Un final penal

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

La jurnalele de știri nu mă uit, pentru că niciodată nu a fost mai adevărată axioma că, dacă nu te uiți ești neinformat, iar dacă te uiți ești prost informat. Prilej de a-mi reaminti de o iarnă în care posturile de televiziune difuzau pe bandă rulantă reportaje despre nemernicia polițiștilor bulgari, aceeași polițiști mulțumită cărora mă aflam din nou în țară.

Nu mă uit nici la mesele rotunde organizate de diferite posturi pentru că nimic și niciodată nu s-a întâmplat din ceea ce au prevestit experții invitați. “Azi leul este 4,374 și va exploda la 4,375!” clamează ei convinși. De ce 4,375 și nu 4,376 și de ce o creștere de o sutime înseamnă o explozie, asta nu mai ei știu.

Nu mă uit nici la filme. Din Die hard (toată seria) nu mai am nicio replică de memorat, din Rambo mai am două, iar Singur acasă îl pot recita. Pot deja să reproduc o mulțime de scene de luptă din Troia, iar căpitanul Sparrow nu mai are niciun secret pentru mine.

Radio nu ascult pentru că posturile se rezumă acum la două activități: să difuzeze reclame, iar crainicii să debiteze râuri de prostii, convinși că sunt deținătorii adevărului absolut.

De Facebook nici nu mai vorbesc. Ce să văd, ce să aflu? Idioți care se sinucid făcându-și selfie pe șinele de tren sau pe vagoane? Prieteni care nu există sau analfabetisme în cantități greu digerabile? Într-o zi, o tipă mi-a trimis o poză cu mutra ei, care ocupa tot ecranul. Poza se intitula Toamnă în București. La așa ceva să mă uit?

Prin eliminare îmi mai rămân două posibilități: să citesc sau să mă uit la emisiuni științifice.

Azi am ales să citesc dar, după vreo două ore, mi-au obosit ochii și am deschis televizorul pe un canal considerat unanim drept unul profesionist și interesant: Animal Planet. La timp ca să vizionez o emisiune despre o instituție de protecție a animalelor din Houston. Pentru cei care au deschis mai târziu televizorul, îmi permit să le reamintesc faptul că Houston este un oraș din Statele Unite, țară care își trimite ambasadori mai peste tot în lume, inclusiv în România.

Urmăresc reportajul până la final, prilej de a lectura și genericul de final. Ce să vezi? Pe generic scrie: Individuals seen under investigation or arrest in this program […] are presumed innocent until proven otherwise in a court of law and may be cleared of any and all charges. Ca să fiu mai bine înțeles, voi repeta că aceste cuvinte erau scrise la finalul unui reportaj american despre protecția animalelor americane într-un oraș american. Reportaj foarte interesant care mi-a arătat că acolo, adică în Statele Unite, țara de unde ne vine lumina, legea nu numai că se emite, dar se și aplică atunci când nu e respectată.

Traducerea, făcută cu ajutorul Google translate, ca să nu fiu acuzat de subiectivism, ar suna așa: Persoanele văzute sub investigare sau arest în acest program [...] sunt presupuse nevinovate până când se dovedesc altfel într-o instanță judecătorească și pot fi absolvite de oricare și toate acuzațiile.

Mai citesc o dată rândurile. Deci, nu numai persoanele aflate sub o investigare, dar chiar și cele arestate NU pot fi declarate vinovate decât în urma unei decizii judecătorești. Până nu sunt declarate vinovate de o instanță judecătorească, ele sunt curate ca lacrima. Nimeni nu le poate numi penale, nimeni nu le poate restrânge din drepturi, nimeni nu-i poate izola sau stigmatiza. Singură instanța îi poate declara vinovați, nu crainicii de la posturile de televiziune, pensionarii la coadă sau țațele la gura feisbucului. Nici măcar președinții de stat.

Principiu de drept, principiu elementar, principiu pe care am dori oricare din noi să ne fie aplicat într-o, Doamne ferește, situație asemănătoare.

Cred că ar fi un gest de curtoazie ca domnul Johannis să-și facă timp și să invite la un five o’clock în fiecare vineri un număr de, să zicem, șapte ambasadori, și să vizioneze împreună, în liniște, de la cap la coadă, câte un episod din acest serial.

Să auzim de bine!

Atac dur la românii halucinaţi care fac o istorie uluitoare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Aşa după cum vă spuneam în postările trecute, nu sunt un amator de ştiri, indiferent de modalitatea de furnizare. Evit şă citesc ziare în aceeaşi măsură în care evit ştirile televiziunilor sau ale posturilor de radio. Un singur exemplu cred că vă va edifica. Zilele trecute citesc o ştire pe Internet prin care ni se comunica faptul cu „Uniunea Europeană va interzice maşinile cu motoare Diesel”. Afirmaţia mi se pare exagerată, aşa că mă aplec asupra textului. Care, bunînţeles, se refera la cu totul altceva, la faptul că ar vrea să interzică circulaţia maşinilor cu motoare Diesel în centrele oraşelor. Ceea ce e cu totul şi cu totul altceva.
Dar acesta este un aspect cu care m-am obişnuit de mult şi îl tratez în consecinţă. Doar că la el se adaugă alte şi alte aspecte care fac ştirile aproape de necitit şi îmi ridică serioase întrebări existenţiale. Pentru că îi transformă pe români (normal, şi pe mine alături de toţi ceilalţi) în nişte personaje absurde, ireale. “...atac dur după amicalul cu Reghecampf...”, “Atac dur al lui Ladislau Boloni...”, “Atac dur al lui Cristi Chivu...”, “Atac dur al lui Cezar Preda...”, “Atac dur la Ţurcanu!...”, “Lovitură dură încasată de Gică Popescu...”. Nu există niciun atac altfel decât dur, nu există alte lovituri altfel decât dure. Românii nu au controverse, nu se contrazic, nu se combat. Ei se atacă cât mai dur.
O posibilă explicaţie ar fi starea lor de halucinaţie indusă de mass-media. “Emil Hurezeanu, atac halucinant la Victor Ponta...”, ”HALUCINANT Un Chevrolet a rămas blocat...”, ”HALUCINANT. Ce-a descoperit, în BOMBOANELE...”, ”HALUCINANT Stenograme din dosarul...” Şi tot aşa, din halucinaţie în halucinaţie nu e de mirare că românii au devenit nişte duri nemiloşi.
Să nu credeţi că românii devin duri din cauza halucinaţiilor aşa, ca fraierii, fără să-şi dea seama de urmări. O, nu, ei sunt perfect conştienţi că fac istorie..., ”Zâmbetul perfect al lui Tiger Woods e istorie...”, ”Felix Baumgartner e istorie!...”, ”Anda Adam e istorie!...”. Cu o voie bună de invidiat, românii uniţi în cuget şi în simţiri fac halucinaţi istorice. Sau fac o istorie halucinantă.
Iar rezultatele acestei activităţi se pare că sunt cu adevărat remarcabile, dincolo de orice imaginaţie, protagoniştii fiind şi ei uluiţi de ceea ce au reuşit. ”Scrisoarea uluitoare a unei prostituate...”, ”Descoperire uluitoare despre țigările...”, ”Lovitură ULUITOARE reușită de un român...”, ”Sebastian Ghiță, acuzații uluitoare la...”, ”Descoperire uluitoare într-o şcoală...”, ”Dezvăluiri uluitoare! Ce părere proastă avea Adelina...”.
Surprinşi şi ei de istoria făcută de atacurile lor dure, românii noştri privesc în jur cu ochi mari şi naivi şi rămân uluiţi. Rămân uluiţi de bătaia de joc la care îi supune o mass-media scrisă de redactori agramaţi, incompetenţi şi dornici de audienţă până la demonetizarea sensurilor cuvintelor. Cum mai poţi caracteriza ceva ca fiind realmente dur, atunci când tot ce se întâmplă în jurul tău este dur? Cum mai poţi caracteriza ceva ca fiind realmente important, când toate prostiile şi nimicurile sunt caracterizate ca fiind istorice sau istorie? Cum poţi să te mai minunezi în faţa unui lucru realmente inedit din moment ce uluiala este o stare generală? Cum poţi să nu îi ataci dur pe românii halucinaţi care fac istorie uluitoare?
Să auzim de bine!

Acciza buclucaşă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Este indiscutabilă ponderea cheltuielilor de transport în costul unei mărfi. Calculele nu sunt nici de departe atât de simple cum par, iar rezultatul trebuie bine evaluat pentru a fi păstrate ţintele privind vânzarea sau creşterea producţiei.
Preţul unei mărfi este rezultatul unei însumări de costuri, iar orice element perturbator de pe acest traseu se reflectă în preţ.
Calculele sunt diferite în funcţie de profilul companiei, dacă este producătoare sau transportatoare, dar preţul carburantului este unul din elementele de care pomeneam în rândurile de mai sus. Iar unul dintre elementele care întră în calculul preţului carburantului este reprezentat de accize. Ce este acciza? Este un impozit indirect perceput de stat asupra unor obiecte de consum. Majorarea su micşorarea acestor accize poate influenţa preţul carburantului, după cum interesele companiei impun transferul acestor fluctuaţii asupra preţului sau nu, prin includerea lor în profitul companiei. Ca să n-o mai lungim, o companie poate decide ca majorarea accizelor să conducă la majorarea preţului carburantului sau la păstrarea lui prin suportarea acestei majorări din profit. Indiferent de situaţie, politica şi interesele companiei decid în ultimă instanţă preţul carburantului.
Fapt este că, deşi guvernul poate anunţa o majorare a accizelor, preţul carburanţilor să rămână constant dacă aşa vrea compania, indiferent de ce vrea guvernul. Despre acest lucru am mai scris în paginile acestui blog, ca şi despre isteria care cuprinsese societatea românească acum un an, când guvernul anunţase majorarea accizelor la carburanţi.
Fostul preşedinte Băsescu ieşea precum cucul unei pendule în fiecare seară fix la aceeaşi oră la televizor şi liniştea populaţia pomenindu-i de apocalipsa ce va urma. Preţuri uriaşe, consum redus la zero, economie falimentată, nu era dezastru pe pământ care să nu lovească economia românească datorită acestor majorări. Mese rotunde sau pătrate se organizau la televizor cu participarea unor iluştri analişti care veneau să sublinieze caracterul antidemocratic, lipsit de umanitate al acestei măsuri, gaura neagră în care intra ţărişoara noastră. O mass media vituperată sublinia aceste imagini catastrofice.
Cum spuneam, am scris despre acest lucru la vremea respectivă, considerându-mă unul dintre puţinii oameni liniştiţi ai ţării la acel moment, pentru motivul pur şi simplu al cunoaşterii unor reguli economice minimale.
Iată că timpul a trecut, economia nu s-a prăbuşit, populaţia nu s-a sinucis în masă, firmele nu au dat faliment. Mai mult de atât, zilele trecute, când am alimentat am avut surpriza să constat că preţul pe litru de benzină la o benzinărie pe care o consider că vinde scump, era de câţiva bănuţi peste cel de cinci lei. Cinci lei, în vreme ce, nu cu mult în urmă trecea de şapte! Asta cu toată acciza majorată de anul trecut. Nici nu se putea un exemplu mai bun pentru a ilustra faptul că o companie producătoare face ce vrea cu preţul, indiferent de acciza percepută, ci doar în funcţie de propriile interese şi propria politică.
Dar nu acesta este lucrul cel mai uimitor. Ce este uimitor este tăcerea analiştilor, tăcerea posturilor de televiziune, tăcerea fostului preşedinte Băsescu, tăcerea tuturor care acum ar fi trebuit să sară ca arşi din cauza apocalipsei care ne pândeşte datorită micşorării preţurilor la carburanţi, deşi accizele au fost majorate.
Să auzim de bine!

Mass media revoluţionară

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Scrie în ziar, îşi subliniază aserţiunile un prieten, crezând că îmi aduce astfel dovada adevărului suprem. Cum, nu crezi? se arată intrigat un altul. Dar au dat la televizor, vine el cu argumentul considerat suprem. Practic, nu cred că există o discuţie contradictorie în care mass media să nu fie invocată în sprijinul adevărului. Pentru alţii, nu şi pentru mine. Pentru că motive, am destule.
Până şi preşcolarii ştiu sau au auzit de minciunile presei comuniste. Cele mai gogonate minciuni, cele mai fistichii raportări, cele mai aberante statistici erau publicate şi susţinute în mass media de atunci. Erh, suntem tentaţi să zicem, dar vremurile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat şi ei şi cu asta şi deprinderile lor, inclusiv ale mass media. Asta să i-o spuneţi lu’ Mutu! Pentru că nu cred că cineva poate fi atât de naiv încât să să creadă că patronul unui mijloc de mass media va permite să se publice ceva împotriva convingerilor lui, asta în cazul în care nu impune chiar el natura conţinutului publicaţiilor. Voi, cei care citiţi acest blog, aşa aţi face dacă aţi fi patronii unui ziar? Aţi permite să se publice ceva care vă poate afecta sau leza? NU v-aţi promova firma sau interesele proprii? Aţi permite ca în ziarzul VOSTRU să publice cine ce vrea? Cel puţin pentru mine, povestea cu presa independentă rămâne la stadiul de poveste. Dar ăsta e doar vârful gheţarului. Pentru că în subteran se ascunde ceva mult mai grav, se ascunde manipularea.
Dar nu mă refer la orice fel de manipulare, la o manipulare simplă, comună, în care vrei doar să schimbi părerea unui om, ci la una mult mai grea şi mai gravă, una care trece peste cadavre la modul cel mai propriu doar din dorinţa seacă de publicitate, din lăcomie. Manipulare pe care o uităm ori de câte ori citim o ştire în ziar sau vizionăm un reportasj la televizor.
Cu câţiva ani în urmă, abia sosit în ţară după un drum de coşmar printr-o iarnă bulgărească, mi-a fost dat să asist cum, pe posturile de televiziune româneşti poliţiştii bulgari erau făcuţi albie de porci, deşi eu şi famila mea eram dovezi vii ale comportamentului lor ireproşabil. Niciun post de televiziune nu mi-a dat legătura la telefon, niciun post de televiziune nu mi-a răspuns la SMS-uri, niciun post de televiziune nu a publicat pe burtieră comentariul meu.
Dar să ne referim la exemple mai grave. Cu ani în urmă, occidentul a vuit de o serie de imagini cutremurătoare ale unui soldat care brutaliza un civil într-o încăierare undeva, prin Orientul apropiat. Imagine care, de fapt, era decupată dintr-o imagine care, de fapt, înfăţişa un soldat ajutând un civil căzut.
Altă imagine care a şocat o omenire a fost aceea a unui cartier în flăcări, imagine care ducea imediat la gândul suferinţele bieţilor civili. Şi aceasta s-a dovedit un fals grosolan, ea fiind un decupaj dintr-o imagine care înfăţişa un maidan pe care localnicii ardeau cauciucuri vechi.
Ca să nu mai vorbim despre recantele imagini cu uraganul Sandy, imagini care au zguduit o omenire şi care s-au dovedit nişte falsuri grosolane făcute pe Photoshop. Dar nici acestea nu sunt exemple grave. Grav este atunci când vieţile oamenilor sunt devastate din cauza aceleiaşi lăcomii. Şio aici mă refer la cazul pozei unei femei din Iran, folosită drept poza unei femei ucise într-o manifestaţie. Deşi femeia a dovedit că e perfect vie, deşi a cerut corectarea informaţiei, deşi viaţa ei este în pericol pentru că a intrat astfel sub incidenţa unor legi musulmane foarte severe, nimeni nu a vrut să facă nicio corecţie. Mulţumită reporterilor criminali, femeia a fost nevoită să ceară azil în altă ţară, fiind în pericol de moarte în fiecare moment, iar viaţa ei a devenit un coşmar.
Asta e mass media cea pururea credibilă...
Să auzim de bine!

Bomba bonelor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Prima întrebare pe ziua de azi este dacă aţi văzut vreodată cum arată Nomenclatorul meseriilor? Dacă nu, atunci vă spun eu: e uriaş. Tot ce vrei şi nu vrei găseşti în ele. Iar mai nou, am auzit că s-au adăugat noi meserii, ceea ce este firesc având în vedere că trăim într-o societate activă, în plină dezvoltare.
Citindu-l cu atenţie (ceea ce este destul de greu având în vedere mărimea) veţi remarca prezenţa unei meserii benigne, nevinovate, a unei meserii aproape duioase, de mare utilitate, cea de bonă.
A doua întrebare pe ziua de azi este dacă citiţi ziarele? Sau urmăriţi emisiunile de ştiri ale diferitelor posturi de radio sau televiziune? Dacă da, atunci aţi avut ocazia să luaţi cunoştinţă cu cele mai diverse ştiri, din cele mai diverse domenii. Dintre ele, cu siguranţă aţi reţinut ştirile despre evenimentul (nu-l pot numi accident) al cărui titular a fost Şerban Huidu, eveniment în urma căruia respectivul a ucis trei persoane. Ei bine, timp de o săptămână după eveniment, mass media românească NU a fost preocupată nici măcar de numele victimelor, ci de cu totul altceva şi anume de starea bonei familiei Huidu. Bona familiei Huidu şi-a rupt un picior, Bona familiei Huidu a fost internată, Bona familiei Huidu se restabileşte, Bona familiei Huidu iese din spital şi multe altele de acest gen, toate fiind strâns legate de bona familiei Huidu.
Nu cu mult timp în urmă a început noul an şcolar. Nu aşa cum fusese anunţat, ci cu o întârziere de o săptămână, săptămână ce a provocat o mare panică în rândul mass media românească. Panică generată nu de preţul rechizitelor, nici de încurcăturile provocate de întârziere gospodinelor doritoare de murături fabricate la domiciliu, nici de problemele cauzate părinţilor de săptămâna de concediu pierdută, ci de cu totul altceva. Panica a fost provocată de situaţia bunelor şi blajinelor bone. Ce vor face familiile cu bone, Părinţii nu îşi mai pot plăti bonele (deşi, personal, am mari îndoieli că o familie care îşi permite să plătească o bonă timp de trei luni nu o mai poate plăti o săptămână), Programul bonelor este dat peste cap titrau ziarele cu litere de o şchioapă. Iar ştirile posturilor de radio sau televiziune erau dominate de îngrijorarea ce cuprinsese ţara privitor la situaţia bonelor.
Iată cum încet, încet, bonele societăţii româneşti cunosc cea mai puternică afirmare. Ce arhitecţi!? Ce blănari!? Ce doctori!? Ce ingineri agronomi!? Ce academicieni!? Ce tinichigii!? Ce alte atâtea meserii din nomenclator!? Problema esenţială a noastră, a tuturor românilor iubitori de ţară nu sunt aceştia, ci nevinovatele bone. O adevărată bombă cu bone a explodat în mass media românească. Bona a devenit pesonajul cheie al familie româneşti, bona este pivotul în jurul căruia se învârt toate celelalte preocupări, devenite neînsemnate după ce bonele, iată, şi-au câştigat un binemeritat loc fruntaş în societate.
Să auzim de bine!

Publicarea nesimţirii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În una dintre postările mele vorbeam despre nivelul înalt al bădărăniei. Desigur că, o bădărănie temeinică, de efect, nu poate fi etalată fără cultivarea unei doze masive de nesimţire. Îmi este foarte greu să îmi imaginez un om care poate fi bădăran fără a fi nesimţit să nici nesimţit fără a fi bădăran. Iar dacă vă gândiţi că Bădăranii lui Goldoni sunt un exemplu elocvent, atunci să ştiţi că vă înşelaţi, aceia fiind varianta soft.

Asta pentru că, la data când şi-a conceput lucrarea, Goldoni nu avea la dispoziţie mijloacele de informare şi diseminare existente în zilele noastre. Bădărănia şi nesimţirea aveau o propagare oarecum limitată, fiind mai mult rezultatul unor tare genetice sau educaţionale legate de condiţia locală, decât cel al unei culturi. Iar mijloacele mass media sunt instrumente foarte moderne, foarte active şi foarte eficiente în crearea şi propagarea culturii în zilele noastre.

Furnizorul meu de televiziune prin cablu a modificat frecvenţele posturilor, aşa că sunt nevoit să înţepenesc în faţa televizoarelor din dotare şi să le resetez canalele memorate. Procesul impune rămânerea pe fiecare post preţ de câteve secunde, până se face selectarea, acordarea şi memorarea lui. Prilej nedorit de a vizualiza câteva reclame, tembele ca de obicei precum şi câteva secvenţe din diferite emisiuni. Printre care şi din emisiunea Roata norocului difuzată de postul Kanal D. Post faţă de care nu am nico impresie întrucât nu i-am urmărit până acum nicio emisiune. În puţinele momente în care sunt nevoit să-l urmăresc, îmi este dat să văd un ipochimen (îmi cer scuze, dar nu îl pot numi nici moderator şi nici comentator) care, chinuindu-se cu o concurentă abulică, flutură un carton pe care scrie Joker şi oftează cu obidă:

- Îmi vine să... şi aici face o scurtă pauză de efect, îl iau la umeri craci!

Sunt consternat de o asemenea măgărie spusă pe post la ore la care se pot uita şi copii, copii de care ne mirăm apoi de unde ştiu toate porcăriile. Sila m-a oprit să urmăresc continuarea emisiunii sau decizia presupusă a patronului de a-l da afară pe respectivul. Eu cred că, pentru viitor, pentru a urmări mai bine efectul la public, ipochimenul să îşi exprime asemenea frustrări faţă de mebrii de sex feminin din familia dânsului şi abia apoi să apară pe post.

Cum v-am mai spus în repetate rânduri, mă feresc ca dracu’ de tămâie să intru pe portaluri sau pagini de comentarii. Pur şi simplu mi se pare înjositor pentru condiţia mea, chair dacă după aceste vorbe mă veţi considera un înfumurat.

Ei bine, viaţa bate filmul, iar comantariile bat viaţa, ca să enunţ o platitudine. Pur şi simplu pentru că sunt momente când nu pot evita citirea unor comentarii. Ca acum când, primesc un buletin de ştiri între care una, mă anunţă că domnul Ciutacu a câştigat procesul împotriva domnului Radu Moraru, în cauză fiind minciunile debitate pe post de acesta din urmă. Imediat sub ştire, un cititor face o remarcă referitor la faptul că s-a făcut dreptate şi domnul Ciutacu va primi chiar şi despăgubiri. Ei bine, ştiţi ce i-a răspuns acestui cititor un al doilea? Răspunsul lui a sunat ceva de genul degeaba, domnule, că tot nu va ajunge niciodată ca domnul Moraru! Aici, nesimţirea este atât de uriaşă încât devine prostie. Da, aşa ceva îi urez şi eu domnului Ciutacu, să nu ajungă niciodată ca domnul Moraru, un prezentator condamnat pentru minciunile spuse pe post!

Să auzim de bine!

Motive de îngrijorare?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa cum vă spuneam în postări mai vechi, fug ca dracul de tămâie de cititul ziarelor. De fapt, asta face parte din Endecalogul meu (celor care au deschis mai târziu televizorul le reamintesc faptul că Decalog provine din-ce altceva?-grecescul δέκα/dheka=zece, eu forţând puţin noţiunea la unsprezece, care se spune în aceeaşi limbă greacă, έντεκα/entheka=unsprezece).

Recunosc, a existat o perioadă nefastă în viaţa mea când citeam nu unul, ci mai multe ziare, dar lucrurile nu au durat prea mult, doar până mi-am dat seama că un ziar, de ce clamează mai tare că e independent, de aia e instrumentul unor interese.

Desigur că, o analiză mai detaliată ne-ar releva fără tăgadă că niciun mijloc mass media nu este independent, dar asta va constitui subiectul unui alt articol.

Prieteni şi cunoştinţe mă întreabă ce părere am despre recentele evenimente politice. Ai auzit ce a scris cutare? Ai auzit ce au spus ăia la postul cutare? Ce părere ai de articolul scris de cutare?

Înainte de a dezvolta subiectul vă rog să ţineţi cont că rândurile de mai jos sunt adresate celor care sunt conştienţi că toată vânzoleala din aceste zile nu este îndreptată împotriva domnului Ponta, ci pentru susţinerea domnului Băsescu.

Nu ştiu şi nu am nicio părere. Singura părere este aceea că, la vremea când s-au produs adevăratele încălcări ale constituţiei, respectivele ziare, posturi tv, europarlamentari sau editorialişti nu au spus o vorbă, fie ei din ţară, fie din cele străinătăţuri.

Însă vă pot asigura de faptul că voi acorda tot creditul meu ziarului foarte vocal de astăzi, din ţară sau de afară, care făcea spume la pix atunci când domnul Băsescu a dezbinat şi învrăjbit salariaţii contra pensionarilor, călcând în picioare orice prevedere constituţională privind poziţia preşedintelui. Voi acorda tot creditul meu postului tv foarte vocal de astăzi, care făcea spume la ecran atunci când domnul Băsescu anunţa şi impunea măsuri legislative, în pofida celor mai elementare prevederi constituţionale. Voi acorda tot creditul meu parlamentarului european foarte vocal de astăzi, care făcea spume la gură atunci când tandemul Băsescu-Boc condamna oamenii la moarte desfiinţâînd spitalele. Voi acorda tot creditul meu ziarului, postului tv sau europarlamentarului foarte vocali de astăzi, care nu dormeau de grija comportamnetului rasist al domnului Băsescu, de faptul că acesta, în calitate de preşedinte al tuturor românilor participa la şedinţele PDL, călcând Constituţia în picioare, de numirea în Curtea Constituţională a unor judecători care NU au fost judecători în viaţa lor sau a alegerii membrilor CCR din cadrul membrilor PDL, dând şuturi zdravene noţiunii de independenţă, de faptul că fostul guvern Boc afirma public şi ritos că nu are de gând să respecte hotărârile instanţelor privind drepturile salariaţilor, aruncând astfel la gunoi orice noţiune de stat de drept, de faptul că domnul Băsescu a tolerat şi acoperit minciunile economice atât de sfruntate ale domnului Boc, încât şi-au “ieşit din papuci” cei de la C.E. sau un laureat al premiiului Nobel, de faptul că ambii au tolerat şi împiedicat orice sancţiune a furtului public făcut de doamna Roberta Anastase, făcând praf orice noţiune de activitate parlamentară, de guvernarea excesivă prin ordonanţe de urgenţă, comportament ce poate fi uşor asemuit cu o lovitură de stat. Şi mă opresc aici pentru că altfel, ar trebui să înşir fiecare lună a guvernării Băsescu.

Atunci şi doar atunci voi acorda creditul meu deplin oricărui mijloc mass media din ţară sau din afară. Până atunci, voi căuta să-mi păstrez obiectivitatea dictată de bunul simţ, obiectivitate care m-au făcut să-i laud în paginile blogului chiar pe domnii Băsescu şi Boc atunci când au făcut lucruri demne de laudă.

Ați stat să vă gândiți o secundă, doar atât, de ce este acum toată vânzoleala asta în presa străină, în timp ce la suspendarea trecută nimeni, dar absolut nimeni nici din Comisia Europeană, nici europarlamentari, nici publicații străine nu au scos un sunet? Ei? Exact! Ați ghicit! Pe ĂIA îi doare în cot de noi. Ei răspund la comenzi sau solicitări, după caz. Iar atunci nu au zis nimic pentru că domnul Băsescu a fost sigur, dar foarte sigur că nu va păți nimic. Acum? Și acum este sigur, foarte sigur. Dar de data asta e sigur că va păți ceva. El și acoliții săi.
Personal, singura concluzie pe care o pot trage privind agitaţia din mass media, românească sau străină este aceea că lucrează la comandă, fără să aibă habar de vreo realitate. Pentru că altfel, ar fi luat cuvântul şi până acum, când au avut motive mult mai multe şi mai temeinice ca să ia atitudine.

Să auzim de bine!

Tehnica manipulării

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Am mai scris despre modul în care mass-media prezintă diferite evenimente. Ca să fiu mai clar, pot să spun că acum, după douăzeci de ani de presă independentă, am ajuns la certitudinea că nu există presă independentă.

Şi nici nu are cum, atât timp cât există un finanţator. Că e vorba de stat sau de un finanţator privat, nu are importanţă; informaţia va fi denaturată în interesul acestuia, că doar de aia plăteşte... Chiar dacă am admite prin absurd inexistenţa unor interese ale finanţatorului, redactorii tot vor căuta să dea o altă turnură informaţiei, măcar din dorinţa de creştere a rating-ului...

Desigur că au fost şi sunt mulţi alţii care au scris sau scriu despre acest subiect atât de controversat al independenţei. Însă ceea ce vreau eu să vă povestesc astăzi este o glumă care redă foarte bine acestă manipulare a mass-media.

Se spune că Papa a decis că e cazul să facă o vizită în State. După câteva luni de pregătire şi de stabilire a protocoalelor, iată că vine şi ziua aşteptată: avionul Papei aterizează pe aeroportul La Guardia din New York.

Orchestra începe să cânte imnuri religioase, uşa avionului se deschide şi în capătul scării cu covor roşu apare însuşi Papa. Ca la o comandă, zeci şi zeci de reporteri şi fotografi se reped la scara avionului încercând să redea sau să imortalizeze momentul. Unul dintre reporteri, mai îndrăzneţ, ajunge cu reportofonul chiar lângă Papă. După o salvă de întrebări despre cum a fost călătoria, scopul turneului şi despre prima vizită pe care o va face pe Wall Street, reporterul îi pune o întrebare bruscă, în stilul aşa-numitei prese libere:

- Vă rog să-mi spuneţi, Sanctitatea Voastră, ce părere aveţi despre bordelul recent înfiinţat pe Wall Street?

Papa rămâne buimac câteva secunde, apoi bâiguie:

- N-nu ştiu... ce să spun?... Habar n-am... Există un bordel pe Wall Street?

După care, asaltat de ceilalţi reporteri, Papa este nevoit să treacă la alte răspunsuri.

A doua zi, pe prima pagină a celor mai importante ziare apărute în ediţia de dimineaţă, trona un titlu cu litere de o şchioapă:

PRIMA ÎNTREBARE A PAPEI LA COBORÂREA DIN AVION A FOST “EXISTĂ UN BORDEL PE WALL STREET?”

Să auzim de bine!

Mass media şi compasiunea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Motto: Maşina mea, maşina mea... (primele vorbe spuse de Huidu după ce a băgat trei oameni în mormânt).
Întâmplător, dau drumul la televizor exact în momentul când exploda ştirea evenimentului produs de Şerban Huidu. Nu intru în detaliile privind cauzele producerii. Că a depăşit linia continuă, că avea viteză, nu ştiu şi nici nu mă interesează, atâta timp cât există organe abilitate ca să dea verdictul şi nu posturi de televiziune care, mai au puţin şi îi scot voinovaţi pe cei morţi… Huidu un pericol la volan? Vai de mine, cum se poate aşa ceva? Ce dacă anul trecut a avut permisul suspendat pentru exact aceeaşi abatere în exact acelaşi loc… Ce dacă îl vedeam la televizor că abia putea lega două vorbe...

Acest eveniment mi-a dat prieljul, pentru a câta oară, ca să asist la manifestarea unei mass media deşănţate şi lipsită de profesionalism. Ce vreau ca să spun? Haideţi ca să le luăm pe rând.

La Antena 3, moderatoarea unei emisiuni în derulare îşi întrerupe emisiunea pentru a difuza noutăţi de la locul evenimentului. În timp ce ea ne vorbeşte de un gip şi un Logan roşu, pe ecran se derulează la nesfârşit imagini cu o dubiţă şi un Cielo alb!

Nu rezist prea mult şi comut pe Realitatea. Aici, îmi este dat ca să văd o nouă confirmare a modului în care orice ageamiu poate ajunge corespondent, pentru că transmisia unui corespondent aflat la faţa locului sună cam aşa: mpă… mă aflu chiar lângă… mpă… locul unde… mpă… mpă… s-a produs accidentul în care un gip condus de mpă… mpă… Şerban Huidu a mpă… mpă… lovit o maşină… şi “mpă”-urile continuă la nesfârşit, făcând mesajul de neînţeles.

Oscilez între vizionarea diferitelor posturi şi spectacolul lamentabil continuă. Ce am mai observat? Am observat că toată lumea spunea “maşina” sau „gipul condus de Şerban Huidu”, fără a preciza că este vorba de un Mercedes, dar spuneau Logan, atunci când se refereau la maşina bietelor victime. Ceva mai târziu, asist la elucubraţiile unui avocat (?) care, înainte de a se pronunţa vreo instanţă, declara cu seninătate că el crede că Huidu va lua doar trei ani cu suspendare, având în vedere lipsa antecedentelor. Zău? Chiar aşa? Păi atunci, poate şi cei doi morţi vor lua doar o moarte cu suspendare, având în vedere lipsa antecedentelor…

Pentru că, dragii mei, aici e esenţa problemei. Toată lumea, reporteri sau invitaţi, corespondenţi sau admiratori de-ai lui Huidu, la televizor sau pe Facebook, nu a făcut altceva decât să îşi exprime compasiunea şi solidaritatea cu suferinţa lui şi a familiei lui cea greu încercată de, am auzit şi asta, blesteme. Dar nimeni, până seara târziu, nimeni, absolut nimeni nu şi-a exprimat nicio compasiune faţă de bietele victime sau faţă de familiile acestora. Sau faţă de persoana aflată în star gravă la spital. Şi am scris persoana, pentru că, până seara târziu, nu am aflat nici măcar dacă e vorba de o femeie sau un bărbat… Pentru mass media se pare că a fost o vietate asexuată. Bona familiei Huidu este traumatizată, ni se spune. Bona, fraţilor, BONA familiei Huidu nu se simte bine! Toate posturile ne dau starea bonei, nimic nu se compară cu o BONĂ! Mai ales dacă e a familiei Huidu. Dar persoana care a decedat în spital, ea cum se simte? Ce zice sau ce simte familia persoanei? Cum se simt familiile celor morţi? Dacă au şi ei BONE? Bonele lor cum se simt? Soţia lui Huidu a fost externată. Memorabil moment. Dar persoana, persoana a fost şi ea externată de la morgă? Prin ce şocuri post-traumatice trec familiile decedaţilor? Sunt ele oare mai grave sau mai puţin grave decât ale familiei Huidu? Familia Huidu a optat pentru un anumit tip de maşini de salvare. Cei decedaţi, pentru ce tip de dricuri au optat? Pe nimeni nu a interesat de unde veneau, încotro se duceau, dacă aveau copii sau nu, ce spun familiile lor, ce vârste aveau sau oricare din amănuntele care ni s-au oferit din belşug tocmai despre cel presupus vinovat.

Se pare că, dacă ne luăm după mass media, românii simpatizează mai mult cu o persoană traumatizată şi presupus vinovată, dar vie, decât cu una netraumatizată, dar sigur nevinovată şi moartă… Sper că acum mă înţelegeţi de ce îmi este atât de silă de mass media românească.

Să auzim de bine!

Snobismul şi mass media

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Am scris numeroase postări în care îmi manifestam dezacordul (ca să nu zic repulsia) faţă de anglicizarea fără noimă şi fără rost a limbii române, faţă de batjocura la care este supusă zilnic de către snobismul neamurilor proaste din viaţa noastră publică, care văd lucrurile from above, vorba doamnei Udrea...

Lucrul de care acestea nu sunt conştiente este faptul că milioane de oameni, cei mai mulţi având o pregătire sub media necesară unei bune înţelegeri a sensurilor cuvintelor, le urmăresc vorbele şi faptele pe care, apoi, le imită fără discernământ având drept scuză cunoscuta sintagmă „aşa au spus la televizor”.

Întâmplarea face să dau drumul la televizor tocmai când o crainică (atenţie, am scris crainică şi nu vedetă, aşa cum se obişnuieşte) de la PROTV ne anunţă că nişte chinezi cu bani şi iniţiativă vor ca să facă la ei în China o copie a localităţii HALLSTADT (pronunţat HALŞTAT) din Austria. Numele localităţii este legat de prima cultură a fierului şi sunt convins că există o mulţime de persoane care cunosc mai multe decât mine în această prvinţă. Totuşi, îmi voi permite câteva precizări legate de această localitate:

1. Hallstadt este o localitate situată în Austria,

2. Austria este o ţară în care marea majoritate a populaţiei vorbeşte limba germană. Vorbitori de limbă engleză sunt doar persoanele aflate ocazional pe teritoriul ţării (turişti, diplomaţi, persoane detaşate etc),

3. Limba oficială în Austria este limba germană,

4. În limba română există câteva reguli simple referitoare la numele localităţilor. Astfel, dacă numele localităţii nu are un echivalent românesc (cum este London-Londra), atunci numele se se pronunţă şi se scrie conform limbii şi ortografiei originale (scriem Seattle, nu Sietl, dar pronunţăm Sietl, scriem Washington, dar pronunţăm Uaşington).

Ei bine, crainica noastră cea snoabă, convinsă că orice cuvânt de pe mapamond, dacă nu este românesc, este englezesc, îi tot dădea zor cu HOLŞTAT în sus, HOLŞTAT în jos, cu cea mai evidentă pronunţie englzească de Dâmboviţa, pornită cu siguranţă de la faptul că începutul cuvântului era HALL. Recunosc faptul că este posibil ca respectiva să se fi aflat sub puternica influenţă a Andreei Esca, cea care s-a remarcat cu ceva ani în urmă pronunţând foarte graţios BI EM DABLIU acronimul cunoscutei mărci germane (în Germania, limba oficială este limba germană…) de autoturisme BMW-Bayerische Motoren Werke. Dar, poate acest exemplu nu vă este suficient, aşa că haideţi ca să mai vedem unul.

Nu sunt un cititor de presă scrisă, dar fiica mea, cunoscând afinităţile mele automobilistice îmi aduce un număr al revistei Auto Show. De la început nu mă miră nimic pentru că, fiind vorba de o revistă în limba română, numele ei nu poate fi decât în engleză. Nu trece mult şi îmi pot oferi un repaus de vreo zece minute ca să o pot frunzări. Iar surprizele nu întârzie ca să apară şi dau de un mic comentariu în limba română în care se făcea referire la, citez: “…targhet-urile…”. Nici că se putea un exemplu mai bun! Spun asta pentru că, în limba română, cratima se foloseşte, printre altele, atunci când vrem să articulăm un cuvânt care nu are corespondent românesc. De exemplu, cuvântul englezesc GRANT, care nu prea are echivalent românesc, se articulează GRANT-URILE sau GRANT-UL. Revenind la revista cu pricina, cuvântul TARGHET nu există nici în limba engleză şi nici în limba română. În engleză există TARGET, şi atunci articularea trebuia făcută sub forma TARGET-URILE sau, dacă autorul dorea românizarea absurdă şi cu orice preţ, cuvântul ar fi fost TARGHETURILE, fără nicio cratimă şi scris cu GH, aşa cum l-a dus puţina lui minte pe autor.

Credeţi că ce v-am spus până acum e ceva ridicol? Aşi, nici vorbă! Abia acum veţi citi ceva cu adevărat ridicol. În paginile revistei publicată de firma D-Mail pentru promovarea produselor ei, am găsit termenul stupefiant de TESTIMONIALE! Lăsând la o parte că este un cuvânt pe care nu îl vom găsi în niciun dicţionar terestru, cam cum simţiţi voi că vă sună la ureche acest cuvânt, TESTIMONIALE? Cam la ce vă duce gândul când îl auziţi, mm?

Nu pot încheia fără a vă reaminti sondajul efectuat de dl. Pieleanu, care are mult mai multă competenţă decât mine, cel puţin în acest domeniu, sondaj care certifică faptul că peste 85% dintre români nu înţeleg nicio boabă din toate aceste titulaturi şi logo-uri englezeşti sau anglicizate…

Să auzim de bine!