Prostii ştiinţifice din clasele a XI-a şi a XII-a

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Iată că avem încă o dovadă că prostia nu numai că este nelimitată, dar este şi universală. În rândurile de mai jos puteţi să vă delectaţi, eventual să râdeţi, de prostiile spuse de câţiva elevi din State.

1. Şira spinării este o lungă adunătură de oase. Capul este în vârf, iar noi stăm pe partea de jos.

2. Este aşa de cald în unele ţinuturi încât oamenii de acolo trebuie să trăiască în alte ţinuturi.

3. Impulsul este ceva ce dai unei persoane când pleacă.

4. Ciupercile cresc întotdeauna în locuri igrasioase de aceea arată ca nişte umbrele.

5. Cele patru sezoane sunt sarea, piperul, muştarul şi oţetul.

6. Canalul alimentar este localizat în partea nordică a statului Indiana.

7. Tunetul este o sursă bogată de zgomot.

8. Unii oameni îţi pot spune ce oră este doar uitându-se la soare, dar eu nu am fost niciodată în stare să citesc cifrele.

9. Când planetele se rotesc şi se tot rotesc în cercuri, noi spunem că orbitează.

10. Una din principalele cauze ale prafului este pământul.

11. Musonul este un domn francez.

12. Pentru a păstra laptele proaspăt, păstrează-l în vacă.

13. Genetica explică de ce arăţi ca tatăl tău, iar dacă nu, de ce ar trebui.

14. Vaporii de apă se unesc într-un nor mare. Când este sufficient de mare pentru a fi numit o picătură, aşa face.

15. Este o greutate uriaşă care apasă spre centrul pământului deoarece sunt atâţia oameni care tropăie în zilele noastre.

16. Cauza dispariţiei parfumului este evaporarea. Evaporarea este blamată pentru o mulţime de lucruri cărora oamenii uită să le pună capac.

Să auzim de bine!

Examenul de maturitate

Imagine preluată de pe botosaninecenzurat.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa se numea examenul de bacalaureat odinioară, denumire care, trebuie să recunoaşem, este mult mai plină de semnificaţii.

Din chiar numele avut deducem uşor că nu era doar un examen al cunoştinţelor dobândite, dar şi un examen al maturităţii utilizării cunoştinţelor dobândite.

Vuiesc mijloacele mass media despre rezultatele catastrofale ale recentei sesiuni de bacalaureat. Ştiţi ceva? Asta nu e nimic! Să vedeţi de acum încolo! Şi haideţi să vedem de ce.

Alvin Toffler în al său Şoc al viitorului considera că este nevoie de cel puţin şapte cauze pentru a explica sau genera un fapt. Şi bine făcea pentru că în zilele noastre toţi se întrec în a arăta cu degetul doar un singur vinovat, fie el şcoala, fie el părinţii. Lucrurile nu cred că stau aşa simplist. Şi ca să înţelegem mai bine fenomenul trebuie să facem o departajare între comentariile privind funcţionarea actuală a sistemului de învăţământ şi ceea ce dorim noi de la acest sistem.

În ceea ce priveşte dorinţele noastre ca părinţi sau simpli cetăţeni ai acestei ţări îmi este greu să mă pronunţ. Dar în privinţa funcţionării actualului sistem, o, da, sunt destule de spus.

În primul rând, o vină o poartă părinţii. Ahtiaţi după televizoare cu plasmă sau alte bunuri domestice, părinţii au intrat într-o cursă de câştigare a banilor care are un început, dar nu are un sfârşit. Pornind de la principiul catastrofal de lasă maică, de ce să tragă el acuma, săracul, că am tras noi destul, părinţii refuză să le mai ceară responsabilităţi copiiilor, le împiedică maturizarea şi consideră libertinismul sinonim cu dezvoltarea liberă a viitorului adult. Viitorul adult este învăţat să ocolească greutăţile în loc să le biruie, iar când nici aşa nu izbuteşte, fusta mamei este următoarea soluţie. Nedîndu-i-se atribuţiuni, nu i se cer nici răspunderi, pentru ca, mai apoi, părinţii să recurgă la psiholog ca să afle ce e cu odrasla lor. Mai mult de atât, dintr-o dorinţă care, sper, nu este doar românească, aceştia consideră şcoala nu un loc de întrecere a cunoştinţelor obţinute, ci unul de întrecere al averilor deţinute. Rezultatul pentru chiar promotorii unei astfel de comportări, este acela că, la plecarea spre şcoală, elevul este mai procupat dacă i se asortează pantofii decât dacă şi-a scris rezumatul la română.

În al doilea rând, este vina şcolii. Reformele numeroase, nesfârşite am putea spune, au făcut ca sistemul de învăţământ să fie sinonim cu haosul. Indiferent de salariile primite, profesorii nu mai au aplicaţie pentru meseria lor, nu mai depun interes şi nu îi interesează nici atragerea şi nici pregătirea elevilor. Iar cine dă vina pe sistemul de salarizare spune o mare prostie pentru că, de când e lumea şi pământul, profesorii din România nu au excelat în venituri. Spun asta în perfectă cunoştinţă de cauză pentru că mama a fost profesoară, dar a avut elevi care au căutat-o personal sau la telefon şi la douăzeci de ani după ce nu le-a mai fost profesoară. Într-o oglindă injustă cu părinţii, profesorii arată cu degetul părinţii, uitând că un elev, de cele mai multe ori, stă la şcoală mai multe ore decât cu părinţii lui. Profesorii nu mai sunt interesaţi de actul de învăţământ în totalitatea lui, neglijând orice acţiuni extraşcolare sau de atragere a elevilor.

În al treilea rând este vina sistemului. Un sistem care nu a pus accent pe autoritatea profesorilor, aşa cum sunt ei, buni sau răi, dar profesori, un sistem care nu a impus disciplina elevilor, iar acum se întreabă de ce fumează elevii în curtea şcolii. Un sistem care, an de an a cerut tot mai puţin oferind şi mai puţin. Îmi aduc aminte (şi nu sunt milioane de ani de atunci) că vacanţele mele erau un coşmar şi abia aşteptam începerea şcolii ca să mă liniştesc puţin. Asta pentru că, înaintea intrării în vacanţă, venea profesorul de chimie şi zicea copii, intraţi în vacanţă, aveţi timp, deci faceţi voi douăzeci de probleme, după care venea profesorul de matematică cu aceleaşi solicitări, după care venea cel de fizică cu acelaşi număr de probleme şi cel de română cu zece compuneri. Acum? Pentru elevii de acum, vacanţa este egală cu zero activităţi. Un sistem care nu încurajează munca, care nu încurajează şi răsplăteşte competiţia, un sistem în care au fost desfiinţate (dacă nu mă înşel, de doamna Andronescu) şcolile de meserii, iar acum ne întrebăm de ce vor toţi să facă o facultate.

În al patrulea rând este vina elevilor. Megând pe linia naturală a minimei rezistenţe, elevii au renunţat total şi definitiv la orice dorinţă de autodepăşire, se ştiu susţinuţi de munca părinţilor şi apăraţi de comoditatea acestora. Se terezesc orbi şi neputincioşi în faţa un obstacole care, altădată erau minore, dar care, acum li se par apocaliptice, ceea ce îi face să clacheze fizic sau nervos la prima confruntare. Şmecheriile utilizate cât mai vocal de către părinţii lor devin motto-urile lor, iar simbolurilor lor, mulţumită atât şcolii, cât şi părinţilor, nu mai sunt oamenii care fac sau au făcut ceva, ci cei care nu fac nimic. Necontrolat de către părinţi sau de şcoală, dezinteresul lor ajunge pe asemenea culmi încât întrece instinctul de conservare. Prezenţa camerelor de supraveghere la examene a stârnit asemenea panică nu din cauza unor traume psihologice (false şi alea), ci din cauza limitării posibilităţii copierii, furtul şi înşelăciunea fiind considerate mijlocele optime de reuşită în viaţă în scara lor de valori. Lipsa maturităţii, a conştientizării valorii muncii şi dezinteresul au făcut ca viitorii adulţi să refuze înscrierea la examen de frică să nu fie prinşi copiind, iar cei picaţi să râdă ca proştii, bazându-se pe principiul că au grijă părinţii lui.

Iată că nu am reuşit să găsesc şapte motive (e drept, nici nu m-am străduit destul...), dar cele patru găsite cred că sunt destul de solide şi reale. Personal, nu cred că drama cea mare este numărul mare de căzuţi la examen, ci faptul că aceşti copii sunt viitorii adulţi, care vor trebui să rezolve problemele propriei vieţi şi a celor de lângă ei, că aceşti copii care râd ca proştii că au luat doi vor fi viitorii adulţi care vor avea copii la rândul lor.

Să auzim de bine!

Amy Winehouse

Imagine preluată de pe enational.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Văd că agenţiile de presă anunţă moartea cântăreţei. Dumnezeu să-i odihnească sufletul chinuit! Nu am fost un admirator al ei, aşa că nu despre cariera ei muzicală voi scrie acum şi nici despre talentul ei. Ci despre ceva scris printre rânduri, ceva ce nimeni nu a observat sau, dacă a observat, nu a comentat.

În lungul şir de pomelnice care au împânzit mass-media, un rând ne informează cum că, pe vremea când era elevă, a fost exmatriculată din şcoală din cauză că şi-a pus o perlă în nas.

Cuum? Haideţi să mai citim odată. Deci, acţiunea se petrece în Anglia, patria democraţiei moderne, patria revoluţiei industriale etc. Reţinem Anglia. Fata, adică Amy, şi-a făcut o gaură într-o nară ca să-şi prindă o perlă. Până acum avem Anglia, unu la mână, eleva Amy, doi la mână şi gaura în nară.

Mergem mai departe. Directoarea sau directorul şcolii a văzut-o, consiliul profesorilor s-a reunit şi a decis scurt, fără milă, exmatricularea ei. Eleva Amy a părăsit şcoala, ziarele nu au vuit, părinţii nu au dat şcoala în judecată.

Haideţi ca să recapitulăm, acum că avem toate elementele în mână, locul desfăşurării acţiunii fiind, vă reamintesc, Anglia.

Într-o şcoală oarecare din respectiva ţară şi nu la Cambridge sau mai ştiu eu ce şcoală cu ştaif, o elevă pe numele ei Amy, îşi face o gaură în nară, directorul o vede, o exmatriculează şi fata părăseşte şcoala, fără ca societatea civilă, sindicatele, mass-media sau mai ştiu eu cine să zică măcar un cuvinţel.

Ei, acum aţi prins ideea? Dacă nu, vă rog ca să-mi permiteţi să vă dau eu o mână de ajutor. Câte fete din România, eleve fiind, aţi văzut cu perle prinse în nări? Multe, nu-i aşa? Nu toate, dar multe. Şi câte aţi auzit că au fost exmatriculate pentru aşa ceva în România, ţara în care noi, mass-media, sindicatele zbierăm că luptăm pentru ceva ce ne lipseşte, adică libertate şi democraţie? Nici măcar una!

Ca să pătrundeţi mai bine tâlcul vorbelor mele, haideţi ca să completăm această imagine cu cea a uniformelor din colegiile din Statele Unite, din Japonia sau din Anglia. Uniforme introduse nu din motive de a traumatiza sufletele bieţilor copii, aşa cum se accentuează la noi, ci pur şi simplu din motive de prestigiu, de ceea ce numim „marca fabricii”.

Acum, acestea fiind zise, sper că veţi înţelege mai bine problemele învăţământului românesc atât de bine reliefate de rezultatele ultimului examen de bacalaureat, atât în ceea ce îi priveşte pe profesori, cât şi în ceea ce îi priveşte pe elevi sau părinţi.

Să auzim de bine!

Genul calculatorului

Imagine preluată de pe buletindecarei.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

O profesoară din Spania le explica elevilor că, în spaniolă, spre deosebire de engleză, substantivele pot avea genul masculin sau feminin. ‚House’ de exemplu, este feminin: ‚la casa.’ ‚Pencil,’ în continuare, este masculin: ‚el lapiz.’ Aşa că, un elev a întrebat ‚Care este genul substantivului ‚computer’?’ În loc să le răspundă, profesoara a împărţit clasa în două grupe, băieţi şi fete şi le-a cerut să decidă chiar ei dacă ‚computer’ ar trebui să fie un substantiv masculin sau feminin. Fiecărui grup i s-a cerut să îşi susţină afirmaţia cu patru motive.

Grupul băieţilor a decis că ‚computer’ ar trebui să fie clar de genul feminin (‚la Computadora’), deoarece:

1. Nimeni, doar creatorul lor le înţelege logica internă;

2. Limba proprie folosită pentru comunicarea cu alte calculatoare este de neînţeles pentru oricine altcineva;

3. Chiar şi cea mai mică eroare este păstrată în memoria lor pentru mult timp fără posibilitate de corectare şi

4. Imediat ce te-ai legat de calculator, vei descoperi singur cum îţi cheltuieşti jumătate din salariu cu accesorii.

Grupul fetelor, evident, a concluzionat că ‚computer’ ar trebui să fie de genul masculin (‚el computador’), deoarece:

1. Pentru a face ceva cu el, trebuie mai întâi să îl porneşti;

2. Deşi au multe informaţii, nu ştiu gândi singuri;

3. Se presupune că rolul lor e de a te ajuta, dar jumătate din timp ei SUNT problema şi

4. Imediat ce te-ai legat de calculator, îţi vei da seama că, dacă mai aşteptai puţin, puteai găsi unul mai bun.

Au câştigat femeile.

Să auzim de bine!

Model educaţional

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Directorul unei şcoli se confrunta cu o problemă reclamată de administrator: în fiecare dimineaţă, acesta găseşte oglinda cea mare din sala de toaletă a fetelor plină de urme de ruj de la buzele aplicate pe oglindă. Era ceva neobişnuit. Administratorul i-a spus directorului că a avut câteva tentative de disciplinare a fetelor, dar nu a avut niciun succes. Amândoi au stat câteva zile în aşteptarea unei idei salvatoare. Şi aceasta a venit.
În ziua următoare, directorul a convocat toţi elevii şcolii la o adunare în careul din curte. La tribună au luat loc atât directorul, cât şi administratorul. După câteva cuvinte în care a expus problema apărută (în chicotelile fetelor), a dat cuvântul administratorului. Acesta le-a spus:
- Ceea ce voi credeţi că este o glumă bună, pentru mine este un chin zilnic. Nu mă refer aici doar la vârsta mea, ci la munca inutilă şi dificilă pe care mă obligaţi s-o prestez. Vă rog să mă urmaţi ca să vedeţi cât trebuie să muncesc în plus ca să şterg acele urma de ruj.
Şi s-a îndreptat spre sală însoţit de toţi elevii. Ajunşi acolo, a luat o găleată plină cu apă, a băgat în ea un mop pe care l-a scos dintr-un bazin de WC şi a început să frece de zor oglinda, spunându-le:
- Uitaţi, munca asta trebuie s-o fac eu în fiecare dimineaţă de pomană.
A fost ultima dată când oglinda a mai fost murdară de urme de buze rujate.
Să auzim de bine!

Culmea imaginaţiei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Mă suisem la Piaţa Romană într-un autobuz care mergea spre Gara de Nord. Ca un călător disciplinat, compostasem biletul şi stăteam în picioare ca să nu fiu deranjat de vreo persoană în vârstă. Odată cu mine se suise şi un cârd de vreo patru sau cinci elevi (după vorba, după port) care, bunînţeles, nu au compostat în majoritatea lor biletele.

La prima staţie se suie controlul. Aceştia au atacat aidoma partizanilor, prin flancuri, blocând toate uşile. Şi au început controlul biletelor. Cât a mai parcurs autobuzul o staţie controlorii au reuşit să se apropie ameninţător de elevii care îi urmăreau cu ochi atenţi. Odată cu deschiderea uşilor, elevii au ţâşnit cu viteza vântului pe lângă ceilalţi călători şi pe lângă controlori. Cu excepţia unuia, care s-a dovedit mai puţin abil. Ca un stol de vulturi, controlorii s-au repezit asupra lui. Flăcăul trăgea spre uşa din mijloc, uşă care era ţinută barată de barele din stânga şi din dreapta de o controloare agabaritică.

Domnu’ şofer, domnu’ şofer, striga femeia, vă rog să nu plecaţi. Pentru moment, şoferul i-a dat ascultare, aşa că femeia şi-a îndreptat privirile spre tânăr întrebându-l cu glas mieros: Ei, acum ce mai faci? Dusă de bucuria victoriei efemere, femeia nu a mai dat atenţie prietenilor lui care coborâseră şi faţă de care se dovedea total vulnerabilă. Între ei, unul a arătat că este dotat cu o imaginaţie exemplară. S-a apropiat uşor prin spatele femeii controloare şi brusc, băgându-i mâinile pe sub fustă, i-a tras jos dresurile şi chiloţii! Concomitent cu strigătul de surpriză, femeia a făcut gestul de a-şi salva pudoarea, fapt care i-a permis tânărului să coboare fuga chiar pe lângă ea şi să se îndepărteze dincolo de un spaţiu minim de siguranţă.

Ruşinată de hohotele de râs ale călătorilor şi ale propriilor colegi, nu a mai avut altă alternativă decât să coboare şi să lase publicul călător în pace. Autobuzul a plecat în uralele de felicitare adresate de toţi tânărului atât de inventiv.

Să auzim de bine!