Κατω απ’ τον ιδιο ηλιο/Sub acelaşi soare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Marele oraş ne întâmpină cu o zi însorită. Aterizăm la fix pe unul dintre aeroporturile oraşului (la cât este de mare, îmi vine greu a crede că are doar un singur aeroport). Este joi, prânzul este încă departe şi noi suntem iar în Istanbul.

Mărimea oraşului se vede nu numai pe kilometrajul taxiului, ci şi în preţ, care depăşeşte cu puţin douăzeci de euro până la hotel.

Hotelul Raymond este amplasat chiar în Cornul de Aur, cât se poate de aproape de centrul şi marile monumente ale oraşului. Camera este curată, mobilierul nou, iar fereastra dă spre o curte interioară, lucru care nu ne incomodează câtuşi de puţin pentru că nu pentru a sta cu coatele pe pervazul ferestrei camerei de hotel am venit.

Despachetăm în regim de urgenţă şi ieşim. Ieşim animaţi de un fel de furie. Trei zile nu sunt nici pe departe suficiente pentru a vedea tot ce este de văzut în marele oraş. Afară ne potopeşte lumina puternică a soarelui şi rămânem câteva momente în faţa hotelului pentru a ne reveni şi a ne face planul. Şi alegem Biserica Cisternă ca o primă ţintă. Plătim câte opt euro pentru fiecare bilet şi, călcând cu fereală pe treptele pasarelei de la intrare, pătrundem în lăcaş. Ceea ce ni se înfăţişează este copleşitor. O incintă subterană de aproape zece mii de metri pătraţi, cu bolta din cărămizi susţinută de peste trei sute de coloane înalte de nouă metri. Construită pe vremea împăratului Iustinian, avea rolul de a fi una din sursele de apă ale oraşului, apa apeductelor nemaifiind potabilă datorită atacurilor hoardelor barbare de avari, huni sau bulgari. În epoca modernă incinta a fost curăţată de nămolul adunat în decursul secolelor iar acum, la nivelul solului există doar o pătură de vreo două palme de apă limpede în care înoată nişte peşti aproape domesticiţi de numeroasele oferte nutritive puse la dispoziţie de turişti. Ceea ce ne uimeşte nu este aspectul ciclopic al ei, nici apa cu peşti şi nici atmosfera de basm produsă de luminile ascunse ci, frumuseţea construcţiei. Cu majoritatea coloanelor terminate cu capiteluri corintice, biserica este frumoasă, are o arhitectură frumoasă. Nimic pus la întâmplare, nimic potrivit din ochi sau făcut de mântuială. Şi continuăm să ne minunăm de această dorinţă de frumos şi perfecţiune a grecilor chiar şi pentru o construcţie subpământeană şi după ce ajungem iarăşi la lumina soarelui pe cale să asfinţească.

Ne retragem spre un mic local unde mâncăm şi fuga spre hotel pentru că soţiei nu-i place călătoria cu avionul, iar mâine avem o zi plină.

Ne sculăm pe la ora nouă, un mic dejun consistent în restaurantul de la subsolul hotelului, un schimb de amabilităţi cu personalul de servire şi ne apucăm de treabă. Fără a vizita interiorul, ne învârtim în jurul palatului celebrului Ibrahim Paşa (cei care vizionează serialul Suleyman magnificul cunosc mai bine personajul), palat devenit acum Muzeul de Artă Turcă şi Islamică. Evităm vizitarea pentru că avem presimţirea că admirarea exponatelor şi valoarea lor ne vor răpi întreaga zi. Şi, pentru că este în apropiere, decidem să abordăm Moscheea Albastră. Construcţie uriaşă, încercând să reproducă măreţia bisericii Sfânta Sofia, aflată peste drum. Construită mult, mult mai târziu decât Sfânta Sofia, sub sultanul Ahmed I-ul pe la anii 1600 din dorinţa explicit exprimată de a concura măreaţa biserică bizantină, moscheea a stârnit puternice controverse chiar în rândul populaţiei otomane, deoarece fondurile nu au provenit din părzile de război, aşa cum cerea tradiţia, ci din fondurile statului, pe seama cartierelor năpăstuite ale oraşului. Indiferent de sursele folosite, construcţia este o operă de artă, cel puţin în privinţa modului în care a fost soluţionată susţinerea cupolei, mai robustă decât la biserica bizantină.

Moscheea este înconjurată de o curte ale cărei clădiri adăpostesc o şcoală, un spital şi o cantină. La intrarea în sfântul lăcaş ni se dă o pungă în care să ne punem pantofii (pardoseala interioară este acoperită în totalitate de covoare groase şi moi...), iar soţia îşi înfăşoară un batic pe cap. De intrat în spaţiul destinat celor care se roagă nu este permis decât bărbaţilor. Ajung până în mijlocul uriaşei nave şi reuşesc să prind câteva cadre cu o parte din pereţii acoperiţi cu faianţă bleu, de unde vine şi numele moscheei, precum şi cu câteva vitralii. Este linişte, este curat şi atmosfera de rugăciune şi credinţă se simte chiar dacă nu eşti musulman.

La ieşire ne încălţăm şi facem o scurtă tură prin curtea în care tocmai se toarnă câteva secvenţe dintr-un film istoric.

Traversăm piaţa şi reuşim să găsim din prima Muzeul Mozaicului. Muzeul a fost construit pe ruinele unei aripi a palatului Bucoleon, palat regal al împăraţilor bizantini. Construit, se pare, în vremea împăratului Justinian I-ul, pe la anii 550, palatul avea decorată pardoseala cu mozaicuri superbe, atât de măiestrit lucrate încât cu greu le deosebeşti de fotografii. Ceea ce vedem noi acum ar avea o vechime de peste o mie patru sute cincizeci de ani! Impesionantă dorinţa de frumos a oamenilor acelor vremi... Nu aveau televizoare cu plasmă şi nici educaţie aleasă, dar dorinţa de a vedea lucruri frumoase era de nestăvilit. Iar noi, după atât amar de ani, ne bucurăm în continuare de frumuseţile lor... Am voie să fac câte poze vreau, dar fără utilizarea bliţului, ceea ce şi fac, o parte dintre ele putând fi admirate pe FotoBlogul din Drumul Taberei. Terminăm sesiunea de fotografii, dar continuăm să rămânem pe pasarela care înconjoară site-ul cu sufletele vibrând de frumuseţea şi expresivitatea reprezentărilor.

Părăsim zona trecând prin micul bazar Arasta şi ne uităm cu coada ochiului la o porţiune din zidul maritim care se vede în dreapta noastră. Decidem să ne continuăm ziua de azi cu o vizită în marele bazar şi magazinele din zonă, urmând ca mâine să vedem zidul de apărare şi Coloana lui Constantin. Drumul spre marele bazar are şi el propria încărcătură de istorie pentru simplul fapt că Divan Yolu, bulevardul pe care ne deplasăm, nu este altceva decât o porţiune a vechiului marelui şi renumitului drum roman Egnatia, drum pe care l-am parcurs şi în Grecia.

Pe nesimţite vine şi a treia zi. Primul punct, Coloana lui Constantin. Construită pe una dintre cele şapte coline (pentru că, vă reamintesc, aidoma Cetăţii Eterne, Constantinopole sau Noua Romă a fost ctitorit tot pe şapte coline) coloana arată jalnic. A pierdut statuia din vârf, precum şi un număr de tamburi, este arsă şi scursă, urme ale catastrofelor (pentru că poate fi numită aşa şi ocuparea şi pustiirea oraşului de către cavalerii cruciaţi) prin care a trecut. Cu o înălţime iniţială de peste treizeci şi cinci de metri şi construită din porfir (material folosit şi la sala în care se năşteau împăraţii în palatul Blacherne, de unde vine adăugirea de porfirogenetul/cel născut în porfir la numele împăraţilor bizantini) coloana ascunde unele legende. Una spune că în soclul ei ar fi fost îngropate de către ctitorul ei, împăratul Constantin, relicve ale unor statui greceşti, o bucată din cruce şi una din toporul lui Noe precum şi un număr din coşurile miracolului înmulţirii pâinilor. Tot legendă se pare că este şi aceea care spune că în vârful ei a fost pus de către turci capul lui Constantinos al XI-lea, ultimul împărat bizantin, ucis în luptele pentru apărarea oraşului, la 29 mai 1453. Oricum, din simbolul iniţial al măreţiei şi puterii, coloana de azi este un simbol al tristeţii şi pătimirii.

Şi iată-ne în faţa marelui zid de apărare aflat în partea de vest a oraşului. Zidul urmează o traiectorie uşor curbă pe direcţia nord-sud cale de vreo cinci kilometri, dacă socotesc după oboseala din picioarele noastre, izolând practic Cornul de Aur. Acum, zidul este dublat de o şosea modernă, dar asta nu ne încântă pentru că ne deplasăm folosind picioarele din dotare. Despre istoria lui e mult de povestit, aşa că mă voi rezuma la impresiile mele de turist. Zidul este cu adevărat măreţ. Este reproducerea vie a imaginii pe care mi-am format-o în copilărie despre zidurile cetăţii Troia. Format dintr-un zid exterior şi unul interior este atât de mare, atât de înalt şi de solid încât îţi este greu să te apropii de el, necum să-l dărâmi. Suntem în exteriorul zidului şi pământul pe care calc a mai fost călcat sub acelaşi soare la 1453 de sute de mii de oşteni turci, pământul pe care calc s-a hrănit cu sângele lor şi s-a îngrăşat cu trupurile lor. Acum 560 de ani, sub acelaşi soare, aici călcai în bălţi de sânge, pe trupuri sfârtecate, membre împăştiate, noroi amestecat cu organe şi creieri striviţi. La data ocupării de către turci, împăratul era mai mult un fel de primar, pentru că imperiul cuprindea doar perimetrul oraşului, Moreea (adică Peloponezul) şi mica Trebizondă, pe coasta Asiei Mici. Ultimul recensământ reflecta un număr de aproximativ 50.000 de locuitori! Puţini, infinit de puţin faţă de măreţia de odinioară şi ameninţarea puhoiului turcesc. Iar apărarea era asigurată de un număr de aproximativ 7.000 de oşteni (dacă nu mă înşeală memoria). Ce însemna asta? Dacă împărţim 7.000 de oşteni la cei aproximativ 22 de kilometri cât măsura împrejmuirea, inclusiv partea maritimă a zidului, ne rezultă un număr de 318 oşteni pe kilometru, adică un oştean la 3 (trei!) metri! Atât de subţire era apărarea oraşului. Cu toate acestea, aceşti oameni aflaţi la câte trei metri unul de altul, au avut puterea şi dârzenia să apere trei valuri ale atacului terestru şi numeroase alte atacuri maritime, au încercat să incendieze flota turcească adusă de Mehmed prin traversarea uscatului (!), se pare că au distrus uriaşul tun al lui Orban şi erau la un fir de păr să câştige lupta dacă nu se întâmplau două lucruri: retargerea comandantului genovez Giustiniani din cauza rănii căpătate, ceea ce a produs panică în rândul apărătorilor şi celebra Kerkoporta lăsată deschisă. Chiar acum ne aflăm în faţa unei porţi în zidul exterior şi mă întreb dacă nu cumva aceasta este celebra poartă „uitată” deschisă, prin care au năvălit atacatorii. Inimaginabil eroismul acestor oameni, cât de inutil şi cât de tardiv...

Zidul este marcat din loc în loc cu steagul turcesc. Fondul roşu al steagului l-a înlocuit pe cel verde a doua zi după căderea oraşului sub ocupaţie turcească din ordinul sultanului Mehmed, care dorea să arate astfel că a preluat nu numai teritoriul, dar şi măreţia Imperiului Bizantin, roşul fiind culoarea de fundal a steagului bizantin... Dorinţă rămasă fără nicio acoperire, dacă ne gândim doar la faptul cum populaţia a fost decimată şi oraşele pustiite de noul imperiu în Bulgaria, Serbia sau Grecia.

Faptul că un imperiu a cucerit un altul mă lasă rece. În fond, istoria ne arată exemple nenumărate în acest sens. Ca orice alt lucru, şi un imperiu poartă în el germenul morţii sale în chiar momentul naşterii. Nici faptul că dăinuia de 2206 ani nu este motiv suficient pentru regrete. Doar că Imperiul Bizantin nu a fost un simplu imperiu, a fost încununarea unirii culturii greceşti cu civilizaţia romană şi începuturile creştinismului, cea mai frumoasă şi mai nobilă îmbinare din istorie.

Ajungem la capătul de nord al zidului frânţi de oboseală şi purtând în suflet imaginea lui Constantinos al XI-lea, împăratul unui imperiu ajuns cât un oraş, pentru care a murit cu arma în mână. Deşi suntem în apropiere, lăsăm pe altă dată vizitarea palatului Blacherne şi a fortului Edicule, închisoarea domnului martir Constantin Brâncoveanu în oraşul turcesc cu cea mai frumoasă istorie grecească.

Să auzim de bine!
Notă: titlul articolului a fost preluat de pe discul cu acelaşi nume al lui Yiannis Ploutarhos.