Κατω απ’ τον ιδιο ηλιο/Sub acelaşi soare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Marele oraş ne întâmpină cu o zi însorită. Aterizăm la fix pe unul dintre aeroporturile oraşului (la cât este de mare, îmi vine greu a crede că are doar un singur aeroport). Este joi, prânzul este încă departe şi noi suntem iar în Istanbul.

Mărimea oraşului se vede nu numai pe kilometrajul taxiului, ci şi în preţ, care depăşeşte cu puţin douăzeci de euro până la hotel.

Hotelul Raymond este amplasat chiar în Cornul de Aur, cât se poate de aproape de centrul şi marile monumente ale oraşului. Camera este curată, mobilierul nou, iar fereastra dă spre o curte interioară, lucru care nu ne incomodează câtuşi de puţin pentru că nu pentru a sta cu coatele pe pervazul ferestrei camerei de hotel am venit.

Despachetăm în regim de urgenţă şi ieşim. Ieşim animaţi de un fel de furie. Trei zile nu sunt nici pe departe suficiente pentru a vedea tot ce este de văzut în marele oraş. Afară ne potopeşte lumina puternică a soarelui şi rămânem câteva momente în faţa hotelului pentru a ne reveni şi a ne face planul. Şi alegem Biserica Cisternă ca o primă ţintă. Plătim câte opt euro pentru fiecare bilet şi, călcând cu fereală pe treptele pasarelei de la intrare, pătrundem în lăcaş. Ceea ce ni se înfăţişează este copleşitor. O incintă subterană de aproape zece mii de metri pătraţi, cu bolta din cărămizi susţinută de peste trei sute de coloane înalte de nouă metri. Construită pe vremea împăratului Iustinian, avea rolul de a fi una din sursele de apă ale oraşului, apa apeductelor nemaifiind potabilă datorită atacurilor hoardelor barbare de avari, huni sau bulgari. În epoca modernă incinta a fost curăţată de nămolul adunat în decursul secolelor iar acum, la nivelul solului există doar o pătură de vreo două palme de apă limpede în care înoată nişte peşti aproape domesticiţi de numeroasele oferte nutritive puse la dispoziţie de turişti. Ceea ce ne uimeşte nu este aspectul ciclopic al ei, nici apa cu peşti şi nici atmosfera de basm produsă de luminile ascunse ci, frumuseţea construcţiei. Cu majoritatea coloanelor terminate cu capiteluri corintice, biserica este frumoasă, are o arhitectură frumoasă. Nimic pus la întâmplare, nimic potrivit din ochi sau făcut de mântuială. Şi continuăm să ne minunăm de această dorinţă de frumos şi perfecţiune a grecilor chiar şi pentru o construcţie subpământeană şi după ce ajungem iarăşi la lumina soarelui pe cale să asfinţească.

Ne retragem spre un mic local unde mâncăm şi fuga spre hotel pentru că soţiei nu-i place călătoria cu avionul, iar mâine avem o zi plină.

Ne sculăm pe la ora nouă, un mic dejun consistent în restaurantul de la subsolul hotelului, un schimb de amabilităţi cu personalul de servire şi ne apucăm de treabă. Fără a vizita interiorul, ne învârtim în jurul palatului celebrului Ibrahim Paşa (cei care vizionează serialul Suleyman magnificul cunosc mai bine personajul), palat devenit acum Muzeul de Artă Turcă şi Islamică. Evităm vizitarea pentru că avem presimţirea că admirarea exponatelor şi valoarea lor ne vor răpi întreaga zi. Şi, pentru că este în apropiere, decidem să abordăm Moscheea Albastră. Construcţie uriaşă, încercând să reproducă măreţia bisericii Sfânta Sofia, aflată peste drum. Construită mult, mult mai târziu decât Sfânta Sofia, sub sultanul Ahmed I-ul pe la anii 1600 din dorinţa explicit exprimată de a concura măreaţa biserică bizantină, moscheea a stârnit puternice controverse chiar în rândul populaţiei otomane, deoarece fondurile nu au provenit din părzile de război, aşa cum cerea tradiţia, ci din fondurile statului, pe seama cartierelor năpăstuite ale oraşului. Indiferent de sursele folosite, construcţia este o operă de artă, cel puţin în privinţa modului în care a fost soluţionată susţinerea cupolei, mai robustă decât la biserica bizantină.

Moscheea este înconjurată de o curte ale cărei clădiri adăpostesc o şcoală, un spital şi o cantină. La intrarea în sfântul lăcaş ni se dă o pungă în care să ne punem pantofii (pardoseala interioară este acoperită în totalitate de covoare groase şi moi...), iar soţia îşi înfăşoară un batic pe cap. De intrat în spaţiul destinat celor care se roagă nu este permis decât bărbaţilor. Ajung până în mijlocul uriaşei nave şi reuşesc să prind câteva cadre cu o parte din pereţii acoperiţi cu faianţă bleu, de unde vine şi numele moscheei, precum şi cu câteva vitralii. Este linişte, este curat şi atmosfera de rugăciune şi credinţă se simte chiar dacă nu eşti musulman.

La ieşire ne încălţăm şi facem o scurtă tură prin curtea în care tocmai se toarnă câteva secvenţe dintr-un film istoric.

Traversăm piaţa şi reuşim să găsim din prima Muzeul Mozaicului. Muzeul a fost construit pe ruinele unei aripi a palatului Bucoleon, palat regal al împăraţilor bizantini. Construit, se pare, în vremea împăratului Justinian I-ul, pe la anii 550, palatul avea decorată pardoseala cu mozaicuri superbe, atât de măiestrit lucrate încât cu greu le deosebeşti de fotografii. Ceea ce vedem noi acum ar avea o vechime de peste o mie patru sute cincizeci de ani! Impesionantă dorinţa de frumos a oamenilor acelor vremi... Nu aveau televizoare cu plasmă şi nici educaţie aleasă, dar dorinţa de a vedea lucruri frumoase era de nestăvilit. Iar noi, după atât amar de ani, ne bucurăm în continuare de frumuseţile lor... Am voie să fac câte poze vreau, dar fără utilizarea bliţului, ceea ce şi fac, o parte dintre ele putând fi admirate pe FotoBlogul din Drumul Taberei. Terminăm sesiunea de fotografii, dar continuăm să rămânem pe pasarela care înconjoară site-ul cu sufletele vibrând de frumuseţea şi expresivitatea reprezentărilor.

Părăsim zona trecând prin micul bazar Arasta şi ne uităm cu coada ochiului la o porţiune din zidul maritim care se vede în dreapta noastră. Decidem să ne continuăm ziua de azi cu o vizită în marele bazar şi magazinele din zonă, urmând ca mâine să vedem zidul de apărare şi Coloana lui Constantin. Drumul spre marele bazar are şi el propria încărcătură de istorie pentru simplul fapt că Divan Yolu, bulevardul pe care ne deplasăm, nu este altceva decât o porţiune a vechiului marelui şi renumitului drum roman Egnatia, drum pe care l-am parcurs şi în Grecia.

Pe nesimţite vine şi a treia zi. Primul punct, Coloana lui Constantin. Construită pe una dintre cele şapte coline (pentru că, vă reamintesc, aidoma Cetăţii Eterne, Constantinopole sau Noua Romă a fost ctitorit tot pe şapte coline) coloana arată jalnic. A pierdut statuia din vârf, precum şi un număr de tamburi, este arsă şi scursă, urme ale catastrofelor (pentru că poate fi numită aşa şi ocuparea şi pustiirea oraşului de către cavalerii cruciaţi) prin care a trecut. Cu o înălţime iniţială de peste treizeci şi cinci de metri şi construită din porfir (material folosit şi la sala în care se năşteau împăraţii în palatul Blacherne, de unde vine adăugirea de porfirogenetul/cel născut în porfir la numele împăraţilor bizantini) coloana ascunde unele legende. Una spune că în soclul ei ar fi fost îngropate de către ctitorul ei, împăratul Constantin, relicve ale unor statui greceşti, o bucată din cruce şi una din toporul lui Noe precum şi un număr din coşurile miracolului înmulţirii pâinilor. Tot legendă se pare că este şi aceea care spune că în vârful ei a fost pus de către turci capul lui Constantinos al XI-lea, ultimul împărat bizantin, ucis în luptele pentru apărarea oraşului, la 29 mai 1453. Oricum, din simbolul iniţial al măreţiei şi puterii, coloana de azi este un simbol al tristeţii şi pătimirii.

Şi iată-ne în faţa marelui zid de apărare aflat în partea de vest a oraşului. Zidul urmează o traiectorie uşor curbă pe direcţia nord-sud cale de vreo cinci kilometri, dacă socotesc după oboseala din picioarele noastre, izolând practic Cornul de Aur. Acum, zidul este dublat de o şosea modernă, dar asta nu ne încântă pentru că ne deplasăm folosind picioarele din dotare. Despre istoria lui e mult de povestit, aşa că mă voi rezuma la impresiile mele de turist. Zidul este cu adevărat măreţ. Este reproducerea vie a imaginii pe care mi-am format-o în copilărie despre zidurile cetăţii Troia. Format dintr-un zid exterior şi unul interior este atât de mare, atât de înalt şi de solid încât îţi este greu să te apropii de el, necum să-l dărâmi. Suntem în exteriorul zidului şi pământul pe care calc a mai fost călcat sub acelaşi soare la 1453 de sute de mii de oşteni turci, pământul pe care calc s-a hrănit cu sângele lor şi s-a îngrăşat cu trupurile lor. Acum 560 de ani, sub acelaşi soare, aici călcai în bălţi de sânge, pe trupuri sfârtecate, membre împăştiate, noroi amestecat cu organe şi creieri striviţi. La data ocupării de către turci, împăratul era mai mult un fel de primar, pentru că imperiul cuprindea doar perimetrul oraşului, Moreea (adică Peloponezul) şi mica Trebizondă, pe coasta Asiei Mici. Ultimul recensământ reflecta un număr de aproximativ 50.000 de locuitori! Puţini, infinit de puţin faţă de măreţia de odinioară şi ameninţarea puhoiului turcesc. Iar apărarea era asigurată de un număr de aproximativ 7.000 de oşteni (dacă nu mă înşeală memoria). Ce însemna asta? Dacă împărţim 7.000 de oşteni la cei aproximativ 22 de kilometri cât măsura împrejmuirea, inclusiv partea maritimă a zidului, ne rezultă un număr de 318 oşteni pe kilometru, adică un oştean la 3 (trei!) metri! Atât de subţire era apărarea oraşului. Cu toate acestea, aceşti oameni aflaţi la câte trei metri unul de altul, au avut puterea şi dârzenia să apere trei valuri ale atacului terestru şi numeroase alte atacuri maritime, au încercat să incendieze flota turcească adusă de Mehmed prin traversarea uscatului (!), se pare că au distrus uriaşul tun al lui Orban şi erau la un fir de păr să câştige lupta dacă nu se întâmplau două lucruri: retargerea comandantului genovez Giustiniani din cauza rănii căpătate, ceea ce a produs panică în rândul apărătorilor şi celebra Kerkoporta lăsată deschisă. Chiar acum ne aflăm în faţa unei porţi în zidul exterior şi mă întreb dacă nu cumva aceasta este celebra poartă „uitată” deschisă, prin care au năvălit atacatorii. Inimaginabil eroismul acestor oameni, cât de inutil şi cât de tardiv...

Zidul este marcat din loc în loc cu steagul turcesc. Fondul roşu al steagului l-a înlocuit pe cel verde a doua zi după căderea oraşului sub ocupaţie turcească din ordinul sultanului Mehmed, care dorea să arate astfel că a preluat nu numai teritoriul, dar şi măreţia Imperiului Bizantin, roşul fiind culoarea de fundal a steagului bizantin... Dorinţă rămasă fără nicio acoperire, dacă ne gândim doar la faptul cum populaţia a fost decimată şi oraşele pustiite de noul imperiu în Bulgaria, Serbia sau Grecia.

Faptul că un imperiu a cucerit un altul mă lasă rece. În fond, istoria ne arată exemple nenumărate în acest sens. Ca orice alt lucru, şi un imperiu poartă în el germenul morţii sale în chiar momentul naşterii. Nici faptul că dăinuia de 2206 ani nu este motiv suficient pentru regrete. Doar că Imperiul Bizantin nu a fost un simplu imperiu, a fost încununarea unirii culturii greceşti cu civilizaţia romană şi începuturile creştinismului, cea mai frumoasă şi mai nobilă îmbinare din istorie.

Ajungem la capătul de nord al zidului frânţi de oboseală şi purtând în suflet imaginea lui Constantinos al XI-lea, împăratul unui imperiu ajuns cât un oraş, pentru care a murit cu arma în mână. Deşi suntem în apropiere, lăsăm pe altă dată vizitarea palatului Blacherne şi a fortului Edicule, închisoarea domnului martir Constantin Brâncoveanu în oraşul turcesc cu cea mai frumoasă istorie grecească.

Să auzim de bine!
Notă: titlul articolului a fost preluat de pe discul cu acelaşi nume al lui Yiannis Ploutarhos.

Biserica tradusă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În toate articolele mele precedente referitoare la subiectul de mai jos, încercam că trag un semnal de alarmă privind anglicizarea intensă şi fără rost a limbii române. Chiar mă miram mai zilele trecute de un prost care, într-una din reclame, zbiară la un copilaş pe nume Luca: Game over! făcându-i însă semnul pe care îl fac antrenorii de baschet atunci când cer pauză (sau time out, ca să vorbesc pe limba nătărăului). Dar iată că grădina Domnului e mare şi ne oferă un revers al medaliei. Mă rog, îmi oferă, pentru că nu am auzit pe alţii ca să vocifereze.

Este vorba de reversul anglicizării şi anume, românizarea fără rost. Şi nu mă refer aici la acea românizare cultivată de mentorii Şcolii Ardelene, ca să zicem nasuflete în loc de batistă sau gâtlegău în loc de cravată. Mă refer la românizarea pură şi simplă, care naşte tâmpenii la fel de mari ca şi anglicizarea intensivă.

Găsesc zilele trecute în cutia poştală un pliant de ofertă de la o firmă, presupun, de turism, Beck pe numele ei. Atent cum sunt de felul meu, am citit pliantul de la un capăt la altul dornic să găsesc ceva tentant în conţinutul lui. Excursia propusă urma ca să se efectueze în Turcia, mai precis în Istanbul, ceea ce m-a făcut să citesc cu şi mai mare atenţie conţinutul pliantului, iubitor de Istanbul cum mă ştiţi.

Şi nu mică mi-a fost surpriza ca să dau peste o perlă. Este vorba de un citat în care se face referire la vizitarea bisericii Sfânta Înţelepciune. Nu ştiţi biserica Sfânta Înţelepciune din Istanbul? Nici nu aveţi cum, decât dacă ştiţi limba greacă, limbă în care "înţelepciune" se traduce prin "sofia". Altfel spus, era vorba de biserica Sfânta Sofia tradusă pe româneşte. Că „sofia” se traduce prin „înţelepciune” este una, dar ca să traduci un nume propriu consacrat este alta. Chiar sunt curios de rezultatele unui sondaj paralel: cine a auzit de biserica Sfânta Sofia şi cine a auzit de biserica Sfânta Înţelepciune? Sunt de acord că numele de Sofia nu are nicio legătură iniţială cu numele vreunei sfinte, numele de Αγια Σοφια/Aghia Sophia neînsemnând altceva decât Sfâta Înţelepciune.

Numai că acest nume nu se traduce, este un nume care se citeşte aşa cum este lăsat de mămica şi tăticul lui (adică împăratul Constantin şi împărăteasa Elena pentru că ei au ctitorit prima construcţie pe la anii 300, cea actuală datorându-se împăratului Iustinian pe la anii 500), la fel ca New York sau Capetown. Nu cred că există vreun pliant turistic în care turiştii să fie invitaţi să facă un tur al Noului York sau în Oraşulcapului.

Mă rog, mă refer pliantele care există în alte ţări, pentru că la noi totul e posibil... Sau, mai ştii, poate că prin Anglia circulă pliante în care oraşul Răcari e scris ca fiind Corkscrewers?

Să auzim de bine!

To protect and to serve

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Vi se pare cunoscută lozinca, ai? Desigur. Este lozinca poliţiştilor din State. Dar, acum că m-am enervat, vă voi povesti ce fac poliţiştii din Turcia. Turcia pe care noi o acuzăm de toate relelele din noi.
Sunt cazat la un hotel ieftin undeva, în apropierea Marelui Bazar. Am reuşit cu o oarecare dificultate să ajung la destinaţie dar, deşi sunt considerat un şofer cu sânge în veioză, nu mă încumet ca să parcurg şoselele din Istanbul la ore de vârf. Nu este vorba doar de aglomeraţie, ci şi de regulile lor specifice de circulaţie, reguli nescrise, dar pe care ei le respectă, lucru cu care sunt învăţat din voiajele făcute în Grecia. Asta ca să nu mai vorbesc de viteza cu care circulă în oraş evident, atunci când au prilejul.
Într-una din zile, am fost nevoit să merg până la Consulat. Ei bine, am reuşit să ies din parcare, am reuşit să intru în bulevardul care mă ducea la locul dorit dar, din nefericire, am intrat pe banda a III-a, iar eu aveam nevoie să fiu pe banda I-a ca, după un timp, să pot face la dreapta. Ei bine, am fost nevoit să parcurg bulevardul de trei ori (câte odată pentru fiecare bandă) dus-întors ca să reuşesc în capetele bulevardului să trec de pe o bandă pe alta. Practic, pentru câţiva kilometri în linie dreaptă, am făcut vreo cincizeci de kilometri tot fâţâindu-mă pe benzile bulevardului. De atunci, ieşirile mele motorizate au loc după orele 23, când circulaţia se mai potoleşte cât de cât.
Cum vă spuneam, reuşisem să ajung la hotel, să găsesc loc de parcare, să mă plimb, iar acum se apropia momentul întoarcerii acasă. E seară şi mă învârt pe lângă maşină ca orice şofer prudent. Mai verific o presiune, mai verific nivelul diverselor lichide şi umori din motor, toate cu ideea de a avea o călătorie lipsită de evenimente. Un gând mă frământă din greu: cum voi reuşi să ies la autostradă? Ca să fiu sincer, am o hartă dar, pe cuvânt de onoare dacă înţeleg ceva, deşi este scrisă suficient de citeţ. Aşa cum tot stau şi mă socotesc pe lângă maşină făcându-mi de lucru, văd un poliţist că mă fixează. Simt o oarecare jenă pentru că ştiu că nu e de glumă cu ei. Omul coboară de pe motocicletă şi se apropie de mine. E blindat de tot felul de platoşe şi apărători şi este foarte grav. Îl examinez ca să văd dacă are revolver la brâu. Are. Cu acelaşi aer grav ajunge lângă mine şi îmi spune ceva în turceşte. Încerc, folosind cunoştinţele lingvistice din dotare să îi explic că nu înţeleg ce spune. Cu o amestecătură de semne şi fragmente de limbă engleză, poliţistul mă întreabă dacă sunt posesorul maşinii. Îi confirm cu convingere. Mă întreabă, folosind aceleaşi unelte lingvistice, când voi pleca. Îi raportez că intenţionez să plec mâine dimineaţă la ora nouă. Pe un ton şi cu o mimică ce nu admiteau replică, îmi spune ca la nouă să fiu lângă maşină. Şi pleacă lăsându-mă pradă unui vagon de întrebări. A doua zi dimineaţă, fix la ora nouă sunt lângă portieră. Apare şi poliţistul, uriaş, călărind o motocicletă cât toate zilele. Mă salută scurt şi mă întreabă în ce direcţie vreau să merg. Îi răspund cât pot de cinstit că, spre casă, spre România. Îmi face semn să pornesc şi să mă ţin după el, ceea ce şi fac fără crâcnire. Mergem aşa o bună bucată de drum, el semnalizând, iar eu ţinându-mă după el. La un moment dat, după ce ieşisem bine din oraş, trage pe dreapta şi îmi face semn ca să vin lângă el. Mă apropii, deschid geamul, iar el îmi explică prin semne şi engleza lui fragmentară:
- Acesta este drumul spre România. Mergeţi drept, respectaţi indicatoarele şi veţi ajunge acasă. Drum bun!U
imit de gestul lui, nu mai sunt în stare de nicio replică. Omul ambalează puternic şi pleacă în forţă.
Ei, ce ziceţi de un asemenea poliţist? V-ar plăcea să avem aşa ceva în România, nu?
Să auzim de bine!

Domnul Lucescu din Istanbul

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Nu este prima dată când vizitez Istanbulul. Dacă vizita anterioară am făcut-o utilizând maşina din dotare, acum sunt păţit şi evit capcana. Pentru că, dragii mei cititori de blog, dacă noi considerăm că parcarea este o problemă în Bucureşti, atunci nu ştim ce vorbim. Pentru un neavenit, manevrarea şi parcarea în acest oraş sunt lucruri la care nici nu a visat. Majoritatea străzilor sunt în pantă şi atât de înguste încât conduci tot timpul cu gândul că vei rămâne fără oglinzile laterale sau că îţi vei găsi maşina în apele Bosforului. Evident că opţiunea de a nu călători cu autoturismul îşi are părţile ei negative. Una din ele este uzura exagerată a pingelelor.
Mă aflu în Istanbul de câteva zile. Umblu de dimineaţa până seara prin oraş cu dorinţa disperatului de a nu pierde nimic din ceea ce merită văzut sau ştiut. Am norocul oferit de cazarea într-un hotel aflat oarecum în mijlocul problemelor, ceea ce îmi uşurează accesul în orice direcţie m-aş îndrepta.
Seturile de baterii se termină unul după altul şi eu nu prididesc cu fotografiatul. Picioarele nu mi le mai simt şi cred că puterile mi se apropie de sfârşit. Azi e ultima zi de stat şi mă îndrept grăbit spre hotel. Am comandat taxiul ca să vină să mă ia la o anumită oră şi orice întârziere este exclusă. Aici este nevoie de o mică paranteză. Două din regulile învăţate în decursul timpului privitoare la Istanbul sunt următoarele:
1. Trebuie să fii atent când mergi pe trotuar ca să nu te acroşeze un tramvai. Chestia pare paradoxală, dar aşa este. Sunt străzi la care trotuarul este atât de îngust încât, dacă te opreşti să admiri o vitrină şi ai un rucsăcel în spate, şansele de a fi agăţat de tramvai sunt de 98,76%.
2. Nu trebuie să te opreşti ca să admiri vreo vitrină. Lucrul trebuie făcut de la o distanţă minimă care să-ţi asigure supravieţuirea în caz că te observă patronul. Eventual, de pe celălalt trotuar. Numai în acest fel poţi evita invitaţiile lui deosebit, dar deosebit de insistente de a pătrunde în magazin.
Cum vă spuneam, mă întorceam spre hotel când, aud clopoţelul tramvaiului în spatele meu. Conform cu regula nr. 1, mă repliez urgent spre dreapta şi nimeresc în felul acesta drept în uşa unui magazin de covoare. Conştient că am călcat regula nr. 2, aştept cu inima ticăind ca să se îndepărteze tramvaiul şi încerc un sprint cu ultimele puteri. Gest inutil pentru că patronul îmi apare în faţă zâmbind cu gura până la urechi şi invitându-mă ca să-i calc pragul. Grăbit cu gândul la avion şi agasat de insistenţele lui de a cumpăra cel mai frumos covor din Univers, uit să îi răspund în engleză sau o altă limbă şi glăsuiesc în dulcele grai românesc:
- Nene, sunt grăbit. Te rog să mă ierţi, dar nu intru.
Şi dau să ţâşnesc în continuare. Dar omul mă atacă făţiş:
- Aaa, vorbiţi româneşte?
Mirat de corectitudinea exprimării, mă pune păcatul să-i răspund:
- Da, cum să nu? Doar sunt român.
Atâta i-a trebuit. Cu gura zâmbind până la urechi, omul se relaxează complet:
- Perfeeect! România! Iubesc România. Lucescu! exclamă el în continuare şi-mi întinde mâna.
Crezând că s-a prezentat, îi răspund în timp ce mă îndepărtez:
- Da, încântat de cunoştinţă. Mă bucur domnule Lucescu, dar te rog să mă înţelegi, bani nu mai am şi nici timp. Pierd avionul!
Şi o iau la fugă. Ajuns în ţară, unul din prieteni, bun cunoscător atât al fotbalului, cât şi a lipsei mele totale de apetenţă pentru acest sport, îmi sugerează cu tact:
- Ştii, omul nu s-a prezentat. Lucescu e numele unui fotbalist.
Să auzim de bine!

Imagini din Istanbul

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Săptămâna trecută am făcut o promisiune unuia din cititorii blogului meu. Aceea de a publica pe blogul meu câteva din cele mai frumoase imagini pe care le voi surprinde în Istanbul.
Ajuns la faţa locului am început să-mi dau seama de gravitatea promisiunii făcute. Deşi nu sunt la prima vizită în acest oraş, cantitatea de istorie pe metru pătrat pe care o observ e imensă. Şi nu numai. Viaţa deosebit de animată a oraşului, complexitatea ei, multitudinea de oameni şi de rase întâlnite pun la grea încercare un fotograf, oricât de amator ar fi. Monumente în stare excepţională sau ruine, toate din vremuri imemoriale, îţi aduc în prim plan istoria zbuciumată a acelor locuri şi de ce nu, a noastră. Nume sonore ale istoriei antice sau medievale răsună la tot pasul. Nu ştii ce să fotografiezi mai întâi, imagini de ansamblu sau detalii? Oameni sau monumente?
Oricum am întors lucrurile, cantitatea de informaţie acumulată cu ajutorul camerei de fotografiat e enormă. Mi-am umplut până la refuz toate stick-urile şi cardurile de memorie. După cum observa o cunoştinţă în timpul unei discuţii avute pe tema celor de mai sus, îmi va trebui un an ca să sortez şi să editez fotografiile făcute într-o zi.
Mi se pare interesant covrigarul care merge cu tava cu 100 de covrigi aşezată pe cap, dar îmi este imposibil să-mi refuz plăcerea de a fotografia Omfalion-ul, centrul lumii (de la grecescul ομφαλός = buric), locul unde se încoronau împăraţii bizantini. Sunt superbe coloanele din Biserica Cisternă, dar să trec pe lângă Coloana lui Constantin fără să apăs pe declanşator mi se pare o impietate. Toate acestea mi-au făcut alegerea foarte dificilă. În final, eu trebuie să-mi ţin promisiunea, dar încă nu ştiu care poze să le postez din miile făcute.
Ceea ce vedeţi în imaginea postată este alegerea mea finală. Sunt convins că mulţi din voi NU înţeleg despre ce este vorba. Este vorba de poza unei staţii de tramvai din Istanbul. Ciudat, nu? Din atâtea poze cu monumente minunate, eu să aleg tocmai poza unei staţii de tramvai? Ei bine, dragii mei, poza asta spune foarte multe. Spune despre faptul că turcii (cel puţin cei din Istanbul) îşi cumpără biletul de transport de la tonetă, îl introduc în cititor şi intră pe peronul tramvaiului pe la turnicheţii deschişi de cititorul de bilet! Nu sar gardul, nu sar peste turnicheţi, nu intră traversând de pe celălalt sens, nimic din toate astea. Pur şi simplu stau la rând, aşteaptă deschiderea turnicheţilor, intră pe peronul tramvaiului şi aşteaptă sosirea tramvaiului. Fără vreun controlor sau jandarm care să-i supravegheze. Lucrurile acestea se întâmplă în Turcia, Turcia cea blamată de noi ca fiind vinovată de toate balcanismele, toată murdăria, toată lenea şi toată neamprostia care ne caracterizează.
Credeţi că veţi apuca să vedeţi aşa ceva în România cea civilizată? Eu nu.
Să auzim de bine!