Thasos în doi (9)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Astăzi am decis să îi arătăm şi lu’ naşu’ plaja Pachis. Aşa că, după cuvenitele procese de fagocitoză a preparatelor culinare etalate în restaurantul hotelului la bufetul suedezo-norvegiano-finlandez, luăm cap compas plaja respectivă. Am stabilit o oră de întâlnire mai blândă, mai omenească, pentru că omul e din aceia de se scoală şi sâmbăta la şapte...
Ei sunt cazaţi într-un hotel din Potos, în sudul insulei, aşa că gestul de a veni până aici este unul de apreciat. Dorinţa mea expresă este de a găsi locuri la Tropical, pentru a-l dedulci şi pe naşu’ la plăcerile mojito-ului... şi reuşim din prima.
Ne aranjăm şezlongurile şi pornim în cunoscutul pelerinaj la bar. Cât timp barmanul prepară licoarea pierzaniei, am un mic schimb de cuvinte cu el:
- Am mai adus un client pentru mojito, e prietenul meu.
- Da, văd, mulţumesc! Ştiţi ceva? De când aţi strigat că aici se prepară cel mai bun mojito din Grecia nu mai prididesc cu comenzile.
- Perfect, mă bucur.
- Daaa, de azi dimineaţă (este ora 11, nota mea) am preparat deja 18!
Vestea dată de bunul om mă umple de bucurie. Iată că perseverenţa şi metodele înaintate în educaţie dau întotdeauna rezultate pozitive, îi spun eu mulţumit lu’ naşu’, care nu-mi poate răspunde fiind deja cufundat cu nasul de naş în sonda cu mojito.
Ne întoarcem la umbrele, dar nu pentru mult timp pentru că soarele arde efectiv şi ne gândim că o baie ar fi tocmai ceea ce ne trebuie. Eroare, ca să nu zic greşeală, pentru că apa mării este aşa de caldă încât nu ştim dacă suntem în apă sau afară. Împreună cu soţiile ne dedăm unor jocuri în apă, care se dovedesc atât de vesele şi plăcute că aproape uităm să ieşim.
Ne întoarcem pe şezlonguri şi nu ne trebuie mult timp ca să observăm că un nou grup s-a aşezat în vecinătatea noastră, iar femeile grupului sunt topless. Nici în iunie, nici acum, în august, nici aici şi nici pe altă plajă din insulă, nici acum şi nici cu ocazia altor vizite nu am mai văzut aşa ceva, iar îndrăzneala lor (zic îndrăzneală ca să nu zic nesimţire, nu pentru că suntem pudibonzi, dar grecii nu practică aşa ceva, deşi numai de lipsa apetitului sexual nu pot fi acuzaţi, pentru asemenea amatori având plaje separate) ne face să punem pariuri: sunt sau nu românce. Ei bine, sunt. Am stabilit şi aici o performanţă cu care ne putem mândri: singurele femei topless văzute de noi de când batem plajele Greciei sunt românce. După vorbă (că după port n-au cum...), par a fi din Transilvania şi este a doua oară (după dezastrul numit Boc şi liota adusă de el la Bucureşti) când văd ardeleni făcându-se de băcănie.
Vine şi momentul despărţirii temporare pentru că am stabilit ca în seara asta să mergem noi la ei, cu atât mai mult cu cât ne spun că au descoperit în Potos un zăcământ cu parfumuri incredibil de ieftine.
Ne întoarcem la hotel, ne schimbăm şi luăm drumul Potosului. Conduc eu de data asta şi ajungem la destinaţi la ora estimată. Parcăm pe un maidan şi începem să căutăm hotelul. Nici urmă de un hotel cu respectivul nume. După ce bântuim locul o bună bucată de timp (noroc că suntem prevăzători şi ne-am luat o marjă de timp), mă decid să intru într-un magazin şi să solicit ajutor specializat:
- Bună ziua! Am nevoie de ajutor. Ştiţi unde se află hotelul S.? îi spun în greceşte.
Îmi este dat să iau notă (pentru a câta oară?) de amabilitatea grecilor, cel puţin faţă de turişti.
- Da, sigur, veniţi cu mine!
Şi vânzătoarea mă ia de mână, iese din prăvălie şi, după câţiva metri, ne explică:
- Mergeţi înainte, o luaţi pe prima alee la stânga, la intersecţie vedeţi un panou cu o cruce roşie, iar în dreapta e hotelul.
Îi mulţumesc frumos şi dăm să ne îndepărtăm, dar femeia strigă după noi:
- Aţi înţeles, a fost clar? Nu vreţi să merg cu dumneavoastră?
Îi mulţumim din nou şi o asigurăm că totul a fost foarte clar. Şi chiar a fost pentru că vedem imediat hotelul. Întâlnirea de gradul trei are loc la piscina hotelului, unde naşu’ îşi savurează cafeaua şi ţigara de după cină.
Şi ne îndreptăm spre prima ţintă, magazinul cu parfumuri. Ei bine, aici putem găsi toate mărcile de parfumuri, masculine sau feminine la preţuri incredibil de mici. Nu bag mâna în foc că sunt originale, dar mirosul este, ca şi durata cât se menţine mirosul (de dimineaţă, naşa îmi dăduse un puf pe încheietura mâinii ca să mă conving şi, după toate băile în mare şi duşul de la hotel, acum este 11 noaptea şi încheietura mea miroase la fel). Aşa că, după îndelungi analize de miros şi pufăituri decidem şi cumpărăm patru flacoane la un preţ echivalent de vreo 30 de lei flaconul. Încheiem seara apoteotic la un bar discret în capătul staţiunii. Acum, pentru cei care mă cunosc, cum credeţi că se numeşte licoarea bahică cu care ne-am desfătat? Exact, mojitooo! Mojito să trăiască!
E trecut bine de miezul nopţii, iar oamenii trebuie să se retragă la odihnă, pentru că mâine vor pleca. Aşa că îi conducem până la hotel, ne luăm rămas bun, iar noi ne întoarcem în centrul staţiunii ca să mai dăm o tură. Pe la ora unu ni se face o aşa foame că nu mai rezistăm şi ne aşezăm la una din mesele unei taverne. Vrem să mai ajungem şi la hotel, aşa că nu stăm să analizăm meniul, ci comandăm scurt câte un gyros la farfurie. Cine o face ca noi, ca noi să păţească, pentru că ni se aduce câte un gyros atât de mare încât nici eu, om care merg la sală de trei ori pe săptămână, nu îl pot dovedi, aşa că luăm jumătăţile cu noi, la pachet.
Şi ne întorcem la hotel, în camera noastră cea fără de televizor...
Să auzim de bine!

Κατω απ’ τον ιδιο ηλιο/Sub acelaşi soare

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Marele oraş ne întâmpină cu o zi însorită. Aterizăm la fix pe unul dintre aeroporturile oraşului (la cât este de mare, îmi vine greu a crede că are doar un singur aeroport). Este joi, prânzul este încă departe şi noi suntem iar în Istanbul.

Mărimea oraşului se vede nu numai pe kilometrajul taxiului, ci şi în preţ, care depăşeşte cu puţin douăzeci de euro până la hotel.

Hotelul Raymond este amplasat chiar în Cornul de Aur, cât se poate de aproape de centrul şi marile monumente ale oraşului. Camera este curată, mobilierul nou, iar fereastra dă spre o curte interioară, lucru care nu ne incomodează câtuşi de puţin pentru că nu pentru a sta cu coatele pe pervazul ferestrei camerei de hotel am venit.

Despachetăm în regim de urgenţă şi ieşim. Ieşim animaţi de un fel de furie. Trei zile nu sunt nici pe departe suficiente pentru a vedea tot ce este de văzut în marele oraş. Afară ne potopeşte lumina puternică a soarelui şi rămânem câteva momente în faţa hotelului pentru a ne reveni şi a ne face planul. Şi alegem Biserica Cisternă ca o primă ţintă. Plătim câte opt euro pentru fiecare bilet şi, călcând cu fereală pe treptele pasarelei de la intrare, pătrundem în lăcaş. Ceea ce ni se înfăţişează este copleşitor. O incintă subterană de aproape zece mii de metri pătraţi, cu bolta din cărămizi susţinută de peste trei sute de coloane înalte de nouă metri. Construită pe vremea împăratului Iustinian, avea rolul de a fi una din sursele de apă ale oraşului, apa apeductelor nemaifiind potabilă datorită atacurilor hoardelor barbare de avari, huni sau bulgari. În epoca modernă incinta a fost curăţată de nămolul adunat în decursul secolelor iar acum, la nivelul solului există doar o pătură de vreo două palme de apă limpede în care înoată nişte peşti aproape domesticiţi de numeroasele oferte nutritive puse la dispoziţie de turişti. Ceea ce ne uimeşte nu este aspectul ciclopic al ei, nici apa cu peşti şi nici atmosfera de basm produsă de luminile ascunse ci, frumuseţea construcţiei. Cu majoritatea coloanelor terminate cu capiteluri corintice, biserica este frumoasă, are o arhitectură frumoasă. Nimic pus la întâmplare, nimic potrivit din ochi sau făcut de mântuială. Şi continuăm să ne minunăm de această dorinţă de frumos şi perfecţiune a grecilor chiar şi pentru o construcţie subpământeană şi după ce ajungem iarăşi la lumina soarelui pe cale să asfinţească.

Ne retragem spre un mic local unde mâncăm şi fuga spre hotel pentru că soţiei nu-i place călătoria cu avionul, iar mâine avem o zi plină.

Ne sculăm pe la ora nouă, un mic dejun consistent în restaurantul de la subsolul hotelului, un schimb de amabilităţi cu personalul de servire şi ne apucăm de treabă. Fără a vizita interiorul, ne învârtim în jurul palatului celebrului Ibrahim Paşa (cei care vizionează serialul Suleyman magnificul cunosc mai bine personajul), palat devenit acum Muzeul de Artă Turcă şi Islamică. Evităm vizitarea pentru că avem presimţirea că admirarea exponatelor şi valoarea lor ne vor răpi întreaga zi. Şi, pentru că este în apropiere, decidem să abordăm Moscheea Albastră. Construcţie uriaşă, încercând să reproducă măreţia bisericii Sfânta Sofia, aflată peste drum. Construită mult, mult mai târziu decât Sfânta Sofia, sub sultanul Ahmed I-ul pe la anii 1600 din dorinţa explicit exprimată de a concura măreaţa biserică bizantină, moscheea a stârnit puternice controverse chiar în rândul populaţiei otomane, deoarece fondurile nu au provenit din părzile de război, aşa cum cerea tradiţia, ci din fondurile statului, pe seama cartierelor năpăstuite ale oraşului. Indiferent de sursele folosite, construcţia este o operă de artă, cel puţin în privinţa modului în care a fost soluţionată susţinerea cupolei, mai robustă decât la biserica bizantină.

Moscheea este înconjurată de o curte ale cărei clădiri adăpostesc o şcoală, un spital şi o cantină. La intrarea în sfântul lăcaş ni se dă o pungă în care să ne punem pantofii (pardoseala interioară este acoperită în totalitate de covoare groase şi moi...), iar soţia îşi înfăşoară un batic pe cap. De intrat în spaţiul destinat celor care se roagă nu este permis decât bărbaţilor. Ajung până în mijlocul uriaşei nave şi reuşesc să prind câteva cadre cu o parte din pereţii acoperiţi cu faianţă bleu, de unde vine şi numele moscheei, precum şi cu câteva vitralii. Este linişte, este curat şi atmosfera de rugăciune şi credinţă se simte chiar dacă nu eşti musulman.

La ieşire ne încălţăm şi facem o scurtă tură prin curtea în care tocmai se toarnă câteva secvenţe dintr-un film istoric.

Traversăm piaţa şi reuşim să găsim din prima Muzeul Mozaicului. Muzeul a fost construit pe ruinele unei aripi a palatului Bucoleon, palat regal al împăraţilor bizantini. Construit, se pare, în vremea împăratului Justinian I-ul, pe la anii 550, palatul avea decorată pardoseala cu mozaicuri superbe, atât de măiestrit lucrate încât cu greu le deosebeşti de fotografii. Ceea ce vedem noi acum ar avea o vechime de peste o mie patru sute cincizeci de ani! Impesionantă dorinţa de frumos a oamenilor acelor vremi... Nu aveau televizoare cu plasmă şi nici educaţie aleasă, dar dorinţa de a vedea lucruri frumoase era de nestăvilit. Iar noi, după atât amar de ani, ne bucurăm în continuare de frumuseţile lor... Am voie să fac câte poze vreau, dar fără utilizarea bliţului, ceea ce şi fac, o parte dintre ele putând fi admirate pe FotoBlogul din Drumul Taberei. Terminăm sesiunea de fotografii, dar continuăm să rămânem pe pasarela care înconjoară site-ul cu sufletele vibrând de frumuseţea şi expresivitatea reprezentărilor.

Părăsim zona trecând prin micul bazar Arasta şi ne uităm cu coada ochiului la o porţiune din zidul maritim care se vede în dreapta noastră. Decidem să ne continuăm ziua de azi cu o vizită în marele bazar şi magazinele din zonă, urmând ca mâine să vedem zidul de apărare şi Coloana lui Constantin. Drumul spre marele bazar are şi el propria încărcătură de istorie pentru simplul fapt că Divan Yolu, bulevardul pe care ne deplasăm, nu este altceva decât o porţiune a vechiului marelui şi renumitului drum roman Egnatia, drum pe care l-am parcurs şi în Grecia.

Pe nesimţite vine şi a treia zi. Primul punct, Coloana lui Constantin. Construită pe una dintre cele şapte coline (pentru că, vă reamintesc, aidoma Cetăţii Eterne, Constantinopole sau Noua Romă a fost ctitorit tot pe şapte coline) coloana arată jalnic. A pierdut statuia din vârf, precum şi un număr de tamburi, este arsă şi scursă, urme ale catastrofelor (pentru că poate fi numită aşa şi ocuparea şi pustiirea oraşului de către cavalerii cruciaţi) prin care a trecut. Cu o înălţime iniţială de peste treizeci şi cinci de metri şi construită din porfir (material folosit şi la sala în care se năşteau împăraţii în palatul Blacherne, de unde vine adăugirea de porfirogenetul/cel născut în porfir la numele împăraţilor bizantini) coloana ascunde unele legende. Una spune că în soclul ei ar fi fost îngropate de către ctitorul ei, împăratul Constantin, relicve ale unor statui greceşti, o bucată din cruce şi una din toporul lui Noe precum şi un număr din coşurile miracolului înmulţirii pâinilor. Tot legendă se pare că este şi aceea care spune că în vârful ei a fost pus de către turci capul lui Constantinos al XI-lea, ultimul împărat bizantin, ucis în luptele pentru apărarea oraşului, la 29 mai 1453. Oricum, din simbolul iniţial al măreţiei şi puterii, coloana de azi este un simbol al tristeţii şi pătimirii.

Şi iată-ne în faţa marelui zid de apărare aflat în partea de vest a oraşului. Zidul urmează o traiectorie uşor curbă pe direcţia nord-sud cale de vreo cinci kilometri, dacă socotesc după oboseala din picioarele noastre, izolând practic Cornul de Aur. Acum, zidul este dublat de o şosea modernă, dar asta nu ne încântă pentru că ne deplasăm folosind picioarele din dotare. Despre istoria lui e mult de povestit, aşa că mă voi rezuma la impresiile mele de turist. Zidul este cu adevărat măreţ. Este reproducerea vie a imaginii pe care mi-am format-o în copilărie despre zidurile cetăţii Troia. Format dintr-un zid exterior şi unul interior este atât de mare, atât de înalt şi de solid încât îţi este greu să te apropii de el, necum să-l dărâmi. Suntem în exteriorul zidului şi pământul pe care calc a mai fost călcat sub acelaşi soare la 1453 de sute de mii de oşteni turci, pământul pe care calc s-a hrănit cu sângele lor şi s-a îngrăşat cu trupurile lor. Acum 560 de ani, sub acelaşi soare, aici călcai în bălţi de sânge, pe trupuri sfârtecate, membre împăştiate, noroi amestecat cu organe şi creieri striviţi. La data ocupării de către turci, împăratul era mai mult un fel de primar, pentru că imperiul cuprindea doar perimetrul oraşului, Moreea (adică Peloponezul) şi mica Trebizondă, pe coasta Asiei Mici. Ultimul recensământ reflecta un număr de aproximativ 50.000 de locuitori! Puţini, infinit de puţin faţă de măreţia de odinioară şi ameninţarea puhoiului turcesc. Iar apărarea era asigurată de un număr de aproximativ 7.000 de oşteni (dacă nu mă înşeală memoria). Ce însemna asta? Dacă împărţim 7.000 de oşteni la cei aproximativ 22 de kilometri cât măsura împrejmuirea, inclusiv partea maritimă a zidului, ne rezultă un număr de 318 oşteni pe kilometru, adică un oştean la 3 (trei!) metri! Atât de subţire era apărarea oraşului. Cu toate acestea, aceşti oameni aflaţi la câte trei metri unul de altul, au avut puterea şi dârzenia să apere trei valuri ale atacului terestru şi numeroase alte atacuri maritime, au încercat să incendieze flota turcească adusă de Mehmed prin traversarea uscatului (!), se pare că au distrus uriaşul tun al lui Orban şi erau la un fir de păr să câştige lupta dacă nu se întâmplau două lucruri: retargerea comandantului genovez Giustiniani din cauza rănii căpătate, ceea ce a produs panică în rândul apărătorilor şi celebra Kerkoporta lăsată deschisă. Chiar acum ne aflăm în faţa unei porţi în zidul exterior şi mă întreb dacă nu cumva aceasta este celebra poartă „uitată” deschisă, prin care au năvălit atacatorii. Inimaginabil eroismul acestor oameni, cât de inutil şi cât de tardiv...

Zidul este marcat din loc în loc cu steagul turcesc. Fondul roşu al steagului l-a înlocuit pe cel verde a doua zi după căderea oraşului sub ocupaţie turcească din ordinul sultanului Mehmed, care dorea să arate astfel că a preluat nu numai teritoriul, dar şi măreţia Imperiului Bizantin, roşul fiind culoarea de fundal a steagului bizantin... Dorinţă rămasă fără nicio acoperire, dacă ne gândim doar la faptul cum populaţia a fost decimată şi oraşele pustiite de noul imperiu în Bulgaria, Serbia sau Grecia.

Faptul că un imperiu a cucerit un altul mă lasă rece. În fond, istoria ne arată exemple nenumărate în acest sens. Ca orice alt lucru, şi un imperiu poartă în el germenul morţii sale în chiar momentul naşterii. Nici faptul că dăinuia de 2206 ani nu este motiv suficient pentru regrete. Doar că Imperiul Bizantin nu a fost un simplu imperiu, a fost încununarea unirii culturii greceşti cu civilizaţia romană şi începuturile creştinismului, cea mai frumoasă şi mai nobilă îmbinare din istorie.

Ajungem la capătul de nord al zidului frânţi de oboseală şi purtând în suflet imaginea lui Constantinos al XI-lea, împăratul unui imperiu ajuns cât un oraş, pentru care a murit cu arma în mână. Deşi suntem în apropiere, lăsăm pe altă dată vizitarea palatului Blacherne şi a fortului Edicule, închisoarea domnului martir Constantin Brâncoveanu în oraşul turcesc cu cea mai frumoasă istorie grecească.

Să auzim de bine!
Notă: titlul articolului a fost preluat de pe discul cu acelaşi nume al lui Yiannis Ploutarhos.

În spatele uşilor închise

Imagine preluată de pe rokssana.wordpress.com

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Suntem o familie modernă, o familie căreia îi plac vizitele, cu atât mai mullt când noi suntem cei care mergem pe capul altora... Luminaţi de acest principiu modern şi sănătos, acceptăm invitaţia unor prieteni mai ales că, pe surse, aflăm că s-ar putea lăsa şi cu un whist mic.

Ne prezentăm în anul, ziua, ora şi minutul stabilite la uşa bunilor oameni, cu mâinile ocupate de câteva sticle de vin şi platouri cu pateuri, urmând ca ei să pună la bătaie seminţele şi masa de joc. După derularea protocolului pompatului de mâini suntem invitaţi în sufragerie, locul depravării noastre, prilej de a da ochi şi urechi cu cei doi băieţi ai gazdelor, copii de toată lauda, dacă ne gândim doar la faptul că, deşi nu ne mai văzuseră, la trei minute după intrarea în cameră urlau din toţi bojocii, căţăraţi pe umerii noştri...

Ne aşezăm la masă şi, în timp ce prietenul meu face cărţile, încercăm închegarea unei conversaţii firave. Fin cunoscător al naturii umane cum mă ştiţi, observ o oarecare apăsare în vocea prietenului meu, aşa că încerc o aluzie fină şi discretă întrebându-l:

- Ce ai, bre?

Bunul om mă priveşte preţ de o secundă, oftează şi mărturiseşte:

- Am fost zilele trecute la teatru.

Deşi locuiesc în Drumul Taberei, am suficientă cultură pentru a mă întreba ce piesă ar fi putut să-i provoace o atare depresie.

- Şi a fost tragedia aşa de tragică de nu-ţi mai revii? încerc o ironie fină, dar plină de tâlc.

- Nţ! Am lăsat copiii acasă.

Îl cunosc drept un tată şi un părinte iubitor şi devotat şi mă întreb dacă despărţirea de copii pentru două ore pentru a merge şi el liniştit la teatru cu nevasta i-ar putea provoca o suferinţă atât de mare şi găsesc că nu.

- Dragul meu, e ceva firesc în natură şi societate. Toate despărţirile au un început şi mai devreme sau mai târziu toţi puişorii vor pleca din cuib, lansez eu o platitudine de încurajare. Oricum, trebuia să te liniştească ideea că îi vei revedea în două-trei ore.

- Tocmai asta e, îmi răspunde el amestecând cărţile în continuare. Era să nu-i mai văd!

Dumnezeule, îmi spun în gând, aici, în casa asta s-a produs sau era să se producă o tragedie! Drept pentru care, înfulec rapid un pateu cu ciuperci şi golesc primul pahar de Pinot Noir. Aici, vă rog să-mi permiteţi o mică paranteză ca să vă spun că, în asemenea situaţii, acest vin este cel mai bun adjuvant. După care, cu mai mult curaj, reiau câteva întrebări ajutătoare:

- Ce s-a întâmplat? Sau ce nu s-a întâmplat? Sau ce trebuia să se întâmple şi nu s-a întâmplat? Sau ce nu trebuia să se întâmple şi s-a întâmplat? Sau ce nu trebuia să se întâmple şi nu s-a întâmplat? Sau ce trebuia să se întâmple şi s-a întâmplat?

Omul se opreşte din amestecatul cărţilor, mă priveşte curios câteva momente, eu mai golesc un pahar de Pinot Noir, iar el spune:

- Să-ţi explic. Întrucât pe noi nu ne ajută nimeni, spune el privindu-şi soaţa cu tâlc, a trebuit să-i lăsăm singuri acasă.

Urmează o scurtă pauză în care reuşesc să-i aud consoarta scrâşnindu-i în ureche “Dacă te mai iei de mama îmi iau copiii şi mă duc la ea”, după care omul continuă:

- Înainte să ieşim pe uşă i-am chemat la mine şi i-am dăscălit precum capra din poveste: “Fiţi atenţi la mine! Nu alergaţi ca bezmeticii! Nu strigaţi că zăbăucii! Nu daţi muzica tare! Nu trântiţi uşile! Nu spargeţi vasele! Şi, mai ales, nu deschideţi NIMĂNUI, indiferent cine e sau ce vă zice! Să nu vă prind că nu ascultaţi, că vă rup în bătaie!”. Şi am plecat. La întoarcerea acasă am observat că plecaserăm fără chei.

- Cum adică, fără chei? îl întreb eu bulversat şi mai golesc un pahar de vin.

Bunul prieten mă priveşte în ochi câteva secunde, apoi îmi explică aproape silabisind:

- Fără chei înseamnă că am plecat de acasă fără să luăm cheile de la uşa casei cu noi, înseamnă că uitaserăm cheile casei acasă. Acum îţi este mai clar?

- Sigur că da! De ce nu ai spus aşa de la început? şi înfulec relaxat încă un pateu.

- Dumnezeule milostiv, şopteşte omul, după care continuă: ajunşi în faţa uşii am început să sunăm. O dată, de două ori, de treizeci şi una de ori.

- De ce nu de treizeci şi două de ori? îl întreb eu cu ochii măriţi de emoţie.

- Pentru că s-a ars soneria. Aşa că am început să batem în uşă.

- De câte ori? întreb în timp ce îmi mai umplu un pahar cu mâini tremurânde.

- Nu ştiu. Nu are importanţă, îmi răspunde el sec şi cu o oarecare nervozitate în voce. Important este că am bătut până au ieşit vecinii pe la uşi. Iar unuia i s-a făcut milă şi mi-a dat voie să escaladez balconul nostru din balconul lui.

- Formidabil! exclam, după care dau paharul pe gât.

- Pentru mine nu ai făcut aşa ceva, susură soţia lui privindu-l galeş.

Omul îşi priveşte abulic consoarta preţ de câteva secunde, recuperează rapid şi continuă:

- Da, chiar că formidabil! Nu mi-aş fi imaginat niciodată că un om cu salariul meu poate face aşa ceva. Odată ajuns în balcon, am spart geamul cu cotul şi m-am repezit în dormitorul copiiilor. Acolo, ce să vezi? Podoabele astea (este modul lui gingaş de a-şi alinta progeniturile) stăteau bine mersi în pat şi citeau! Aşa că, mi-am aruncat haina cât colo şi am început să zbier la ei: “Copii neruşinaţi ce sunteţi! Nu aţi auzit că sun de o jumătate de oră? Nu aţi auzit că am bătut în uşă de mă dor mâinile? Ce e în mintea voastră? Nu vă gândiţi cât ne-am speriat eu şi mama voastră iubitoare? Nu vă gândiţi în ce situaţie ne-aţi pus de s-a dus dracului toată relaxarea noastră de azi? Nu vă gândiţi ce vor zice vecinii deranjaţi la asemenea ore din noapte?”. Ei bine, ce crezi că mi-au răspuns?

- Ce? întreb eu sughiţând, pentru că mă întrebase tocmai când mai goleam un pahar de vin.

- “Păi, tati, nu ne-ai spus tu la plecare să nu deschidem NIMĂNUI, indiferent cine este sau ce spune că ne rupi în bătaie?”.

Să auzim de bine!

Babilonul bruxelez (2)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Şi, pentru că vorbim de circulaţie, trebuie să vă spun că, într-una din zile am stat mai mult de o jumătate de oră pe marginea unei intersecţii observând circulaţia şi făcând paralele cu cea din Bucureşti. La semnul agentului, care a plecat după vreo zece minute sau la schimbarea culorii semaforului, maşinile pur şi simplu îngheaţă. Nimeni şi nimic nu mai mişcă, spre deosebire de stopurile bucureştene unde, după apariţia culorii roşii, mai trec cel puţin jumătate din numărul maşinilor care au trecut pe culoarea verde, iar şoferii se ceartă în parte cu agenţii…

Pentru că nu sunt la prima vizită, profit de experienţa acumulată şi purced la vizitarea unor locuri de mare însemnătate şi de care îmi este chiar dor: Berăria Toone. Amenajată într-un teatru de marionete vechi de sute de ani, care funcţionează şi astăzi, într-o clădire ponosită şi cu un grup sanitar pentru care în Bucureşti îţi poţi pierde autorizaţia de funcţionare, berăria merită toată atenţia şi tot respectul. Locuri nu sunt multe, băncile sunt din lemn, ca şi mesele, dar toate astea, precum şi decorul scăldat de o lumină palidă îi dau un farmec deosebit. Farmec ce este sporit de berea servită aici. Pentru că, dragii mei, la această berărie se servesc vreo douăzeci de soiuri de bere produsă în tot atâtea mănăstiri belgiene! De la berea cu lămâie la berea neagră şi puternică, cucernicii belgieni se ocupă cu producerea tuturor soiurilor de bere. Iar fiecare soi de bere este servit într-un pahar distinct, specific fiecărui sortiment. De exemplu, sortimentul Kouak se numeşte aşa pentru că, odată ajunsă la un anumit nivel în paharul de forma unei clepsidre susţinute de un suport din lemn, berea scoate un sunet care poate fi redat prin respectiva onomatopee… Practic, doar văzând paharul sau punând mâna pe el, ştii ce sortiment conţine. Iar chelnerii au un comportament ciudat: nu acceptă bacşisul… Nu acelaşi lucru îl pot spune despre cerşetorii întâlniţi, români de-ai noştri, din popor, care erau agasanţi cu insistenţele lor.

Vizitele mele însă nu se rezumă doar la acest obiectiv, realmente istoric. Aşa că, paşii mă poartă spre Palatul de Justiţie, clădire construită în stil neoclasic (pentru comparaţie, gândiţi-vă la clădirea Primăriei Bucureştilor), de un gigantism greu de imaginat sau de redat pentru epoca modernă. Domul, vizibil de la mare depărtare, este susţinut de o construcţie ciclopică, cu porţi uriaşe şi ziduri groase pe măsură în care, cu siguranţă, actul de justiţie este susţinut puternic de alura impresionantă, dominatoare. Iar oraşul este bine dotat cu obiective turistice, începând cu ruine medievale şi terminând cu Atomium-ul. Vizitarea diferitelor pieţe, clădiri sau muzee îmi ocupă toate după-amiezele, dar reuşesc să îmi rezerv ceva timp şi pentru niscai cumpărături pentru cei dragi. Iar când zic cei dragi, mă gândesc în primul rând la mine… care am nevoie de un bliţ pentru Olympus-ul meu. Drept pentru care, ajuns în plină zonă comercială, intru în primul magazin de articole foto. Oh, dar preţul e prohibitiv pentru bugetul meu de moment, aşa că renunţ, nu înainte de a mă gândi la puterea de cumpărare. Pentru că, dacă fac conversia preţului în lei, îmi dau seama că în ţară mă costă mai puţin! Nu este un paradox, este o situaţie întâlnită ori de câte ori ies din ţară şi folosesc o monedă străină, iar ea este legată de puterea de cumpărare existentă în ţara respectivă. Patru sute de euro pentru un blitz nu este ceva prohibitiv pentru o mulţime de belgieni, dar pentru mine înseamnă peste şaisprezece milioane de lei vechi, mai mult decât opt milioane, cât mă costă în ţară acelaşi bliţ. O bere, de exemplu, mă costă doi euro şi îmi zic erh, doar doi euro, ce e mare lucru, gândindu-mă la cifra în sine şi nu la salariul minim al aborigenilor care, poate depăşi lejer mia de euro… cei doi euro neînsemnând chiar nimic. Dar doi euro în ţară se traduc prin peste optzeci de mii de lei vechi, sumă pe care, vă rog să mă credeţi, nu aş plăti-o niciodată pentru o sticlă de bere, indiferent cât de bună ar fi…

Dar mai am parte de o surpriză, colindând magazinele Babilonului bruxelez. Având într-o sacoşă câteva cumpărături deja făcute, intru într-un magazin de fiţe cu gândul la achiziţionarea unei bluze pentru soţie. Ca un bucureştean din Drumul Taberei necivilizat ce sunt, mă opresc în dreptul agentului de pază, desfac sacoşa şi îi arăt conţinutul. Omul se uită câteva secunde la conţinut şi mă întreabă:

- Şi ce-i cu asta?

Aici e momentul să vă spun că, alături de trăsăturile mai sus enumerate, caracterul de Babilon este dat şi de mulţimea limbilor vorbite în modul cel mai curent şi mai fluent. Mi-am testat competenţele lingvistice în limbile franceză, engleză şi spaniolă cu varii categorii de localnici şi, culmea, am fost înţeles perfect. Şi mi s-a răspuns la fel. Acum, scriind aceste rânduri, mă încearcă regretul că nu am făcut o testare şi în limba greacă…

Cum vă spuneam, omul rămâne bujbe la vederea gestului meu. Consider că e momentul să-i dau o explicaţie:

- Le-am cumpărat în alt magazin.

În loc ca lumina înţelegerii să-i lumineze faţa, tipul arată şi mai buimac:

- Şi eu ce să fac?

- Păi, continui eu procesul explicativ, le-am cumpărat în alt magazin şi vreau să intru aici…

În sfârşit, chipul omului se luminează şi îmi răspunde că pot intra fără nicio problemă şi că nu am de ce să-i arăt cumpărăturile făcute aiurea. Şi acest lucru s-a întâmplat în oricare alt magazin: nimeni nu m-a întrebat niciodată ce am în sacoşe, nu mi-a cerut să depun lucrurile la intrare sau să le marcheze cumva.

Peste tot oamenii s-au dovedit prietenoşi şi accesibili, iar dovezile nu au întârziat să apară. După ce am intrat de două ori într-un mic magazin de lângă hotel ca să-mi cumpăr sucul cel de toate zilele, la a treia vizită vânzătoarea a luat sticla din raft şi mi-a pregătit-o de cum am intrat în magazin. Şi nu a fost singura manifestare prietenoasă de atenţie: în timp ce trag o serie de cadre pe una din arterele comerciale ale oraşului, în cadru îmi apare figura zâmbăreaţă a unui flăcău care mă salută prin ridicarea degetului mijlociu. Prietenos cum mă ştiţi, las aparatul din mână şi îi răspund prin ridicarea degetelor mijlocii de la ambele mâni, stabilind astfel o primă punte interculturală între naţiunile noastre.

Este inevitabil ca umblatul hai-hui pe străzile unui mare oraş să nu-ţi provoace o acută senzaţie de foame, lucru obişnuit pentru mine chiar şi în oraşele mai mici… Iar de mâncat în Bruxelles, să ştiţi că găseşti, nu glumă. Că e vorba de o şaorma sau de un sortiment italienesc de paste, că e vorba de un preparat cuşer sau de mâncare tunisiană, nu e nicio problemă: caracterul babilonian al oraşului te ajută. Alături de varietatea limbilor vorbite sau a feţelor întâlnite, varietatea felurilor de mâncare este copleşitoare. Iar satisfacţia mea culinară a atins culmile plăcerilor supreme atunci când, rătăcind pe una din străduţele aflate pe lângă Grand Place, dau de un restaurant grecesc! Eh, da, există şi români fericiţi în Bruxelles…

Muzeele vizitate, străzile colindate, magazinele în care ciocolata curge la modul cel mai propriu, expoziţiile admirate (multe în aer liber cum au fost cea din faţa Teatrului sau cea din Grand Place) nu au fost singurele surse de distracţie sau de interes. Drept pentru care îmi sfârşesc una din seri într-un club de salsa. Într-un club plin ochi de oameni dornici de distracţie, ce credeţi că făceau aceştia? Se drogau? Nu! Se îmbătau criţă? Nţ! Se băteau ca chiorii? Nici vorbă! Nimic din faptele obişnuite în cluburile bucureştene. Dansau! Pur şi simplu dansau până curgeau apele pe ei. Mai tineri sau mai bătrâni, dansau din toate puterile şi cât se poate de frumos, aşa că nu am avut nici un motiv să nu mă alătur lor. Din păcate, nu mult, pentru că după orele 24 transportul devine o problemă. Şi, se pare, că şi colectarea gunoiului în unele zile pentru că, într-o dimineaţă, toată strada pe care am mers spre gura de metrou era ticsită de gunoaiele depozitate la porţi.

Cu dureri de gât de cât am întors capul după toate atracţiile marelui oraş, vă recomand călduros ca, în loc să mergeţi în Asia Mică pentru a vizita ruinele anticului Babilon, să o faceţi la Bruxelles, un Babilon mult mai mare şi mai real.

Să auzim de bine!

Babilonul bruxelez (1)

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sunt convins că, până acum, aţi auzit de varza de Bruxelles. Sau de rasa de iepuri Marele Belgian. Dar nu şi de Babilonul bruxelez. Ei bine, veţi auzi de acum încolo.

Aeronava Tarom a aterizat pe unul din aeroporturile bruxeleze cu fix un minut întârziere. Drumul a fost plăcut doar pe jumătate dacă ne gândim la faptul că am văzut Lacul Balaton de la zece miii de metri, ca parte plăcută şi faptul că am fost zdruncinaţi ca într-o căruţă, ca parte neplăcută. Dar, mă credeţi sau nu, am cea mai mare încredere în piloţii noştri, aşa că am lucrat pe laptopul din dotare aproape tot drumul.

Chiar de la ieşirea pe uşa avionului am fost întâmpinat de cuceririle civilizaţiei: din acel moment şi până la vreo două sute de metri de hotelul meu, nu am fost atins de nicio picătură de ploaie! Sunt preluat de tunelul flexibil şi condus spre un pasaj interminabil de lung, dotat cu trotuar rulant, lucru pentru care sunt chiar recunoscător, pentru că altfel, având în vedere lungimea pasajului, ar fi trebuit să merg pe jos cale de vreo jumătate de zi… De la capătul pasajului sunt dirijat spre un nivel inferior de unde mă urc în trenul spre Bruxelles, evident după ce cumpăr biletul care, culmea, îmi este verificat pe parcurs… La Gara Centrală cobor şi urc câteva niveluri subterane, care îmi permit să ajung la linia de metrou trebuitoare, linie care mă scoate foarte aproape de hotel. Acest lucru nu este o excepţie de care mă bucur, dacă ne gândim la faptul că sunt atâtea staţii de metrou, încât niciun punct al oraşului nu este mai departe de două-trei sute de metri de o staţie. Metroul bruxelez nu are nimic neobişnuit în felul lui de a fi şi prezenta, exceptând sistemul de control-acces, asemănător celui din Athena, lucru pentru care grecii au fost vehemenţi criticaţi. Ineditul constă în lipsa turnicheţilor, validarea legitimaţiei făcându-se la un mic cititor aflat pe un fel de picior situat în mijlocul pasajului de acces. Din miile de călători pe care am avut ocazia să-i văd în zilele cât am colindat oraşul, doar doi şi-au validat legitimaţiile de călătorie. Unul am fost eu… Dar metroul bruxelez îmi oferă şi imagini de acţiune, cum ar fi, într-o seară, potolirea unui frup de tineri excesiv de gălăgioşi de câţiva poliţişti. Dar ce poliţişti... mama, mamă! Nişte zdrahoni de crezi că-s luptători de wrestling...

Acum, ajuns la hotel, ce credeţi că am făcut primul lucru? Mi-am despachetat lucrurile? Nu! M-am dezbrăcat? Nţ! Am mâncat? Nici atât! Atunci ce am făcut? Mi-am luat aparatele de fotografiat şi am pornit razna prin marele oraş. Mare oraş care, prin diversitatea naţiilor observate pe străzile parcurse m-a determinat să dau numele postării. Pentru că este imposibil să nu observi pe stradă, în restaurant sau în metrou că, alături de tine se află evrei cu perciuni sau arăboaice înfofolite, japonezi galbeni de curiozitate sau negri vânzători ambulanţi. Personal, nu cred că există vreo naţie pământeană care să nu-şi aibe reprezentanţii ei acolo… Ocazie cu care poţi observa şi o oarecare segregare a responsabilităţilor, în sensul că toţi vânzătorii ambulanţi erau africani...

Deformaţia mea profesională mă face să am un ochi critic, aşa că, după ce prima observaţie s-a referit la oameni, cea de a doua se referă la străzi şi case. Case strâmte şi înalte, în culori sobre, cu ferestre alungite, alături de blocuri din sticlă înalte până la cer, construite după cele mai moderne standarde arhitecturale. Un hotel de vreo treizeci de etaje, acoperit cu sticlă, răsare realmente în mijlocul unei mări de căsuţe tipice belgiene, ceea ce întăreşte aspectul de Babilon. De fapt, văzând construcţiile moderne care domină, în special, centrul oraşului, îţi dai seama de ajutorul enorm dat dezvoltării oraşului (şi PIB-ului belgian) de existenţa birourilor Comisiei Europene. O mare de funcţionari care au nevoie de locuinţe, haine sau alimente au dat şi dau de lucru oamenilor de afaceri locali, începând cu proprietarii de mici birturi şi terminând cu marile hoteluri. Pentru că, trebuie să v-o spun şi pe asta, există un hotel aproape pe fiecare stradă… Stradă care e menţinută curată de curăţitori. Curăţitori pentru că nu le pot spune măturători deoarece fiecare este dotat cu un fel de tulumbă-aspirator motorizată.

Străzile nu sunt aşa cum te-ai aştepta, adică largi. Sunt cele care s-au construit odată cu oraşul, adică destul de înguste, cu o circulaţie dominată de sensuri unice. Chiar şi cele câteva mari bulevarde parcurse, nu depăşesc trei benzi în lăţime. Dar, legat de străzi mai este un aspect deosebit de relavant: pistele pentru biciclişti. Marcajele sunt omniprezente şi respectate cu o sfinţenie care e caracteristică doar oamenilor civilizaţi. Pe una dintre străduţele cu sens unic care dau într-un bulevard cu sens unic văd maşinile aşteptând la stop. Niciuna, dar absolut niciuna din şirul nesfârşit, nu depăşeşte marcajul pentru biciclişti trasat pe stradă! Pe trotuar, aceeaşi situaţie, pietonii nu merg pe zona marcată pentru biciclişti, ceea ce i-a permis unui motoretist să treacă pe lângă mine fără nicio problemă pentru vreunul dintre noi…

Să auzim de bine!

Cu dedicaţie

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Majoritatea postărilor mele, ce zic eu majoritatea, marea masă a lor se referă la întâmplări comune, întâmplări fireşti, care se pot întâmpla oricui, oriunde. Faptul că întâmplarea mi s-a întâmplat mie, întâmplător nu este altceva decât o întâmplare...

Dar iată că sunt şi cazuri mai rare, cazuri care, printr-un concurs de împrejurări sau printr-un noroc, se pot întâmpla doar unui număr redus de persoane. La două asemenea întâmplări mă voi referi azi.

Prima se referă la norocul pe care l-am avut acum vreo doi ani de a pătrunde în Parlamentul European. Exceptând aleşii ţărilor membre, îmi vine greu să cred că oricine se poate fâţâi cum când vrea prin această incintă numită hemiciclu. Norocul meu s-a datorat participării în Bruxelles la un curs pe teme legate de Uniunea Europeană. Acest noroc nu m-a ajutat doar să pătrund într-una din clădirile Parlamentului alocată desfăşurării acestor cursuri (şi vă rog să mă credeţi că numărul clădirilor aparţinătoare este enorm), dar m-a ajutat să vizitez chiar sala de şedinţe, acest hemiciclu după cum vă spuneam mai sus, evident că într-un moment de pauză a lucrărilor. Sala mi s-a părut enormă, dar mai mult decât aspectul sau mărimea ei, m-a impresionat semnificaţia locului. Când te gândeşti că aici s-a decis adoptarea acelei hotărâri deosebite care impune transferul datelor personale ale cetăţenilor Uniunii Europene Statului Israel spre păstrare... Sau că, pe unul din acele scaune stă Gigi Becali...

Pentru o mai bună exemplificare a modului cum decurg lucrările, cred că rândurile de mai jos vă vor ajuta din plin... totul pornind de la propunerea unei glume...

Paradisul european: Eşti invitat la un prânz oficial. Eşti întâmpinat de un englez, bucătarul e francez, un italian se ocupă de buna dispoziţie a mesenilor, în timp ce de întreaga organizare s-a ocupat un neamţ.

Iadul european: Eşti invitat la un prânz oficial. Eşti întâmpinat de un francez, mâncarea a gătit-o un englez, de buna dispoziţie se ocupă un neamţ, dar nu te speria încă - totul a fost organizat de un italian.

Un belgian a propus ca aceasta să devină Gluma Oficială Europeană, pe care s-o înveţe la şcoală toţi copiii. Gluma va îmbunătăţi relaţiile dintre popoare, va stimula autoironia şi cunoaşterea interculturală. Consiliul European s-a întrunit pentru a lua o decizie: va fi gluma oficială sau nu?

Reprezentantul britanic a anunţat, cu o figură foarte serioasă şi fără a-şi mişca buzele, că gluma este de-a dreptul colosală.

Cel francez a protestat, deoarece Franţa a fost descrisă într-o manieră negativă. A explicat că o glumă nu poate fi bună dacă este la adresa francezilor.

Polonia a protestat, de asemenea, deoarece nu este prezentă în glumă.

Luxemburgul a întrebat cine va deţine drepturile de autor asupra glumei.

Suedezul n-a scos o vorbă, dar s-a uitat la toţi cu un zâmbet strâmb.

Danemarca a întrebat unde este referinţa sexuală explicită. Dacă este o glumă, ar trebui să conţină una, nu-i aşa?

Olanda n-a înţeles gluma, iar Portugalia n-a înţeles ce este o "glumă". Este un concept nou?

Spania a explicat că gluma este amuzantă doar dacă ştii că prânzul a fost programat la ora 13, când de obicei se ia micul dejun.

Grecia s-a plâns că n-a fost anunţată despre prânz şi a ratat astfel ocazia unei mese gratuite.

România a întrebat ce este un "prânz".

Lituania şi Letonia s-au plâns că traducerile lor au fost inversate, ceea ce este inacceptabil, deşi se întâmplă tot timpul.

Slovenia le-a spus că n-a primit deloc traducerea, dar nu face caz.

Slovacia a spus că, din moment ce în glumă nu apar o răţuşcă şi un instalator, înseamnă că traducerea este greşită. Reprezentantul britanic a spus că şi povestea cu răţuşca şi instalatorul pare foarte amuzantă.

Ungaria a anunţat că n-a terminat de citit traducerea de 120 de pagini în ungară.

Apoi, reprezentantul Belgiei a întrebat dacă belgianul care a propus gluma este vorbitor de flamandă sau de franceză. Deoarece, într-unul din cazuri va sprijini cu certitudine un compatriot, dar în celălalt caz va trebui să refuze, indiferent de calitatea glumei.

În închiderea lucrărilor, reprezentantul Germaniei a anunţat că a fost plăcută dezbaterea de aici, de la Bruxelles, dar că acum trebuie să ia toţi trenul şi să meargă la Strasbourg pentru a lua decizia. A cerut ca unul dintre cei prezenţi să-l trezească pe italian, ca să nu piardă trenul şi să se poată întoarce la Bruxelles pentru a anunţa decizia.

"Care decizie?", a întrebat reprezentantul Irlandei. Şi toţi au fost de acord că este timpul pentru o cafea.

Iar în completare, un scurt filmuleţ făcut cu ocazia vizitei.

A doua referire pe tematica de azi este legată de filmările subacvatice.

De când m-am dotat cu cele trebuincioase, nu am pierdut nicio ocazie de a mă scufunda cât mai mult şi cât mai adânc. De fapt, nu filmarea în sine e ceva grozav, ci sentimentul pe care îl ai cu prilejul unei scufundări. Mai ales dacă eşti ajutat de o apă minunat de limpede şi de liniştită. Evident pentru cei care deja mă cunosc, filmarea a fost făcută cu prilejul unei scufundări într-o mare grecească. Limpezimea apei nu se poate descrie. Nici calmul ei. Şi nici căldura. Dar sentimentul de linişte, de uitare şi de încredere, da. De altfel, acest lucru l-am făcut într-o postare anterioară. Iar tot ce pot să vă mai spun acum este că abia aştept să reiterez sentimentul. Şi să vă prezint filmuleţul scufundării într-o apă de topaz... cu adâncimea între trei şi cinci metri. Fără să filmez peştişori, meduze, anemone sau alte minuni. Doar apa... Ca o curiozitate a legilor optice, am observat că atunci când îndrept obiectivul în sus de la adâncime mică, perpendicular pe suprafaţa apei, aceasta parcă dispare, iar imaginea se vede ca şi cum aş fi scos obiectivul aparatului din apă.

Să auzim de bine!

O vizită la cabinetul medical

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Cu Mihăiţă sunt coleg de grupă. Chiar mai mult de atât, suntem prieteni. Ne iubim şi ne respectăm suficient ca să nu ne producem răni care să necesite spitalizarea. Stăm la acelaşi pupitru şi mâncăm aceeaşi mâncare, în sensul că eu îmi mănânc pacheţelul meu de mâncare şi el tot pe al meu. În pauze ni se alătură şi Mirciulică, dar timid, aşa cum îi stă bine unui învăţăcel. Spre surprinderea generală, ne apărăm reciproc şi ne ţinem partea ori de câte ori e cazul. Cum este astăzi. Vin, intru în sala de curs, îmi arunc caietele pe pupitru şi când credeam că îmi este lumea mai dragă, apare Mihăiţă. Roşu la faţă, cu nişte cearcăne cât toate zilele. Roşeaţa ştiu că i se trage de la expunerea prelungită la ultraviolete când stă la bere pe terase, dar nu-mi explic cearcănele. Aşa că intru la idei şi îl iau la întrebări:
- Ce e cu tine?
- Frate, nu ştiu. Am impresia că am febră. Mă dor ochii, mă doare capul, tremur, ce să mai zic, mă simt rău.
- Te simţi rău? Te doare toate? Te-ai uitat în oglindă?
Întrebarea e pur retorică pentru că două lucruri erau stabilite odată pentru totdeauna în viaţa lui: să nu se uite niciodată în oglindă şi să nu-şi facă pantofii.
- Eşti roşu ca un gogoşar, continui eu. Bulgăresc, precizez eu privindu-l cu subînţeles.
Omul lasă vinovat capul în jos şi mă întreabă cu glas stins:
- Şi ce să fac?
Fiind cel mai lucid dintre noi doi consider că a venit momentul să iau atitudine.
- Uite, îţi spun eu cum facem. Lăsăm caietele aici şi vorbă la colegi şi te duc urgent la cabinetul medical.
Zis şi făcut. Din vorbă în vorbă reuşim să identificăm locaţia cabinetului medical, îi scot fişa şi ne aşezăm pe un culoar în faţa unei camere aşteptând apariţia vreunui medic. Cu coada ochiului văd că biata victimă şade cu capul în piept. “Trebuie să-l ajut, trebuie să fac ceva pentru el” mă automotivez gândindu-mă că dacă îl pierd nu voi mai avea parte de murăturile minunate făcute de mama lui.
Nu trec mai mult de 30 de minute şi iese o asistentă. Ne vede stând blegi pe scaune şi, înainte de a apuca să-i explic ceva, scoate două termometre şi ne ordonă scurt:
- Ia băgaţi-vă astea sub braţ!
- Şi eu? întreb timid şi cu glas şugubăţ.
- Dar tu ce ai? Eşti mai cu moţ? Hai, nu mai pierde timpul, vin în cinci minute să le văd.
Mai mult în glumă şi ca să-i dau un suport moral bietului Mihăiţă, bag termometrul sub braţ şi ne punem pe aşteptat. Fix după cinci minute iese asistenta.
- Ia să văd!
Şi întinde mâna spre Mihăiţă. Supus, cu privire de câine, acesta îi dă termometrul, tipa îl ia, îl citeşte şi declară:
- 37 cu 2. Al tău?
Şi întinde mâna spre mine. Stăpânindu-mi cu greu râsul la gândul că va vedea în curând inutilitatea gestului ei, îl scot şi i-l dau cu multă graţie.
- 42 cu trei, decretează ea.
Mă uit disperat când la ea, când la Mihăiţă neştiind cum să răspund la un asemenea tupeu. Cum adică 42? Cum adică cu trei? Cu cine crede ea că vorbeşte aşa? Îmi dau seama că Mihăiţă parcurge şi el un moment de dezechilibru: cine pe cine a adus la cabinet? Iar femeia continuă autoritară:
- Hai, fuguţa înapoi la ore! Iar cu tine nu e de glumă, continuă ea privindu-mă cu tâlc. Treci în cabinet!
Aşa că, până la urmă, Mihăiţă s-a ales cu câteva aspirine, iar eu cu o săptămână de concediu medical şi tratament strict la pat. Evident că nu am pierdut prilejul să-i promit că nu-l voi mai duce niciodată la cabinet chiar dacă mi-a făcut copii la toate cursurile din săptămână.
Să auzim de bine!