Examenul de maturitate

Imagine preluată de pe botosaninecenzurat.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa se numea examenul de bacalaureat odinioară, denumire care, trebuie să recunoaşem, este mult mai plină de semnificaţii.

Din chiar numele avut deducem uşor că nu era doar un examen al cunoştinţelor dobândite, dar şi un examen al maturităţii utilizării cunoştinţelor dobândite.

Vuiesc mijloacele mass media despre rezultatele catastrofale ale recentei sesiuni de bacalaureat. Ştiţi ceva? Asta nu e nimic! Să vedeţi de acum încolo! Şi haideţi să vedem de ce.

Alvin Toffler în al său Şoc al viitorului considera că este nevoie de cel puţin şapte cauze pentru a explica sau genera un fapt. Şi bine făcea pentru că în zilele noastre toţi se întrec în a arăta cu degetul doar un singur vinovat, fie el şcoala, fie el părinţii. Lucrurile nu cred că stau aşa simplist. Şi ca să înţelegem mai bine fenomenul trebuie să facem o departajare între comentariile privind funcţionarea actuală a sistemului de învăţământ şi ceea ce dorim noi de la acest sistem.

În ceea ce priveşte dorinţele noastre ca părinţi sau simpli cetăţeni ai acestei ţări îmi este greu să mă pronunţ. Dar în privinţa funcţionării actualului sistem, o, da, sunt destule de spus.

În primul rând, o vină o poartă părinţii. Ahtiaţi după televizoare cu plasmă sau alte bunuri domestice, părinţii au intrat într-o cursă de câştigare a banilor care are un început, dar nu are un sfârşit. Pornind de la principiul catastrofal de lasă maică, de ce să tragă el acuma, săracul, că am tras noi destul, părinţii refuză să le mai ceară responsabilităţi copiiilor, le împiedică maturizarea şi consideră libertinismul sinonim cu dezvoltarea liberă a viitorului adult. Viitorul adult este învăţat să ocolească greutăţile în loc să le biruie, iar când nici aşa nu izbuteşte, fusta mamei este următoarea soluţie. Nedîndu-i-se atribuţiuni, nu i se cer nici răspunderi, pentru ca, mai apoi, părinţii să recurgă la psiholog ca să afle ce e cu odrasla lor. Mai mult de atât, dintr-o dorinţă care, sper, nu este doar românească, aceştia consideră şcoala nu un loc de întrecere a cunoştinţelor obţinute, ci unul de întrecere al averilor deţinute. Rezultatul pentru chiar promotorii unei astfel de comportări, este acela că, la plecarea spre şcoală, elevul este mai procupat dacă i se asortează pantofii decât dacă şi-a scris rezumatul la română.

În al doilea rând, este vina şcolii. Reformele numeroase, nesfârşite am putea spune, au făcut ca sistemul de învăţământ să fie sinonim cu haosul. Indiferent de salariile primite, profesorii nu mai au aplicaţie pentru meseria lor, nu mai depun interes şi nu îi interesează nici atragerea şi nici pregătirea elevilor. Iar cine dă vina pe sistemul de salarizare spune o mare prostie pentru că, de când e lumea şi pământul, profesorii din România nu au excelat în venituri. Spun asta în perfectă cunoştinţă de cauză pentru că mama a fost profesoară, dar a avut elevi care au căutat-o personal sau la telefon şi la douăzeci de ani după ce nu le-a mai fost profesoară. Într-o oglindă injustă cu părinţii, profesorii arată cu degetul părinţii, uitând că un elev, de cele mai multe ori, stă la şcoală mai multe ore decât cu părinţii lui. Profesorii nu mai sunt interesaţi de actul de învăţământ în totalitatea lui, neglijând orice acţiuni extraşcolare sau de atragere a elevilor.

În al treilea rând este vina sistemului. Un sistem care nu a pus accent pe autoritatea profesorilor, aşa cum sunt ei, buni sau răi, dar profesori, un sistem care nu a impus disciplina elevilor, iar acum se întreabă de ce fumează elevii în curtea şcolii. Un sistem care, an de an a cerut tot mai puţin oferind şi mai puţin. Îmi aduc aminte (şi nu sunt milioane de ani de atunci) că vacanţele mele erau un coşmar şi abia aşteptam începerea şcolii ca să mă liniştesc puţin. Asta pentru că, înaintea intrării în vacanţă, venea profesorul de chimie şi zicea copii, intraţi în vacanţă, aveţi timp, deci faceţi voi douăzeci de probleme, după care venea profesorul de matematică cu aceleaşi solicitări, după care venea cel de fizică cu acelaşi număr de probleme şi cel de română cu zece compuneri. Acum? Pentru elevii de acum, vacanţa este egală cu zero activităţi. Un sistem care nu încurajează munca, care nu încurajează şi răsplăteşte competiţia, un sistem în care au fost desfiinţate (dacă nu mă înşel, de doamna Andronescu) şcolile de meserii, iar acum ne întrebăm de ce vor toţi să facă o facultate.

În al patrulea rând este vina elevilor. Megând pe linia naturală a minimei rezistenţe, elevii au renunţat total şi definitiv la orice dorinţă de autodepăşire, se ştiu susţinuţi de munca părinţilor şi apăraţi de comoditatea acestora. Se terezesc orbi şi neputincioşi în faţa un obstacole care, altădată erau minore, dar care, acum li se par apocaliptice, ceea ce îi face să clacheze fizic sau nervos la prima confruntare. Şmecheriile utilizate cât mai vocal de către părinţii lor devin motto-urile lor, iar simbolurilor lor, mulţumită atât şcolii, cât şi părinţilor, nu mai sunt oamenii care fac sau au făcut ceva, ci cei care nu fac nimic. Necontrolat de către părinţi sau de şcoală, dezinteresul lor ajunge pe asemenea culmi încât întrece instinctul de conservare. Prezenţa camerelor de supraveghere la examene a stârnit asemenea panică nu din cauza unor traume psihologice (false şi alea), ci din cauza limitării posibilităţii copierii, furtul şi înşelăciunea fiind considerate mijlocele optime de reuşită în viaţă în scara lor de valori. Lipsa maturităţii, a conştientizării valorii muncii şi dezinteresul au făcut ca viitorii adulţi să refuze înscrierea la examen de frică să nu fie prinşi copiind, iar cei picaţi să râdă ca proştii, bazându-se pe principiul că au grijă părinţii lui.

Iată că nu am reuşit să găsesc şapte motive (e drept, nici nu m-am străduit destul...), dar cele patru găsite cred că sunt destul de solide şi reale. Personal, nu cred că drama cea mare este numărul mare de căzuţi la examen, ci faptul că aceşti copii sunt viitorii adulţi, care vor trebui să rezolve problemele propriei vieţi şi a celor de lângă ei, că aceşti copii care râd ca proştii că au luat doi vor fi viitorii adulţi care vor avea copii la rândul lor.

Să auzim de bine!

Bacalaureatul 2011

Imagine preluată de pe adevarul.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Mas media vuieşte, părinţii vuiesc, copiii vuiesc, ministerul vuieşte. De ce să nu vuiesc şi eu? Pentru ce să vuiesc? Păi, pentru ce altceva decât rezultatele examenului de bacalaureat de curând afişate...

Alvin Toffler, în cartea sa „Şocul viitorului”, ne explica cum şi de ce orice acţiune este generată de cel puţin şapte factori. Haideţi să îi luăm la bani mărunţi şi să vedem câţi descoperim.

Unu. Reformele din învăţământ. Nu sunt un apologet al vremurilor trecute, dar trebuie să recunoaştem că sistemul de învăţământ anterior Revoluţiei avea o trăsătură distinctă, şi anume consecvenţa. De atunci încoace, nu a fost an în care să nu se propună (şi aplice) o nouă reformă în învăţământ. Fiecare guvernare, fiecare ministru au venit cu propria viziune fără nicio corelare cu situaţia anterioară, fără nicio proiecţie în viitor. Care a fost rezultatul? Un haos inimaginabil pentru profesori, pentru elevi, pentru părinţi. Un sistem de reguli şi regulamente schimbate într-un ritm care nu a putut genera decât haos.

Doi. Liberalizarea nejustificată şi fără măsură a învăţământului. Faptul că, după cincizeci de ani de comunism, nu a venit nimeni ca să ne înveţe ce însemnă libertate sau democraţie s-a repercutat şi asupra învăţământului. Când ministrul Şora a venit în primele zile de după Revoluţie şi a decretat eliminarea uniformelor, a numerelor matricole şi, implicit, a oricărei forme de control şi disciplină în şcoli, nu a făcut altceva decât să deschidă o cutie a Pandorei în faţa unor tineri avizi de libertate, dar nepregătiţi pentru ea. La fel cum, după eliberarea din lagărele de concentrare, foştii deşinuţi murea pe capete din cauză că mâncau fără măsură, şi tinerii de azi s-au înfruptat fără măsură dintr-o liberatate pe care nu au înţeles-o şi pentru care nu au luptat.

Trei. Părinţii, sau mai bine zis, lipsa prezenţei părinţilor a avut şi ea un cuvânt greu de spus. Ahtiaţi după bani, cu dorinţa expresă de a “arde” etape şi cu ochii pe bunăstarea Vestului, românii au intrat fără noimă şi fără măsură într-o cursă pentru bani sacrificând orice: familie, sănătate, copii. Să mai comentăm aici câţi părinţi şi-au abandonat efectiv copiii în ţară pentru a lucra în Spania ca să-şi cumpere un televizor cu plasmă sau o rablă de maşină la mâna a treia? Iar cei care nu au procedat aşa, au înţeles să pună toată răspunderea în spatele şcolii, ei preferând varianta mai comodă a lui “nu am timp”. Datorită orgoliilor personale ale părinţilor, şcoala s-a transformat dintr-un loc de învăţătură, într-o paradă a modei sau a telefoanelor celulare. Vechiul adagiu „copilul meu trebuie să facă neapărat o facultate” a fost umbrit total de noul adagiu „copilul meu trebuie să fie cel mai elegant la şcoală”.

Patru. Capacitatea de adaptare a şcolii româneşti a fost un alt factor negativ. Nicicând în istoria sa, şcoala românească nu a fost mai rigidă. Iar faptul că, la istorie elevii învaţă despre Andreea Esca în loc să înveţe despre Mihai Viteazul nu înseamnă deloc o adaptare. La fel cum nu înseamnă adaptare faptul de a cere elevilor să copieze de pe Internet texte de referate. La ce altceva decât la copiere îi poate duce pe elevi un asemenea model pedagogic? Şcoala românească nu a ţinut sema de dezvoltarea exponenţială a informaticii şi a socializării cu ajutorul Internetului, de modificările de structură aduse de acestea oricărei forme de învăţare, de viteza şi modul de circulaţie pe care le-a căpătat informaţia în zilele noastre. Profesorii au rămas încremeniţi în programă, iar programa încremenită în proiect. Practic, ca să folosim un termen economic, învăţământul românesc nu a produs plusvaloare.

Cinci. Profesorii au avut şi ei partea lor de vină. Greve nenumărate, mai mult sau mai puţin justificate, au scăzut prestigiul şi autoritatea profesorilor şi au dat peste cap toate programele şcolare. Profesori necalificaţi şi nemotivaţi au transmis o conduită falsă, iar lipsa pregătirii pedagogice a fost catastrofală. Căci, cum poţi numi altfel actul unui profesor de a nota cu doi la o materie un elev care a întârziat la oră, uitând că nota este oglinda nivelului de învăţătură şi nu a conduitei? Genul acesta de atitudini au demotivat şi mai mult nişte elevi debusolaţi şi cu o scară a valorilor răsturnată. Iar măsurile de austeritate au făcut o selecţie negativă, în sensul că profesorii cei buni au plecat spre alte zări sau alte meserii.

Şase. Elevii au avut un cuvânt greu în toată acestă catastrofă. Beneficiind de o libertate neînţeleasă, de părinţi ocupaţi toată ziua, neglijenţi sau care au crezut că, având bani, orice problemă se rezolvă, elevii de azi s-au trezit la cruda realitate fără a avea măcar o scară a valorilor bine formată. Lipsiţi de maturitate, superficiali şi fragili, în special datorită adagiului „lasă, mamă, să nu tragă şi el aşa cum am tras noi”, au cedat tentaţiilor superficiale cu o uşurinţă de nedescris. Puşi în faţa unor profesori care nu le inspirau respect sau încredere, lipsiţi de supravegherea părinţilor, având la dispoziţie mijloace de informare nevisate, au ales fără a sta mult pe gânduri calea mai facilă a discotecilor, cârciumilor şi beţiilor. Imaturi, aceşti nu au mai beneficiat nici măcar de ajutorul a ceea ce se numeşte bunul simţ.

Şapte. Sistemul social, societatea în sine a avut un rol devastator. O ofertă liberă şi necontolată a celor mai ieftine şi penibile tentaţii şi-a găsit grabnic clienţii. Tonete de ziare unde tronează coperţile revistelor cu femei dezbrăcate, reclame care vizează pornografia, filme suburbane au invadat mass media. Intelectualii noştri, din dorinţa de a se afirma mai catolici decât papa, s-au întrecut în a demonetiza orice valoare a acestui popor dând apă la moară detractorilor şi analfabeţilor. A fost stimulată nonvaloarea, prost gustul, vulgaritatea şi bădărănia la toate nivelele sociale. Modelele fetelor au fost vagaboandele ajunse VIP cu ajutorul posturilor de televiziune, iar bătăuşii de cartier eliberaţi din arest a doua zi pentru că nu prezintă pericol social au fost modelele băieţilor. Intelectualii s-au închis în turnurile lor de fildeş şi au lăsat piaţa liberă să guverneze limba sau moravurile. A citi câteva rânduri pe un forum este o dificultate reală nu atât din cauza ortografiei aberante, cât din cauza lipsei oricărei gândiri coerente. Permisivitatea societăţii la tot ce este rău şi nociv a întrecut orice imaginaţie, dacă ne gândim doar la magazinele de etnobotanice.
Opt. Implicarea politicului în procesul educativ a avut un efect devastator. Directori excepţionali au fost schimbaţi pe criterii de apartenenţă politică, ceea ce a dus la nimicirea din faşă a oricărui proiect la nivel local, profesorii raliindu-se de frică sau de nevoie la principiul cel mai comod al acceptării tacite. Iar elevilor nu le-a trebuit mult ca să intuiască acest deficit de autoritate. Rezultatul s-a văzut în aceea că bătăile între elevi nu au fost întrecute decât de bătăile între profesori şi elevi.

Iată că am găsit cel puţin şapte elemente care au contribuit la rezultatul acestei sesiuni de bacalaureat. Dar, ceea ce am văzut după acest bacalaureat, nu reflectă rezultatele elevilor de liceu, ci reflectă starea generaţiei actuale.

Să auzim de bine!

Schimbarea care va să vie

Imagine preluată de pe semnal.eu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Mărturisesc faptul că, după Revoluţie, am făcut parte dintre tinerii entuziaşti care credeau în schimbare. Iar pe măsură ce situaţia politică se liniştea, eram tot mai convins că aceasta se va produce. Cum? îmi întrebam eu interlocutorii, faptul că îţi poţi deschide o firmă nu este o schimbare? Faptul că poţi pleca liber oriîncotro vrei nu este o schimbare? Faptul că poţi avea mai multe slujbe este şi asta o schimbare.

Dar eram naiv. Eram naiv pentru că nu vedeam decât suprafaţa lucrurilor, nu vedeam adevărata schimbare, cea din noi, cea care ar fi făcut diferenţa faţă de mentalitatea comunistă.

Aştept la ghişeul unei casierii RATB ca să-mi reîncarc abonamentul. În faţa mea se mai află două doamne, care stau la fel de disciplinate la rând. Nu am mare lucru de văzut în jurul meu, aşa că îmi concentrez atenţia asupra celor ce se întâmplă în faţa mea. Văd cum prima doamnă se îndoaie de mijloc, aplecându-se spre ferăstruica minusculă a ghişeului pentru a încerca o comunicare cu casiera. Imaginea mă oripilează şi, pentru că sunt un om activ, nu rezist ca să nu intervin:

- Doamnă, doamnă, vă rog nu vă aplecaţi!

Femeia se opreşte din acţiune şi se uită speriată la mine.

- Da, dumneavoastră, continui eu să mă adresez, de ce vă aplecaţi? De ce nu staţi dreaptă?

- Cum adică? mă întreabă femeia după câteva secunde de ezitare.

- Stimată doamnă, de ce credeţi că l-am împuşcat pe Ceauşescu? Ca să continuăm să stăm aplecaţi în faţa ghiseelor?

- Dar cum să vorbesc cu casiera? mi se adresează femeia continuând să nu înţeleagă sensul vorbelor mele.

- Dreaptă, doamnă, dreaptă! Staţi dreaptă, nu vă mai aplecaţi în faţa ghişeelor. Sunt plătiţi din banii dumneavoastră. Dacă nu aude, nu e vine dumneavoastră; să pună mâna să facă ghişee pentru oameni demni, nu pentru slugi.

Mă aflu în Edirne, fostul Adrianopol, pe drumul de întoarcere spre casă după o scurtă plimbare turistică în Turcia. Mai am în buzunar câteva lire turceşti mărunte şi mă opresc la o tonetă cu intenţia vădită de a le cheltui. Intru în tonetă numărându-mi banii în palmă şi ochesc un pachet de biscuiţi care mi se par mai atractivi. Dar este o diferenţă mică în minus între numerarul de lire pe care îl mai am şi preţul afişat, drept pentru care renunţ şi dau să bag banii în buzunar. Vânzătorul (care era şi patron) îmi vede gestul şi mă întreabă:

- Ce doriţi?

- Acel pachet de biscuiţi, îi răspund arătându-i pachetul, dar nu am bani suficienţi.

- Cât aveţi? continuă omul ca să mă chestioneze.

- Atât, îi arăt eu banii aflaţi în plama întinsă.

Omul face o estimare rapidă şi îmi spune:

- În regulă, e destul! Poftiţi pachetul de biscuiţi!

Mă gândesc că omul a dat dovadă de un spirit comercial demn de apreciat, aşa că decid să îl încurajez şi scot din portofel o bancnotă în euro, spunându-i:

- Nu mai am lire, dar aş vrea o cutie de bere din aceea de un euro.

- Sigur, vă dau cu plăcere, dar de ce nu cumpăraţi dumneavoastră patru cutii şi vă va costa doar 0,8 euro cutia?

Accept, plătesc şi plec gândindu-mă la ce înseamnă spirit comercial. Dar nu îmi trebuie mult ca să îmi dau seama că aici este vorba de cu totul altceva. Este vorba de sistem, de sistemul fiscal şi contabil care îi permite să poată vinde el, un simplu negustor la dugheană, ce produs vrea la ce preţ vrea fără ca să îi fie frică de încălcarea legii. Este vorba de sistemul din el care îl ajută ca să fie un negustor capabil.

Şi îmi continui drumul pe autostradă gândindu-mă că în România, la douăzeci de ani de la Revoluţie, un negustor încă nu îşi poate permite asemenea negocieri pur şi simplu din cauza sistemului şi nu a prostiei lui, că în România, la douăzeci de ani de la Revoluţie, continuăm ca să ne rupem mijlocul în faţa ghişeelor.

Să auzim de bine!