Puţină istorie nu strică

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

A venit vara şi, odată cu ea, au venit ploile. Zilele mohorâte nu mă predispun la plimbări sau vizitări dar azi, iată că este o zi caldă şi senină. Tocmai portivită pentru un scurt intermezzo.
Plec de la serviciu şi mă gândesc unde să mă opresc şi ce să vizitez. Iar ideea îmi vine aproape instantaneu: ia să mă opresc la biserica Sfântul Gheorghe. Nu am aparatul de fotografiat la mine, dar pot reveni cu el oricând. E amplasată în plin centru al oraşului, e monument istoric, e legată de numele marelui domnitor, iată o câteva calităţi care o definesc drept un obiectiv interesant.
Cobor la staţia Sfântul Gheorghe şi mă îndrept spre curtea bisericii. Pentru început, atenţia îmi este atrasă de doi platani uriaşi, amplasaţi pe peluza din faţa intrării, la stânga şi la dreapta. Nu am cunoştinţe dendrologice, dar grosimea lor îmi confirmă o vârstă redutabilă şi îmi notez să mă interesez dacă nu au fost plantaţi odată cu ctitorirea bisericii.

Intrarea în biserică înseamnă şi intrarea într-o altă lume. Am intrat în multe şi destule biserici ca turist creştin, ca să fac poze sau să mă rog, dar acum mă simt copleşit de frumuseţea picturii. Recent restaurată, aceasta acoperă fiecare palmă de perete într-o armonie şi bogăţie a culorilor şi trupurilor cum nu am mai întâlnit.
Figuri de sfinţi sau de îngeri, personaje filiforme pictate în atât de binecunoscuta manieră bizantină îmi fac deliciul privirii. O catapeteasmă uriaşă şi foarte frumos lucrată îţi atrage privirea imediat cum ai pătruns în naos. Biserica este mare, aerisită şi excepţional de curată. Chiar lângă intrare, de pe un perete al pronaosului, îşi priveşte ctitoria domnitorul Brâncoveanu împreună cu soţia sa, doamna Maria, cu cele şapte fiice şi cei patru fii decapitaţi odată cu el.

Mă simt bine în biserică, mă simt liniştit şi atras de fiecare imagine. A privi ceasul acum mi se pare o impietate, aşa că mă opresc în dreptul fiecărui perete ca să-l admir. Şi aşa ajung în dreptul mormântului lui Constantin Brâncoveanu. Mare domnitor, purtând prenumele unui împărat la fel de creştin, este un domnitor martir al neamului şi al creştinismului. Spre cinstea parohului care păstoreşte locaşul, mormântul domnitorului martir este marcat de o panglică tricoloră şi vegheat de candele aprinse şi buchete de flori proaspete.
Iubitor de cultură şi de civilizaţie, bun gospodar, în cei 26 de ani de domnie a încurajat artele şi ştiinţa. El este cel care a întemeiat Academia domnească în Ţara Românească, el este cel care a susţinut şcoala românească din Scheii Braşovului. A susţinut şi finanţat construcţia de biblioteci şi şcoli, iar un stil arhitectural îi poartă numele, a ctitorit biserici şi mănăstiri ca nimeni altul. Toată activitatea lui de domnitor trădează convingerea sa în puterea culturii şi a credinţei străbune. Mulţumită lui turcii, care aveau să-l decapiteze după chinuri inumane chiar de ziua lui şi, totodată, a Înălţării Maicii Domnului, şi-au putut tipări prima lor carte religioasă cu scriitura lor. Brâncoveanu şi nu altcineva l-a adus în ţară şi l-a pus la treabă pe Antim Ivireanul.

O viaţă dedicată muncii şi propăşirii ţării a fost curmată într-un mod care ne înfioară şi astăzi, după secole. Stau în faţa mormântului marelui domn şi nu mă pot gândi la viaţa lui şi nici la lucrările lui; singură moartea lui este cea la care mă gândesc. La durerea şi suferinţa îndurate în timpul schingiurilor la care a fost supus cât timp a fost închis în închisoarea Edykule. El, domn al unei ţări! Mă gândesc la urletele şi durerea fiilor lui când au trebuit să-şi pună capetele pe eşafod, unul câte unul. La durerea şi suferinţa fiecăruia dintre copii de a vedea cum i se rostogoleşte la picioare capul fratelui. La umilinţa Brâncoveanului, mare domnitor şi mare ctitor de a-şi vedea fiii hăcuiţi ca vitele la abator fără ca nicio cancelarie occidentală, reprezentată prin ambasadorii prezenţi la eveniment să spună un cuvânt de oprobiu. La suferinţa lui sfâşietoare ca tată, de a vedea cum turcii pun în vârful suliţelor capetele copiilor lui. Mă gândesc la puterea credinţei din el, atunci când, cu toate acestea, a refuzat să abdice de la ortodoxia lui străbună.
De altfel, cancelariile occidentale nu au manifestat niciodată vreun resentiment faţă de turcimea sălbatică, nici chiar când aceasta a ajuns sub porţile Vienei. Ura faţă de credinţa originară, ortodoxismul, i-a determinat nu numai să nu se opună ascensiunii turceşti, ci chiar să o încurajeze. Să ne gândim că toate acestea se întâmplau la 1714, nu în epoca de piatră, iar până la Revoluţia franceză au mai trecut doar 75 de ani. Noi, cei de azi, nici nu ne imaginăm ce ar fi însemnat transformarea ţării în paşalâc, dacă nu am fi fost binecuvântaţi cu domnitorii pe care i-am avut. Putem să-i întrebăm pe sârbi, pe bulgari sau pe greci. Ca să avem o imagine mai clară, haideţi să ne reamintim că în 1826, în plină epocă modernă!, turcii au ras de pe faţa pământului localitatea răsculată Messolonggi din Grecia şi i-au ucis cei 10.500 de locuitori! În 1826! Iar cancelariile occidentale au fost la fel de mute cum au fost şi când suveranul unei ţări istorice a fost decapitat împreună cu cei patru fii de către suveranul unei ţări de năvălitori

Stau în faţa mormântului şi mă gândesc la credinţa şi iubirea din sufletul Doamnei Maria care i-a recuperat trupul aruncat de turci în apele Bosforului şi a putut să-l transporte şi să-l ascundă într-o biserică bulgărească, la Sozopol, până în 1720 când l-a putut îngropa creştineşte în ultima sa ctitorie, biserica Sfântul Gheorghe. Acum, sub o piatră mică zace şi trupul ei de Doamnă, mamă a unsprezece copii şi soţie devotată.
Stau în faţa mormântului placat cu vulturul brâncovenesc şi mă gândesc cât de frumoasă este istoria. Şi cât de tristă.
Să auzim de bine!
P.S. Se pare că bisericuţa din Sozopol e pe cale să devină un reper al istoriei creştinismului. Nu numai pentru că aici a fost depus temporar trupul marelui domn, ci şi pentru că aici s-a descoperit o mică raclă conţinând, fără posibilitate de tăgadă, câteva fragmente de oase aparţinând Sfântului Ioan Botezătorul.

P.P.S. A doua zi am revenit cu aparatul de fotografiat. Şi am încheiat sesiunea fotografică în bisericuţa vecină, Colţea, la rândul ei monument cantacuzin al istoriei şi credinţei româneşti.