să-ţi explic. Întrucât pe noi nu ne ajută nimeni, spune el privindu-şi soaţa cu tâlc, a trebuit să-i lăsăm singuri acasă.

Urmează o scurtă pauză în care reuşesc să-i aud consoarta scrâşnindu-i în ureche “Dacă te mai iei de mama îmi iau copiii şi mă duc la ea”, după care omul continuă:

- Înainte să ieşim pe uşă i-am chemat la mine şi i-am dăscălit precum capra din poveste: “Fiţi atenţi la mine! Nu alergaţi ca bezmeticii! Nu strigaţi că zăbăucii! Nu daţi muzica tare! Nu trântiţi uşile! Nu spargeţi vasele! Şi, mai ales, nu deschideţi NIMĂNUI, indiferent cine e sau ce vă zice! Să nu vă prind că nu ascultaţi, că vă rup în bătaie!”. Şi am plecat. La întoarcerea acasă am observat că plecaserăm fără chei.

- Cum adică, fără chei? îl întreb eu bulversat şi mai golesc un pahar de vin.

Bunul prieten mă priveşte în ochi câteva secunde, apoi îmi explică aproape silabisind:

- Fără chei înseamnă că am plecat de acasă fără să luăm cheile de la uşa casei cu noi, înseamnă că uitaserăm cheile casei acasă. Acum îţi este mai clar?

- Sigur că da! De ce nu ai spus aşa de la început? şi înfulec relaxat încă un pateu.

- Dumnezeule milostiv, şopteşte omul, după care continuă: ajunşi în faţa uşii am început să sunăm. O dată, de două ori, de treizeci şi una de ori.

- De ce nu de treizeci şi două de ori? îl întreb eu cu ochii măriţi de emoţie.

- Pentru că s-a ars soneria. Aşa că am început să batem în uşă.

- De câte ori? întreb în timp ce îmi mai umplu un pahar cu mâini tremurânde.

- Nu ştiu. Nu are importanţă, îmi răspunde el sec şi cu o oarecare nervozitate în voce. Important este că am bătut până au ieşit vecinii pe la uşi. Iar unuia i s-a făcut milă şi mi-a dat voie să escaladez balconul nostru din balconul lui.

- Formidabil! exclam, după care dau paharul pe gât.

- Pentru mine nu ai făcut aşa ceva, susură soţia lui privindu-l galeş.

Omul îşi priveşte abulic consoarta preţ de câteva secunde, recuperează rapid şi continuă:

- Da, chiar că formidabil! Nu mi-aş fi imaginat niciodată că un om cu salariul meu poate face aşa ceva. Odată ajuns în balcon, am spart geamul cu cotul şi m-am repezit în dormitorul copiiilor. Acolo, ce să vezi? Podoabele astea (este modul lui gingaş de a-şi alinta progeniturile) stăteau bine mersi în pat şi citeau! Aşa că, mi-am aruncat haina cât colo şi am început să zbier la ei: “Copii neruşinaţi ce sunteţi! Nu aţi auzit că sun de o jumătate de oră? Nu aţi auzit că am bătut în uşă de mă dor mâinile? Ce e în mintea voastră? Nu vă gândiţi cât ne-am speriat eu şi mama voastră iubitoare? Nu vă gândiţi în ce situaţie ne-aţi pus de s-a dus dracului toată relaxarea noastră de azi? Nu vă gândiţi ce vor zice vecinii deranjaţi la asemenea ore din noapte?”. Ei bine, ce crezi că mi-au răspuns?

- Ce? întreb eu sughiţând, pentru că mă întrebase tocmai când mai goleam un pahar de vin.

- “Păi, tati, nu ne-ai spus tu la plecare să nu deschidem NIMĂNUI, indiferent cine este sau ce spune că ne rupi în bătaie?”.

Să auzim de bine!

5. Al doilea Thasos-A treia zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aceeaşi sculare şi un mare dejun luat tacticos (pentru că toţi suntem oameni maturi, care au trecut de etapa micului dejun) după care decidem să ne amplasăm undeva, mai aproape de casă, la un loc cu umbră, un loc cu verdeaţă. Termometrul de exterior al maşinii oscilează lejer spre 48-49 de grade Celsius la soare, aşa că iniţiativa se anunţă binevenită.

Plaja pe care am pus ochii nu este alta decât plaja Pachis, o plajă la locul ei, cu umbreluţe şi fotolii, dar şi cu multă umbră de la pinii adiacenţi. Când am venit spre Thasos, o pietricică aflată în sanda mi-a ros carnea până la os, eu nu i-am dat atenţie, iar acum suport consecinţele. Abia pot pune piciorul jos de durere, dară-mi-te să mai apăs pe pedala ambreiajului. Noroc cu bunii mei prieteni, care se întrec în a-mi oferi posibilitatea transportului cu maşinile lor.

Ne aburcăm în maşina lui Alin şi luăm drumul codrului de pini, care înseamnă vreo doi kilometri faţă de hotelul nostru. Ajungem la plaja visată şi ne aranjăm lucrurile sub cei mai stufoşi pini. Efectele crizei se văd şi aici, plaja fiind aprope pustie la data şi ora când, în alte vremuri, gemea de turişti. Apa este aproape fierbinte, dar asta nu-i împiedică pe peştişori să se fâţâie de colo colo printre stâncile de la mal. Înotăm, mai aţipim, ne mai trezim pentru o cutie de bere Mithos, rece ca gheaţa. Singura problemă este că, mult timp de acum încolo nu voi putea încălţa labele de gâscă pentru înot.

Pe la orele patru după-amiază ne împachetăm lucrurile şi luăm cap compas spre hotel, unde reîncep lupta mea zilnică cu duşul criminal. Soţia îmi aplică ceva pansamente pe rana deschisă şi dureroasă şi aţipim ca nişte pensionari! Ne trezim aproape de ora opt şi ne repezim ca bezmeticii să ne îmbrăcăm pentru că la opt trecute fix avem întâlnire cu prietenii noştri. Care ne aşteaptă îmbrăcaţi şi cu volanul la picior, dacă pot să mă exprim aşa. Şi plecăm spre Skala Prinou, unde avem întâlnire cu George, patronul hotelului Socrates, căruia avem să-i transmitem un mesaj.

Ajunşi în Skala Prinou, parcăm maşinile pe platoul de îmbarcare pe ferry şi purcedem în căutarea lui George. Care, după câteva minute, apare zâmbitor şi bucuros de re-întâlnire. De atâta bucurie se oferă să ne trateze cu un frappe, dar refuz politicos gândindu-mă că, la numărul nostru, îl vom băga lejer în faliment. După care ne luăm rămas bun şi ne orientăm spre un local unde s-ar putea mânca mult şi bine.

Alegerea noastră cade pe Larous, un nume ciudat, dar care se va dovedi de bun augur. Odată aşezaţi la masă, o doamnă impozantă ni se prezintă şi am inspiraţia să-i vorbesc în greceşte. Efectul este devastator.

- Cuuum? Ştiţi vorbi greceşte? exclamă ea încântată.

De acum încolo, buna doamnă ne va vorbi doar în greceşte şi ne va servi doar în greceşte, ceea ce înseamnă excelent. În primul rând, le aduce câte un cadou copiiilor, lucru care ne lasă cu gurile puţin căscate… După care, începe festinul. Cele mai bune şi mai proaspete preparate ne sunt aduse însoţite de cele mai alese zâmbete şi urări. Şi asta nu ar fi fost rău dacă totul se rezuma la adusul bucatelor, dar simpatica doamnă simţea o mare plăcere să mai schimbe câteva cuvinte cu mine, ceea ce îmi provoca dese handicapuri culinare în faţa comesenilor. Vă declar în mod oficial că, dintre toate localurile în care am fost pe insulă, aici ne-am simţit cel mai bine.

Bucatele odată terminate, ne ridicăm să plecăm dar, nu înainte de a o ruga pe buna amfitrioană să îmi permită câteva cuvinte de mulţumire în limba engleză ca să fie pe înţelesul tuturor. Un claxon sonor la trecerea prin faţa localului pecetluieşte despărţirea. Ajunşi la hotel, ce credeţi că am făcut? Exact, o partidă de remy, cu câteva pahare de frappe pe masă şi bine udată cu bere Mithos. Rece!

Să auzim de bine!

Copilul Dorin pierdut pe plajă

Imagine preluată de pe electrostar.3x.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

- Cât o s-o mai ducem aşa?

Este vocea lui Dorin care ne bubuie din ceruri. Suntem patru măgădani adulţi, în plină putere, care stăm liniştiţi la o terasă pe malul mării. Suntem veniţi de o săptămână şi ne-am dedicat odihnei totale. E drept că, după câteva zile, am observat că asocierea unui consum sporit de mici cu aerosolii din zonă produce un puternic efect de melancolie. Este exact ce facem acum: este seară, stăm liniştiţi la o terasă şi tragem de câţiva mici fără să spunem un cuvânt, uitându-ne în zare fără rost. Vorbele lui ne trezesc din visare. Eu mă uit la Silviu, el se uită la Niţă, Niţă la mine şi eu în farfurie. Nu înţelegem cuvintele lui Dorin, aşa că luăm o porţie sporită de muştar ca să biciuim puţin sistemul neuronal. Nici un efect, aşa că holbăm ochii la Dorin. Acesta continuă:

- Da, cu voi vorbesc. Stăm de o săptămână ca fătălăii.

Vorbele lui ne cad greu. E drept, bani nu avem, frumoşi nu suntem şi nici deştepţi, dar nici chiar aşa! Niţă, plutind între poeziile lui, este ceva mai rupt de realitatea crudă, dar noi, ăştilalţi, suntem cât se poate de lucizi. Cu toate astea, nu înţelegem nimic, aşa că mai luăm o porţie sporită de muştar şi continuăm să ne holbăm la el.

- Fraţilor, de fete vorbesc. Înţelegeţi? Suntem patru măgădani care, după o săptămână de stat la mare, ori de câte ori mergem la discotecă trebuie să ne milogim de una sau de alta la un dans. Voi aţi uitat îndemnul bardului? Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă’n poartă!

Aici, dus de avântul oratoric, Dorin îi confundă puţin pe Eminescu şi Alecsandri, dar îl iertăm, gândindu-ne că dacă îl supărăm nu are cine ne plăti consumaţia...

Ne oprim uimiţi din molfăitul micilor. Dorin apăsase puţin mai mult pe acceleraţie şi îi trezise cu zbieretele lui declamatorii pe consumatorii de la mesele din jur care moţăiau în faţa unor sticle de bere. Iată ceva la care nu ne gândisem. Viaţa, aşa cum fusese ea până la acel moment, ni se părea minunată şi toţi ştiam pe de rost adagiul rostit de Voltaire: mai binele este duşmanul binelui! Eram mulţumiţi de felul cum se prezentau lucrurile şi nu ne atrăgea de fel nicio complicare a lor. În fond, aveam şi aşa destule probleme cu alesul teraselor, cu degustarea micilor sau a ciorbei de burtă. Aşa că, după vreo cinci minute de gândire profundă ne hotărâm şi ne reîntoarcem la molfăitul micilor. Însă Dorin estre asaltat puternic de hormoni.

- Treaba voastră, declară el sentenţios. Eu îmi voi găsi o prietenă. Voi faceţi ce vreţi. Dar să nu veniţi să o invitaţi la dans când vom merge la discotecă, ne avertizează el ritos.

Aici a nimerit-o. Exact asta vrem: să facem ce vrem. Dar chestia cu prietena descoperită ad-hoc ne nelinişteşte profund. Deşi sunt ani buni de atunci, ne este încă vie în minte imaginea grupului The Beatles, dezmembrat din cauza unei femei. Schimbăm priviri neliniştite, iar ultimii mici îi înghiţim cu noduri. Iată ce uşor ni se spulberă o vacanţă care se anunţa frumoasă! Acesta este gândul care ne frământă pe toţi trei. Şi, ca să fie mai convingător, Dorin se ridică de la masă şi pleacă, anunţându-ne că el „trece la acţiune”. Ne reîntoarcem abătuţi în cameră, dar nu găsim nicio soluţie. A doua zi dimineaţă (e un fel de a spune, pentru că ceasul arată 10 spre 11) ne sculăm la fel de abătuţi, iar sentimentul este accentuat de faptul că vedem că Dorin deja este plecat dintre noi. E clar pentru oricine, omul şi-a găsit o prietenă şi a plecat la întâlnire cu ea. Ziua se anunţă dramatică. Ajungem pe plajă şi, când ne era liniştea mai adâncă, apare Dorin cu o tipă la braţ. Ne ridicăm politicoşi, iar individul ne-o prezintă. Mirela se numeşte exemplarul feminin şi pare foarte veselă şi atrasă de Dorin. Ne retragem la umbra unei terase ca să facem puţină conversaţie. Tipa nu încetează să ciripească veselă, iar Dorin se uită topit la ea. În toiul discuţiei, Dorin, român sadea cu suflet de poet, remarcă:

- Ia uitaţi-vă şi voi ce ochi frumoşi are! Simt că mă pierd în ei.

Tipa pe numele de Mirela roşeşte modestă. După care, Dorin mai vine cu o bombă:

- Mă bucur că am cunoscut-o pe Mirela pentru că azi este o zi deosebită. Este aniversarea mea şi vom petrece pe cinste cu Mirela alături de noi!

Şi Dorin insistă:

- Doamne, ce ochi ai! Chiar mă pierd în ei când te privesc.

Brusc, avem o revelaţie. Cuvintele lui ne-au dat o idee. Niţă, cât e de poet şi tot o prinde şi el, aşa că ia cuvântul cu cel mai vesel ton posibil:

- Dragă Mirela, având în vedere un asemenea eveniment, ce zici de un anunţ aniversar la Radio Vacanţa? Ai?

Fata cuplează din plin:

- Da, da, chicoteşte ea, e o idee minunată!

Nu avem nevoie de altceva. Silviu se oferă:

- Dau eu o fugă, e aici, după colţ. În zece minute sunt înapoi.

Şi o întinde. Fata bate bucuroasă din palme. Eu vin cu completări:

- Uite, exact la ora 13 e o rubrică de anunţuri. Nu mai avem mult de aşteptat.

Silviu revine în câteva minute ud de transpiraţie.

- Gata, l-am dat. Fiţi atenţi, că nu mai e mult.

În difuzoarele postului se aude muzică. Rămânem în expectativă dedulcindu-ne cu sucurile din faţă. Dorin o soarbe din priviri pe Mirela, noi sorbim din sucuri cu paiele. Deodată, în difuzorul cât toate zilele aflat în apropierea noastră precum şi în sutele de difuzoare aflate pe plajă, bubuie glasul crainicului:

- Anunţ important!

Noi ciulim urechile, aparent neatenţi, iar Dorin nu are nicio reacţie.

- Un copil s-a pierdut pe terasa de lângă postul Radio Vacanţa.

Noi începem să mustăcim, Dorin ridică o sprânceană. Crainicul continuă:

- Poartă pantalonaşi scurţi de culoare bej (Dorin e uită în jos), bluză bleu cu palmieri (Dorin îşi pipăie bluza), are părul blond ondulat (aici, Dorin se uită la noi scrutător), răspunde la numele de Dorin (Dorin se ridică din scaun) şi îi place să fie ţinut de mână (Dorin începe să zâmbească).

Crainicul continuă inflexibil:

- Cine îl găseşte este rugat să îl aducă la sediul nostru şi să întrebe de tanti Mirela.

Dorin vine la fiecare, ne ia în braţe şi îi spune tipei peste umăr:

- Mami, ai numărul meu de telefon. Te rog să mă suni când ajungi în Bucureşti.

Să auzim de bine!

Crăciun fericit!

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Dragii mei!
Şi când scriu "dragii mei" mă gândesc nu numai la dragii mei colegi de blogăreală Val(ul), Dosarele Pix Revealed, EstNordEst, Mihai Păun, Mielu pe baricade, QED sau Pumpkin Pie, Babilon sau Blogul unui Motrean, Adunate de la sate sau D'ale Lu' Cosmin şi toţi ceilalţi pe care, din cauza mulţimii lor nu îi mai pot enumera, dar şi la toţi cititorii acestui blog, fie ei din Brazilia sau Insulele Faroe, din Africa de Sud sau Japonia, din Statele Unite sau din Kyrgystan, fie ei de oriunde din lumea asta largă, vreau să vă doresc un Crăciun fericit!Să vă fie familiile sănătoase şi copiii luminaţi, să aveţi dragoste în suflet şi pace în casă, să nu ştiţi ce înseamnă ura şi minciuna, iar Dumnezeu să vă ocrotească cu mila lui!Să vă fie sufletul bucuros pentru că aveţi parte de această mare minune de la Dumnezeu care se numeşte viaţă! Să o trăiţi din plin, să vă bucuraţi de ea şi să vă faceţi numai amintiri frumoase!
Să auzim de bine!

De Ignat

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Vă povesteam într-una din postările mele mai vechi despre Măruţă, bunul meu coleg. Om aflat la vârsta a treia, dar cu un suflet de aur, este aproape imposibil să nu te împrieteneşti cu el. Nici eu nu am rezistat tentaţiei. Aşa că, după câteva escapade făcute împreună cu familiile, care vă vor fi povestite cu altă ocazie, ne-am decis ca doi bărbaţi maturi ce suntem, să creştem un porc. Să creştem un porc este un eufemism clar dacă ne gândim doar la faptul că eu locuiesc la bloc, iar el la casă cu curte. Generos cum mă ştiţi, am acceptat ca purcelul să-şi ducă vremelnicul trai în curtea lui Măruţă, cu atât mai mult cu cât omul are o curte dotată cu toate cele trebuincioase şi mă refer aici în special la domiciliul godacului, domiciliu cunoscut îndeobşte sub numele de coteţ.
Odată hotărârea luată ne-am suit în maşină şi am luat drumul Călugărenilor la cunoscutul târg de porci. Nu a trebuit să căutăm mult până am găsit un godăcel la vreo 40 de kilograme, tocmai bun după părerea noastră. L-am adus acasă, adică la Măruţă, l-am instalat şi am început să aşteptăm să crească mare şi frumos. Aici cred ca e moral să fac precizarea că toată lumea a fost de părere că eu am dus tot greul. Ia gândiţi-vă puţin: pe de o parte Măruţă care îi fierbea lăturile zilnice, îi spăla coteţul, îi făcea curat, chema şi plătea doctorul, îl scărpina toată ziulica pe burtă şi pe spinare ca să aibă o dezvoltare psihică armonioasă şi îl scotea zilnic la plimbare ca să aibă muşchi viguroşi, iar pe de altă parte eu, care treceam săptămânal pe acolo ca să-i duc câte un sac cu resturi de pâine. Ei, cum vi se pare? N-am avut dreptate?
Cu toate acestea, am continuat pentru că nu sunt omul care să strice o pretenie pentru câteva fleacuri.... Cu mare bucurie observam cum se materializau roadele muncii noastre în şuncile tot mai vizibile ale godacului. Care a devenit purcel, apoi porc, iar la urmă ditamai râtanul de vreo 120 de kilograme. Mai mult, se pare că şi momentul ales de noi pentru cumpărare a fost cel mai potrivit, pentru că Rex, acesta fiind numele cu care botezasem purcelul, să ajungă la gabaritul optim tocmai în apropierea Ignatului. Am zis cu mare bucurie pentru că procesul observaţiei se derula de fiecare dată în timp ce şedeam la masa amenajată în curte, masă pe care se afla de fiecare dată un clondir de o litră cu ţuică de prune curată şi ceva mizilic pus de tanti Melania, soţia bunului meu coleg şi partener. Devoram mica gustare şi uscam clondirul cu ochii strălucind la gândul plăcerilor culinare care ne aşteptau de pe urma decesului prematur al bietului animal. Iată că se apropie Ignatul şi Măruţă îmi pune o întrebare nemiloasă: cine va tăia porcul numit Rex? Sunt un tip dur şi călit, dar duritatea mea se rezumă la a consuma produse din porc, nicidecum la a tăia un porc. Aşa că mă decid să procedez ca un adevărat bărbat spunându-i că ar face bine să îl taie el, dacă tot l-a scărpinat un an pe burtă. Milos din fire, bunul Măruţă refuză chiar cu riscul de a ţine porcul până va muri el înaintea animalului. Ca să nu las omul de izbelişte la greu îi sugerez să întrebe prin vecini şi, minune, găseşte un vecin dispus la asemenea practici.
Hotărâm ca la ceremonia de tăiere, care va avea loc de Ignat, să participăm cu familiile în plen. Eu nu am decât un cumnat şi o cumnată în dotare, ceea ce face să ne prezentăm (cu copiii aferenţi) în număr de doisprezece persoane. Măruţă nu are decât doi copii căsătoriţi, ceea ce face ca familia lui să se prezinte cu un număr de nouă membri. Decidem că nu e etic să-l privăm pe bunul vecin tăietor de porci de a se bucura de acele momente împreună cu iubita lui familie, aşa că şi acesta mai vine însoţit de zece membri. Dacă tragem linie şi adunăm ne iese un total de treizeci şi unu de persoane, număr ce începe să ridice probleme de cazare. S-ar putea ca un cort să fie binevenit... Dar atmosfera e prea veselă ca să ne gândim la fleacuri, aşa că purcedem la treabă. Măruţă, ca un adevărat proprietar de porci, se îngrijise din toamnă să scoată din bolta de viţă pe care o are în curte cam două vedre de vin roşu şi parfumat, pe care acum le pune la bătaie.
Procedura tăierii decurge normal, la fel şi cea a afumării şi curăţării. Totul într-o atmosferă de bună dispoziţie susţinută din plin de vinul cel roşu… Pe măsură ce trece timpul suntem tot mai apropiaţi, ne simţim tot mai pregnant ca fiind parte a unei familii unice. Râdem, glumim, se fac bancuri şi tot felul de glume vii până când tot procesul este finalizat. Tanti Melania, ajutată de celelalte soţii care umplu curtea se apucă să pregătească pomana porcului. Fripturile încep să fumege, jumările sfârâie de zor, slănina se topeşte prin diferite tigăi. Fiecare mănâncă cu spor friptane şi arii întregi de şorici. Am mâncat o porţie cât talpa lui Yeti? Nicio problemă, mai cerem una. Pe măsură ce burţile se umflă, pâinea se termină rapid şi este nevoie de un nou transport. Evident, mai multă pâine implică mai multe friptane, mai mult şorici, mai mult vin. Pentru că ţuica o terminasem demult... Nu se mai uită nimeni la ceas până începem să simţim că ni se fac ochii mici şi în genunchi simţim o oarecare moliciune. În fond, dacă stăm să ne gândim, nu e uşor lucru să priveşti cum e tăiat şi preparat un ditamai porcul… Copiii devin ceva mai agitaţi şi asta le impune părinţilor legali începerea acţiunilor de întoarcere acasă. Măruţă şi tanti Melania ne solicită să aşteptăm în mod civilizat, la fel ca atunci când se distribuie ajutoarele primite de la Uniunea Europeană. Primii părăsesc incinta membrii familiei vecinului tăietor de porci. Apoi, părăsesc zona masacrului copiii lui Măruţă. Rămânem noi, titularii, proprietarii prosperi de porc, oamenii harnici şi grijulii care au crescut un an întreg un porc pentru a se bucura luni de zile după Ignat de savoarea cărnii de porc crescut cu mijloace proprii. Ne fâţâim prin faţa bucătăriei bătând din picioare de frig. Într-un târziu, apare Măruţă în uşa bucătăriei unde se procesase tranşarea şi ne dă fiecăruia câte un pacheţel de maximum un kilogram cu carne din Rex, porcul nostru. Omul vede privirile noastre nedumerite şi completează cu o faţă lungă:
- Atât a rămas! Am împărţit egal la toţi. Mai este nişte slănină. Măruntaiele le oprim noi pentru caltaboşi şi drob din care o să vă dăm şi vouă, capul şi picioarele le luaţi voi pentru ciorbă şi piftie. Altceva nu mai este nimic! Am mâncat toată carnea de pe el! Dumnezeule milostiv!
Să auzim de bine!

Pocnitoarea surpriză (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Faptul că este frig sub zero grade sau că afară ninge din belşug nu este un motiv ca să stăm în casă. În fond, dacă nu vom umbla acum, la tinereţe, când o vom face? Când vom fi în cărucioare? Măcar de ar fi cu motor electric…
Aşa că procedăm în consecinţă. Ne îmbrăcăm cum se cuvine şi pornim năvalnic spre domiciliul legal al vreunui prieten. Ca să nu se supere vreunul, facem gestul prin rotaţie, în sensul că nu atacăm două zile la rând aceeaşi persoană. Nu din motive etice, ci doar pentru a-i da posibilitatea de a-şi reface forţele pentru următoarea invazie.
Ajunşi acolo, sunăm sau ciocănim la modul cel mai civilizat şi, odată deschisă uşa, salutăm şi ne infiltrăm în teritoriul inamic însoţindu-ne acţiunea de văicăreli semnificative referitoare la frigul sau vremea rea de afară, urmând un dialog cam de forma următoare:
- Săr’mâna, noi suntem. Eram şi noi, în drum… spre căşile noastre… Costel e acasă?
- Da, poftiţi, intraţi, nu staţi în frig. Costeleee, hai că ţi-au venit prietenii. Vă rog, luaţi loc, un moment şi vine şi aiuritul ăsta. S-a închis în baie ca să developeze nişte poze. Costeleee, hai odată!
- Vai, mulţumim, nu trebuia să îl deranjaţi. Ştiţi, eram în trecere, afară e un ger de crapă pietrele şi ne-am gândit că…
- Hai, hai, nu vă mai scuzaţi, parcă eu nu văd? Hai, intraţi, vă dezbrăcaţi repede şi eu vă pun o mică gustărică!
- Vai, mulţumim, dar nu trebuia să vă deranjaţi, lăsaţi… şi nişte castraveciori acri să puneţi, dacă tot v-aţi deranjat… şi o vişinată… mică… mai bine două…
Gazda, primitoare în cele mai multe cazuri (nici noi nu suntem fraieri şi facem o selecţie anterioară a lor…) înţelege destul de repede aluziile noastre subţiri şi pune rapid de un ceai cu rom, o ciocolată sau un lapte cald şi niscai sendviciuri consistente. Pentru ca antrenul să fie complet şi relaxarea eficientă, nu ne dăm în lături ca să solicităm vizionarea ultimelor noutăţi în materie de cinefilie sau muzică. Încet, încet, se face ora unsprezece din noapte şi, băieţi subţiri cum suntem, plecăm spre casele noastre pentru a fi odihniţi în vederea serii următoare.
Practicăm exerciţiul acesta de ceva timp şi am ajuns să-l stăpânim aproape le perfecţie. Ştim orele de venire sau de ieşire ale potenţialelor victime, neamurile existente în casă al o anume oră, dacă şi ce murături a pus în toamnă, chiar şi dacă e la zi cu plata întreţinerii.
Aşa şi azi, când este rândul lui Dănuţ să fie atacat. Ştim că este doar cu mama lui acasă, tatăl fiind plecat într-o delegaţie în Franţa, ştim că îi place salamul de Sibiu, ţuica de Piteşti şi şosetele din bumbac, ştim suprafaţa sufrageriei şi unde e poziţionat caloriferul, ştim că are cuptor cu microunde şi preparatele vor fi gata rapid, ştim că el vine întotdeauna să deschidă uşa, ştim tot. Ca să dăm puţină culoare vizitei şi să nu ne ducem cu mâna goală, pe drumul spre el cumpărăm o pocnitoare. Ajunşi la uşa lui, prindem un capăt de sfoară al pocnitorii de clanţa uşii, celălalt capăt fiind ferm ţinut de mine. Miriculică apasă viguros butonul soneriei şi aşteptăm. Pe holul din spatele uşii se aud paşi. Ne facem semne din ochi, iar eu mă fixez mai bine pe picioare. Ne întoarcem spre stânga cu unsprezece grade şi opt minute pentru o mai bună protecţie şi uşa se deschide brusc. BUUUM! face pocnitoare, sunetul exploziei reverberându-se periculos pe scara blocului.
Ce nu ştiam noi era faptul că bunica lui, venită la ei în vizită pentru câteva zile chiar în acea dimineaţă, se grăbise acum să deschidă uşa.
P.S. Femeia nu a răposat în urma deflagraţiei, dar era să-şi piardă suflul cât a alergat pe scări după noi cu un galoş în mână…
Să auzim de bine!

Insula morunului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Suntem pe litoralul însorit al Mării Negre pentru câteva zile de binemeritată odihnă după zilele de concediu. Am ales staţiunea Neptun nu atât din considerente de confort, cât din considerente geografice, dacă mă pot exprima astfel. După părerea mea, dintre toate staţiunile de pe litoral Neptun este staţiunea unde ai cel mai mult de mers de la hotel la plajă, indiferent de amplasamentul hotelului.
Mai avem vreo două zile de zăcut pe plajă (pentru că altceva nu ai ce face) şi chiar asta facem. Stăm întinşi cât e ziua de lungă şi privim melancolici marea. Mai un val, mai o echipă de salvamari agitaţi că se îneacă vreun meltean şi trece ziua. Scufundări nu am de ce să fac pentru că apa e tulbure şi fundul pustiu, cu barca nu am unde merge pentru că tot litoralul e o plajă continuă fără stânci sau grote, mai mult de două beri pe plajă nu mă lasă soţia să beau, iar îngheţata se topeşte până ajung cu ea pe prosop. Dar, de odihnit, putem spune că ne odihnim.
Aşa cum stau tolănit şi număr minutele până voi ataca o nouă porţie de mici cu muştar şi ardei iute alături de o halbă de bere rece, aud un glas bărbătesc venind de sus:
- Saluuut! Ce mă bucur că vă văd!
Deschid ochii şi văd deasupra mea, aplecat în modul cel mai cordial, chipul bunului meu prieten Costel. Ne ridicăm ambii (adică eu şi soţia) brusc şi plini de voioşie şi trecem la pupăturile şi îmbrăţişările duble. Zic duble pentru că lângă Costel a apărut şi Ildiko, unguroaica de nevastă-sa. Nu ne-am mai văzut de ceva timp, aşa că fetele se aşează imediat pe prosop şi încep să sporovăiască între ele. Noi, ca nişte bărbaţi serioşi, considerăm că discuţia trebuie purtată într-un mediu propice, aşa că ne proţăpim pe scaunele unei terase cu câte o bere rece în faţă. Avem multe să ne spunem, sunt vreo doi ani de când nu ne-am mai văzut, amândoi ne sunt deosebit de dragi, iar Costel vine cu o propunere:
- Uite cum e situaţia. Noi plecăm mâine că ni se gată biletul. Dar ce ai zice să ne întâlnim deseară la un local şi să avem o seară plăcută?
Mă gândesc la faptul că ei locuiesc în Cluj, iar acolo, deşi este un oraş pe care îl iubesc, am ajuns mai rar în ultimul timp. Aşa că accept cu cea mai mare plăcere.
- Ştii ce? zice Costel. Am văzut un local care mi s-a părut acceptabil pe insulă. Ţi-ar plăcea?
- Sunt mort după localuri aflate pe insule, îi răspund râzând.
Se termină berea, se termină şi ziua de plajă, iar fetele noastre continuă să sporovăiască între ele. Ne despărţim cu greu şi ne retragem spre hoteluri, urmând ca la orele 21 să ne întâlnim pentru a ataca localul.
Punctuali (mai ales Costel) şi eleganţi (mai ales Ildiko) apar şi prietenii noştri. Ne îndreptăm spre local şi, în timp ce ne apropiem, observ cu coada ochiului un număr de maşini de salvare parcate pe dreapta, chiar în apropierea intrării în local. „Curios loc pentru o staţie de salvare”, mă gândesc eu fugitiv, după care revin la problemele serii.
Luăm loc, în mod neaşteptat chelnerul le ţine scaunele doamnelor, iar noi cerem meniul. Deşi toţi cei prezenţi cunoaştem bine câteva limbi străine, niciunul din noi nu înţelege o iotă din ce e scris. Atât din cauza denumirilor, cât şi din cauza caracterelor folosite. Cu chiu cu vai Costel reuşeşte să distingă cuvântul „morun” într-unul din meniuri. Din priviri cădem de acord că ar putea fi ceva bun aşa că, la sosirea chelnerului comandăm patru porţii.
- Şi un vin alb, completez eu ca un bun cunoscător al dorinţei morunului de a înota în vin alb.
Vine morunul, vine şi vinul, mai vine un vin, discuţiile sunt tot mai vesele şi mai animate, ce mai tura-vura, ne simţim bine, ne distrăm şi timpul trece. Vine momentul când trebuie să părăsim incinta pentru că ei sunt veniţi cu trenul şi trebuie să se scoale devreme.
Fiind mai cu aplomb, eu sunt cel care cere nota de plată. Trec câteva momente în care noi continuăm să râdem şi iată, vine chelnerul cu nota. O iau din farfurioară, o citesc şi fără să pot rosti o vorbă i-o dau soţiei.
Au mai rămas doar trei persoane care mai râd. Soţia o citeşte aşa cum citeşti un bilet de autobuz şi i-o pasează lui Costel.
Au mai rămas două persoane care râd. Costel se uită pe ea, se mai uită odată pe ea şi i-o dă fără o vorbă lui Ildiko.
Nu mai râde nicio persoană pentru că Ildiko nu e nebună să râdă de una singură. Ea citeşte nota, ne priveşte pe rând pe fiecare şi mi-o pasează scurt prin dreapta. O preiau, o mai citesc odată şi întreb cu glas pierit:
- Şi eu ce să fac cu ea?
Fără o vorbă, toţi începem să ne căutăm prin portmoneuri şi prin buzunare în timp ce chelnerul aşteaptă respectuos lângă noi.
- Bine că am luat deja biletele la tren, spune Costel gâfâind de atâta căutat.
- Sunteţi fericiţi. Noi mai avem două zile de stat, spun eu transpirat de căutatul prin buzunare.
- Vă trimitem noi bani DACĂ ajungem acasă, vine Ildiko şoptit cu o sugestie interesantă.
- Ildiko, te iubim, îi şoptim eu şi soţia la unison, scoţând ultimele monezi pe masă.
Reuşim să strângem pe masă o grămăjoară semnificativă de bani, îi numărăm şi vedem că mai lipsesc vreo doi lei.
- Vă dau eu cinci şi nu mai îmi daţi bacşiş, se oferă chelnerul rânjind amabil.
Cădem de acord cu propunerea lui, ne ridicăm clătinându-ne din cauza şocului şi ne îndreptăm fără o vorbă spre ieşire. Simt că am nevoie de aer, de mult aer aşa că, imediat ce reuşesc să ies, mă opresc în faţa restaurantului şi încep să trag adânc aer în piept sprijinit de parapetul podeţului care ne leagă de malul lacului.
- Acum îmi explic de ce sunt parcate maşinile astea de salvare tocmai aici, aud vocea răguşită a lui Costel, speriat de ideea unei tentative de sinucidere prin înec din partea mea.
Să auzim de bine!

La ziua vărului verişoarei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Băiat subţire ca de obicei, Mihăiţă mă invită la petrecerea organizată de ziua lui. Dezmăţul urmează să aibă loc în casa părinţilor lui, într-o localitate din apropierea Bucureştilor. Accept cu mare plăcere şi, ca să nu vin cu mâna goală, îl aduc cu mine şi pe Lucian. Pentru cei care au deschis mai târziu televizorul, Lucian are peste 1,92 m înălţime şi bate uşor suta de kile. La umbră. Dar defectele astea sunt compensate de faptul că e bun la suflet, ştie multe bancuri şi e bun la chefuri. Rămânem înţeleşi să picăm pe capul lui sâmbătă după amiază, el urmând să plece spre casă de vineri pentru a organiza evenimentul cum se cuvine. La momentul oportun ne suim într-un tren de navetişti şi parcurgem în vreo patru ore o distanţă de 35 km. A durat ceva mai mult din cauza navetiştilor care trăgeau semnalul de alarmă ori de câte ori trenul ajungea în dreptul caselor lor... Ajunşi cu bine, suntem preluaţi de la gară de tatăl lui în binecunoscuta dubiţă. Nu trece mult şi apare ca măgarul din ceaţă şi Mirciulică. Mihăiţă se gândise să ne facă o surpriză. Şi chiar ne-a făcut pentru că, pe lângă faptul că Mirciulică a venit cu rabla (a se citi maşina) lui tac’su, nu e omul care să ţină la chefuri: după un kil de vin cade fără suflare. Ce e drept, nu are nici masa corporală suficient de dezvoltată: la umbră cântăreşte 49 de kile în carcasă. La 1,52 metri înălţime flăcăul consideră că are un început de obezitate....
Până să înceapă petrecerea dăm o tură prin localitate, prilej cu care nemuritorul cuplu Lucian-Mirciulică atrage numeroase priviri admirative din partea aborigenilor. Eu sunt fost trimis s-o invit pe verişoara lui Mihăiţă, care stă într-o casă peste drum de el. Cât stau de vorbă cu ea, observ că tatăl ei părăseşte grăbit încăperea. Pe când plecăm, apare şi el, murdar şi ud de transpiraţie, dar fericit.
- Am cimentat uşa la beciul de vin, îmi spune el în loc de salut.
Fata acceptă lejer invitaţia, dar eu plec uşor întristat de comportarea bătrânului. Unde este tradiţionala ospitalitate românească? Ce dacă eu şi cu Mihăiţă îi băusem un butoi de vin de ziua fie’sii? E ăsta un motiv ca să mă trateze acum în acest fel? Ce, eu îl trimesesem pe Mihăiţă în beci să aducă vinul cu găleata?
Ne regrupăm la locul faptei şi purcedem temeinic la treabă. Părinţii lui se refugiaseră într-o bucătărie de vară, aşa că aveam ditamai căsoiul la dispoziţie să dansăm şi să ţopăim. Ceea ce am şi făcut. Astfel că nu observăm când am ras aperitivele (inclusiv sticlele de ţuică), cum s-au dus şi platourile cu salată de boeuf, cum s-a golit platoul cu sarmale şi cel cu fripturi. Cârnaţii parcă nici nu au existat vreodată. Încet, încet, masa devine tot mai lejeră, iar noi tot mai dinamici. Atmosfera e bine susţinută de tatăl lui Mihăiţă care, din când în când, apare ca din pământ cu o damigeană de vin rece pe care o lasă pe masă. Ca un fapt curios, am observat că, odată cu trecerea timpului, mersul bietului om devine tot mai şerpuit. Probabil, oboseala îşi spune cuvântul...
Să tot fi fost pe la orele 3 din noapte, când Mihăiţă ne anunţă că a venit momentul tortului. Nu puteam refuza aşa ceva. În fond, e momentul suprem al aniversării băiatului. Prilej de a ne aşeza la masă pentru a-i savura dulceaţa în linişte. După câteva minute de mestecat şi plescăit, Mirciulică observă că nu se mai aude nicio muzică. Îi sugerăm lui Lucian prin îmbrânceli uşoare ca să ia atitudine şi să meargă să remedieze problema. Aici sunt necesare câteva precizări. Staţia e pusă pe un frigider într-un un hol vicinal. Lângă frigider este o masă destul de robustă, iar pe masă un hârdău cu un lămâi cât toate zilele. Pleacă Lucian supus ca întotdeauna, iar noi ne continuăm masticaţia. Luaţi cu glume, bancuri şi comentarii abia observăm că a trecut mai bine de o jumătate de oră şi Lucian nu apare. Şi nici muzică nu se aude. Alarmaţi, ne ridicăm cu toţii şi ne deplasăm pe hol. Acolo, dăm de o imagine de coşmar. Cititorii care au copii lângă ei sunt rugaţi insistent să-i trimită la culcare. Ei bine, Lucian e în picioare, cu o mână pe aparat, cu capul în lămâi şi doarme! Da, dragii mei, băutura îl pocnise atât de tare încât adormise în picioare cu capul în lămâi! Dar drama abia acum începe. Imaginaţi-vă nişte oameni care băuseră încontinuu de mai bine de opt ore că trebuie să care în pat un măgădan de peste 100 de kile fără să-i spargă capul sau să-i rupă vreun mădular. După o jumătate de oră de chin, transpiraţie, icneli şi blesteme (fir-aş al naibii când m-am apucat de fumat) reuşim să-l punem în pat fără daune majore.
Ne îndreptăm de spate, ne ştergem de transpiraţie şi, printre suspine, observăm că o nenorocire nu vine niciodată singură. Mirciulică nu se mai numără printre noi. Reluăm inventarul dar tot nu ne iese la număr. Alarmaţi, ne întoarcem clătinându-ne de oboseală spre camera de unde plecasem. Nici urmă de individ. Hotărâm să rămânem strâns uniţi pentru că acesta e cel mai bun mijloc de a te apăra de duşmanii nevăzuţi. În grup compact începem să căutăm camerele. Curând ajungem la camera alocată dispărutului Mirciulică. Şi iarăşi suntem supuşi unei imagini terifiante. Bietul tânăr zace mort pe podea, cu capul întors 27 grade spre stânga şi mâna dreaptă pe aşternut, strângând puternic cearşaful. O pată mare şi roşie se întinde sub trupul nemişcat. Viteazul de el! Era clar că se luptase până la ultima suflare. Suntem cu ochii în lacrimi. Emoţionat, Mihăiţă se apleacă să îl sărute de adio şi să-i ia pulsul la jugulară. Pune mâna pe gâtul bietei victime, se apropie de faţa lui şi îl vedem că sare ca muşcat de şarpe.
- Băăăi, ăsta e mort de beat! Pute de trăsneşte a trăscău! Şi mai şi înjură!
Ne apropiem clătinându-ne de asemenea emoţie pentru o examinare mai atentă şi reuşim să observăm printre aburii etilici pe care îi emană că strivise sub el un flacon cu sos pentru pizza pe care îl avea în mâna stângă. Pentru nişte oameni antrenaţi ca noi, nu a fost nicio problemă să ridicăm sacoşa numită Mirciulică şi să o punem în pat. După care, am luat şi noi aceeaşi direcţie. În fond, şi mâine mai e o zi...
Să auzim de bine!

Avantajul de a fi securist

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Iată că revin cu alte întâmplări legate de drumurile pe care le-am făcut în Turcia pe care, exceptând ultimul, le-am efectuat cu maşina din dotarea personală. Atunci când am plecat prima dată, am făcut-o singur, singurel. Şi cu portbagajul gol. Nu rulmenţi, nu farfurii, nu mercur, nimic din toate astea. Doar o gentuţă cu schimburile necesare pentru o plimbare de o săptămână. Deşi plecasem spre Giurgiu, mă întorc din drum şi ies din ţară pe la Călăraşi. Ieşind din vamă în Bulgaria, trag pe dreapta pentru a mai face un ultim control al meu şi al maşinii, ca să îmi pregătesc flaconul cu suc şi biscuiţii la îndemână. Undeva, în stânga mea, văd un grup de trei persoane ieşind dintr-o Dacia şi îndreptându-se spre mine.
Se apropie, ne salutăm şi unul din ei mă întreabă dacă mă tentează avantajele mersului în grup. Un sondaj rapid de imagine îmi conferă elementele necesare pentru accept. Mai mult, mă ofer să iau cu mine în maşină unul din membrii grupului lor pentru a birui mai uşor singurătatea. Formăm echipele şi demarăm. Comparativ cu şoselele din ţară, cele din Bulgaria mi se par de vis. Dar nu pot fructifica la maximum acest avantaj din cauza faptului că şoferul celeilalte maşini conduce lent, mult prea lent şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: ne-a apucat noaptea pe drum. Este decembrie, este noapte şi noi suntem în plină traversare a munţilor. Stilul dezastruos de conducere asociat cu mersul pe serpentine solicită mult prea mult motorul plăpândei maşini, care se încinge la maximum, iar o conductă de la instalaţia de răcire plesneşte. Îi văd cum trag pe dreapta, opresc şi eu şi în timp ce mă apropii îmi dau seama că sunt de prisos cuvintele: de sub capotă ies vălătuci de abur. Mă uit în sus, mă uit în jos, nici urmă de maşină sau posibilitate de ajutor. E noapte, e frig şi suntem singuri în munţi.
Nu am altceva mai bun de făcut decât să îmi suflec mânecile şi să mă apuc de treabă. În timp şi cu răbdare ca să nu mă opăresc de la aburii instalaţiei de răcire, reuşesc să identific conducta plesnită şi să îmi dau seama că termostatul este defect. Scot termostatul, scurtez conducta astfel încât să elimin plesnitura şi le pun pe noile cunoştinţe să se apuce să topească zăpadă ca să avem ce pune în instalaţie de răcire. În timp şi cu oarece efort reuşim să repunem maşina în funcţiune, aşa că putem pleca din nou la drum.
A doua zi suntem în Istanbul. Ajungem la hotel fără absolut nicio problemă pentru că ei nu sunt la prima vizită şi cunosc traseul foarte bine. Ne plimbăm, vizităm, facem cumpărături împreună, iar Sf. Nicolae ne prinde tot în Istanbul, aşa că organizăm o mică serbare ad-hoc gândindu-ne la cei de acasă.
Zilele trec repede şi vine momentul întoarcerii. Drumul decurge fără nicio problemă, dacă nu punem la socoteală faptul că am parcurs în două zile un traseu pe care l-aş fi parcurs singur într-o singură zi sau mai puţin. Revenirea în ţară am făcut-o tot pe la Călăraşi, gândindu-ne că este o vamă mai puţin aglomerată. Ieşim din vamă şi îi văd pe noii prieteni că trag pe dreapta. Cobor, mă apropii şi aflu că, din cauza unei defecţiuni la instalaţia electrică, motorul nu mai porneşte. Deşi mi-am pus la bătaie toate abilităţile mecano-electrice, nu reuşesc să fac altceva decât să le descarc şi mai rău bateria. Nu ne rămâne decât soluţia remorcării. Omul scoate din portbagaj un cablu din cupru folosit atunci când iei curent de la altă maşină. Nu-mi pot imagina că un cablu din cupru cu o secţiune de câţiva milimetri poate rezista la asemenea forţe de rupere, dar în lipsă de ceva mai bun legăm cele două maşini cu el.
Şi pornesc. Atât de lin încât reuşesc să nu rup cablul. Mulţumită mersului pe autostradă, ajungem la Bucureşti fără ca acesta să se rupă. Dar, odată intraţi în oraş, încep problemele. Stopurile dese şi nervozitatea celorlalţi parteneri din trafic care claxonează în neştire contribuie la ruperea cablului. Coborâm, îl înnodăm şi pornim. După un scurt timp, cablul iar se rupe. Şi tot aşa, până ajunge să fie atât de scurt încât maşinile stau legate bară la bară. Nu mai putem conduce niciunul în aceste condiţii, aşa că mă gândesc la o altă rezolvare. Îmi amintesc că în apropiere stă un vechi prieten, aşa că mă reped până la el. Îl găsesc acasă şi culmea, omul are o ştangă de remorcare disponibilă. Cuplăm maşinile din nou şi pornim spre casă.
Ajungem acasă (întâmplarea a făcut să fim vecini de stradă), ei foarte bucuroşi, iar eu foarte nervos. Toate aceste ore care îmi întârziaseră apropierea de casă mă aduseseră la limita răbdării. Dar toţi nervii şi toată supărarea mi-a trecut când noul prieten mi-a făcut o mărturisire:
- Ştiţi, atunci în vamă, la plecare, am venit la dumneavoastră şi v-am abordat pentru că eram convinşi că sunteţi securist şi ne puteţi fi de ajutor.
- Dar de unde aţi tras concluzia asta, îl întreb eu amuzat.
- Păi, numai un securist putea pleca în Turcia, de unul singur şi cu portbagajul gol.
Să auzim de bine!

Avantajele cunoaşterii unei limbi străine (4)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Azi avem planificat să vizităm staţiunea Mesoggi. Iar plaja să o facem tot acolo. Este o localitate la sud de Moraitika, localitatea unde suntem noi cazaţi. Între cele două staţiuni este gura de vărsare a râului Mesoggi. Iar plaja îi este foarte lăudată. Ajungem în mica localitate, intrăm pe una din străzile înguste atât de cunoscute şi opresc cu intenţia de a întreba pe cineva unde pot parca.
Văd câţiva tipi stând la masa unui local cu cafelele de rigoare în faţă. Îi salut şi le spun durerea mea.
- Vorbiţi greceşte? sare unul din ei. De unde sunteţi? Uitaţi, aici, imediat la dreapta, continuă el fără să mai aştepte răspunsul meu, aveţi loc să parcaţi. Iar pentru plajă mergeţi pe străduţa asta direct până la plajă.
Îi mulţumesc şi mă întorc la maşină. Ceea ce numeşte el străduţă este un fel de culoar, nu mai lat de 1,5 metri. Parcăm, ne scoatem lucrurile necesare şi plecăm spre plajă pe drumul indicat. În trecere, observ că există deja o comunicare între noul meu prieten şi personalul magazinelor aflate pe rând cu el. După treizeci de metri eram pe nisipul ei cel fin. Culoarul pe care intrasem e mărginit pe stânga de un rând de tufişuri dese, iar pe dreapta de un rând de mici magazine, terminând cu o tavernă. Reţin instinctiv amplasamentul în vederea unor acţiuni viitoare.
Ne constituim amplasamentul pe plajă şi purcedem la acţiunile curente. Adică eu plec cu barca în larg ca să mă scufund şi să filmez peşti, iar fetele să se bălăcească la mal şi să stea întinse la soare. Timpul trece, noi înotăm şi ne distrăm pe plaja încinsă. Dar stomacurile noastre se pare că au alte păreri pentru că încep să ghiorăie. Lăsăm copila stăpână peste teritoriul vremelnic ocupat şi mă îndrept cu soţia spre taverna localizată anterior.
Ne oprim la meniul cât toate zilele aflat chiar la intrare şi încercăm o bugetare de criză. Un Gyro – 6,5 euro, două Souvlaki – 11,0 euro, un café frappé pentru mine – 2,0 euro, un capuccino pentru soţie – 2,0 euro, o sticlă cu suc pentru fată – 2 euro. Total, vreo 24 de euro mari şi laţi. Ne aşezăm la masă şi aşteptăm să vină cineva ca să dăm comanda. Iată-l că vine chiar patronul.
- Bună ziua! (în Grecia există obiceiul ciudat ca, în micile localuri, chiar patronul să ia comanda. Iar când vine, el salută primul). Cu ce vă servim? întreabă el în englezeşte.
La prima vedere omul pare un tip echilibrat, cu reflexe normale, aşa că îi dau comanda în greceşte.
- Nu sunteţi din Grecia, mă ia el din scurt.
Se pare că telefonul fără fir funcţionase perfect. Aşa că îi spun omului adevărul.
- Şi vă place?
- Foarte mult! răspund eu cu entuziasm.
- Ce vă place? Muzica, limba, oamenii, locurile? continuă el interogatoriul zâmbind.
- Toate! Toate îmi plac foarte mult! Aici mă simt fericit!
- Am înţeles. Vă aduc comanda imediat.
Cât a durat prepararea şi ambalarea ei am mai schimbat câteva vorbe cu soţia şi am dat o fugă până la magazinul alăturat ca să cumpăr baterii pentru aparatul de filmat subacvatic. Patronul mă întâmpină tot numai un zâmbet şi mă salută. Îi spun că vreau patru baterii şi îl întreb cât costă, dialogul derulându-se în greacă.
- Vorbiţi greceşte? mă întreabă el bucuros. Uitaţi, avem şi Uzo, din cel mai bun.
- Mulţumesc frumos, nu. Mâine fac două zile de când nu mai beau, îl avertizez eu timorat la gândul unor urmări tragice pentru ficatul meu şi la gândul că aş fi penibil să dansez în slip.
Mă întorc la micuţa tavernă şi găsesc totul pregătit.
- Ooo, mulţumesc, foarte frumos. Cât mă costă?
- Îmi plătiţi când plecaţi. Vă rog să nu uitaţi să-mi aduceţi înapoi tacâmurile. Pe mine mă cheamă Grigori, îşi termină el monologul.
Mă prezint şi eu şi îi promit că aşa voi face.
Orele trec, soarele se îndreaptă spre asfinţit, iar noi trebuie să ne strângem bagajele şi să părăsim acest loc minunat pentru că avem programat să vizităm Kerkyra noaptea. Kerkyra este capitala insulei (toate insulele greceşti au o capitală) şi este forma grecească a numelui Corfu. Capitala şi insula au acelaşi nume. Ne strângem catrafusele şi ne îndreptăm spre mica tavernă. Grigori ne iese în cale. Îi dau tacâmurile, îi mulţumesc şi îl întreb din nou cât costă.
- 14 euro, îmi răspunde el şi îmi întinde bonul (în Grecia bonul ţi se dă în mod obligatoriu, indiferent de natura prăvăliei).
- Dar, …încerc eu o explicaţie.
- Acesta este preţul corect, nu e nicio greşeală. Sunteţi un om bun şi vă iubesc! Vă doresc un concediu cât mai plăcut!
Şi îmi întinde mâna.
Când veţi merge în Corfu şi veţi dori să vedeţi plaja de la Missogi, nu uitaţi de ultima tavernă pe partea dreaptă, imediat cum intraţi pe plajă. Acolo îl veţi găsi pe Grigori, prietenul meu aşa cum îl vedeţi în imagine. Grigori, patronul care merge în pierdere atunci când întâlneşte un străin care vorbeşte greceşte.
Să auzim de bine!

Avantajele cunoaşterii unei limbi străine (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Prima zi de concediu a trecut. A trecut şi a doua zi cu excursii şi croaziere. E seară şi ne plimbăm puţin pe aleea care leagă staţiunea cu şoseaua principală. În ordine, după hotelul unde suntem cazaţi, urmează un teren viran, apoi un magazin cu articole de plajă şi suveniruri, iar un teren viran şi apoi, supermarket-ul unde am făcut ieri cunoştinţă cu cocktail-ul de Uzo. Ne oprim la magazinul cu articole de plajă şi începem să colindăm printre rafturi şi gondole. Cumpărăm câteva articole şi plec în căutarea casei de plată. În mod absolut normal pentru Grecia, o găsesc ascunsă în fundul magazinului. O mică coadă de trei persoane mă face să aştept. O doamnă distinsă încasează banii, iar un flăcău ambalează produsele. Doamna mă vede şi mă roagă, în limba engleză, să aştept puţin. Îi răspund în greacă că nu e nicio problemă şi că aştept. Femeia mă fixează şi zice doar atât:
- Ah!
Este acel „ah” care înlocuieşte sintagma „da, am înţeles”. Îi spune câteva cuvinte flăcăului şi acesta lasă totul ca să-mi ia şi să-mi ambaleze lucrurile mele. Ajung să plătesc şi doamna îmi spune în greceşte cât am de plată şi îmi mulţumeşte. Îi mulţumesc şi eu şi mă îndepărtez. Ca o paranteză, ţin să vă spun că în Grecia există obiceiul ciudat pentru noi, românii, ca vânzătorul şi nu clientul să fie cel care mulţumeşte.
Soţia decide să mai dea o tură printre rafturi, aşa că eu mă postez lângă un difuzor cât toate zilele din care răsuna melodia “Kyra Giorgena”. Este o melodie superbă şi nu rezist să nu rămân înfipt cu urechea în difuzor ascultând şi bătând tactul cu piciorul. Nu trece mult şi apare patronul, soţul doamnei. Mă vede şi se uită întrebător la mine.
- Ascult, îi spun eu arătând difuzorul, e o melodie foarte frumoasă.
Omul îşi ridică braţele a afirmaţie şi începe să râdă. În acel moment se aude strigătul de luptă:
- Spirooo!
Aici e cazul să vă spun că, în limba greacă, vocativul numelor masculine se formează prin eliminarea „s”-ului final.
Tipul se îndreaptă rapid spre doamna cea distinsă, care îi şopteşte câteva cuvinte. În acest timp, tipul mă priveşte atent câteva secunde, după care vine spre mine.
- Ştiţi să vorbiţi greceşte? mă întreabă el.
- Puţin, atât cât am nevoie, îi răspund prudent.
- Vă place melodia asta?
- Foarte mult. O am şi eu acasă.
- Vă place Grecia? continuă el interogatoriul.
- Foarte mult. O iubesc. Vin în fiecare an de câte ori pot.
- Înseamnă că vă place Uzo? continuă el raţionamentul.
Gata, eram prins în corzi, căzusem în propria plasă. Ştiam ce va urma.
- Da, îi răspund cu glas stins, privind în jur după ajutor.
- Vino aici!
Mă prezint ascultător la tejgheaua la care mă invitase şi observ un gest de acum cunoscut. Cu o mişcare îndemânatică, tipul scoate de sub tejghea două pahare şi o sticlă. După colorit bănuiam conţinutul şi fiori încep să-mi treacă prin corp. Bunul om umple paharele rapid şi la fel de rapid le dăm pe gât.
- Yamas! abia mai apucăm să ne urăm.
De frică să nu mă răzgândesc, omul mai toarnă un rând ras. Altă urare, de data asta mai cu suflet ne însoţeşte gâlgâitul conţinutului. Simt că e bine în acest magazin, atmosfera e excelentă şi toţi îmi sunt prieteni.
- Spiro! se aude din noul strigătul de luptă al tribului. Ţi-am spus că domnul vorbeşte greceşte!
- Scuzaţi-mă! mă priveşte omul cu ochi blânzi, am şi eu scăpări.
Şi mai toarnă un rând. În acest moment, dacă m-aş înţepa cu un ac în deget, sângele ar ţâşni la peste doi metri. Muzica se pare că ţine cu el pentru că devine îndrăcită.
- Opa! zbier eu fără să mă mai controlez.
- Opa! îmi răspunde bunul om şi ne luăm de după umeri.
- Opa! se aude de după rafturi şi apare doamna cea distinsă fluturându-şi braţele.
Facem câţiva paşi de dans printre rafturi şi cuiere, dar lucrurile nu merg cum am vrea. Aşa că ieşim în stradă în faţa magazinului. Grecul dă cu şapca de pământ, la fel fac şi eu cu şapca mea de căpitan de marină. Turiştii aflaţi în zonă se opresc şi ne privesc admirativ, crezând că e vorba de un spectacol artistic. Dar nu e nici un spectacol. Sunt doar trei oameni care iubesc viaţa şi se bucură că trăiesc.
E felul în care i-au mulţumit lui Dumnezeu pentru darul minunat pe care îl au.
Să auzim de bine!