Noi şi Thasos-întoarcerea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ne sculăm ceva mai devreme, dar nu ne manifestăm regretele. Am stabilit ora opt şi jumătate ca oră de pornit motoarele şi aşa se întâmplă. Ajunşi la ponton plătim biletele de îmbarcare pe ferry şi la nouă şi jumătate acesta îşi porneşte motoarele.
Pe punţi există tot felul de persoane care reuşesc să manifeste o oarecare veselie, dar nu şi noi. Câteva poze, câteva discuţii şi stăm pleoştiţi pe băncile de afară, fără să băgăm de seamă când am ajuns în Keramoti. Aşteptăm disciplinaţi la coada de debarcare, ne formăm grupul şi pornim. După ieşirea din Chrysopouli este o primă intersecţie, cea cu vechea şosea Egnatia, iar abia la a doua intersecţie poţi întâlni autostrada. Mă gândesc să le ofer şi colegilor plăcerea unei călătorii pe anticul drum şi virez dreapta pe Egnatia, iar după vreo jumătate de oră intersectăm autostrada pe care rulăm până la Komotini.
Am prilejul să îmi etalez din nou cunoştinţele despre sistemul rutier grecesc, aşa că, deşi şoseaua are numeroase viraje şi intersecţii, îi scot la vamă cât ai zice Makaza. Spre deosebire de situaţia întâlnită la venire, acum toate formalităţile durează câteva secunde pentru fiecare maşină şi ne înscriem pe traseul pe care îl alesesem pentru întoarcere ca fiind cel mai uşor din toate punctele de vedere: Makaza, Momchilgrad, Kardzalî, Haskovo, Stara Zagora, Nova Zagora, Gurkovo, Veliko Târnovo, Byala şi Ruse.
Totul a mers bine şi frumos până aproape la intrarea în Stara Zagora. Lăsând o distanţă prea mare între maşini, Florentina, fiind şi ultima maşină, ratează o bretea şi intră pe autostrada spre Varna. A fost începutul unei serii de comunicării disperate pe staţii sau telefoane, întoarceri din drum şi opriri, toate cu speranţa reîntregirii grupului. Stabilim de câteva ori diferite puncte de reîntâlnire, dar fără a le putea fructifica. Dar tot răul e spre bine pentru că, în rătăcirile lor, Florentina şi Andrei află că, în continuarea traseului, şoseaua este închisă din cauza unui raliu în desfăşurare, aşa că trebuie să ocolim iar prin pasul Şipka, o veste cât se poate de nesuferită.
Luăm drumul codrului la modul cel mai propriu şi mergem în formaţia rămasă până la Popasul Şipka. O scurtă oprire pentru gustare şi Alin ne spune că ei vor trebui să o ia înainte deoarece trebuie să ajungă la Braşov în seara asta. Zis şi făcut, şi o ia din loc.
Plecăm, dar pe serpentinele de coborâre mama îmi spune că nu prea se simte bine şi că ar fi bine să ne grăbim. Şi plecă măre voinicul... cum se spune prin basme. Bunul simţ mă împiedică să vă spun cu ce viteză dar, ca să vă faceţi o părere, vă pot spune că, la sfârşitul serpentinelor îl ajunsesem din urmă pe Alin, iar înainte de Veliko Târnovo l-am ajuns din urmă şi pe Andrei, care aştepta reîntregirea formaţiei...
În vama bulgaro-română găsim o aglomeraţie de bâlci la plata taxei de pod, dar biruim şi, de acum încolo, nimic nu ne va opri să ajungem cât mai repede acasă, pe uşa căreia intrăm pe la orele opt şi treizeci de minute. Ce a urmat e de la sine înţeles: despachetarea, aranjarea lucrurilor care se puteau aranja şi baia de rigoare. Dar toate astea după un raid prin Billa, deoarece frigiderul e sinistru de gol...
Exceptând devierea de la traseu impusă, drumul nu a ridicat probleme dificile, chiar dacă a existat acel moment de rătăcire. Dar aceste devieri, de la dus şi de la întors, nu semnifică nimic faţă de efectele acestui concediu petrecut în grup lărgit. Plecaţi cu unele temeri şi îngrijorări din cauza lungimii traseului, eu fiind singurul din grup care avea la activ atât ieşiri din ţară cu maşina, cât şi condusul pe distanţe lungi, toţi s-au întors cu sentimentul declarat că drumul nu e o problemă, iar încrederea în forţele proprii fiind atât de evidentă încât, ascultându-i, aveai sentimentul că au făcut drumul ăsta de sute de ori. Ceea ce e binişor.
Durata concediului a fost mică, iar locurile vizitate destul de reduse faţă de potenţial. Şi totuşi, toţi au fost atât de pătrunşi de frumuseţea apei şi a peisajelor, de comportamentul oamenilor şi de calitatea serviciilor încât nu-şi mai pot imagina că vor face concediul altundeva decât în Grecia. Şi asta cred că e bine.
Nu am reuşit să le prezint tot ce ştiu despre istoria acestei insule şi a acestor locuri, dar atât cât au văzut, a fost suficient ca să le aprindă dacă nu dragostea, măcar interesul pentru istoria şi cultura acestui popor, pentru tot ce au însemnat pentru civilizaţia lumii. Ceea ce e foarte bine.
Copiii s-au comportat admirabil, s-au adaptat imediat noilor condiţii şi noilor regimuri alimentare, s-au împrietenit imediat şi s-au jucat în voie bună, fiind foarte atraşi de povestirile mele istorice. Mai mult, unul dintre ei a ieşit din această vacanţă cu alfabetul grecesc învăţat, nu numai ca scris, dar şi ca pronunţie, lucru care îl făcea să-mi citească toate firmele întâlnite... Ceea ce e cât se poate de bine.
Familiile noastre, ale ăstora maturi, ca să nu zic bătrâni, s-au acomodat imediat, ne-am simţit bine tot timpul, fără discuţii sau bârfe şi, chiar dacă nu am putut să ne facem de cap aşa cum am fi dorit din cauza copiiilor, ne-am despărţit mai uniţi decât la venire şi cu convingerea că, de acum încolo, vom face toate concediile împreună, în Grecia. Ceea ce mi se pare foarte bine.
Deşi grecii vorbesc greceşte mai bine ca mine, greaca mea a fost la înălţime, dacă ne luăm după faptul că interlocutorii mei au înţeles ce am a le spune fără să-mi obosesc mâinile, în condiţiile în care am învăţat-o singur, fără ajutorul vreunui profesor. Ceea ce nu poate fi decât cât se poate de bine.
Faţă de bogăţia de peisaje şi locuri istorice pe care ni le poate oferi doar acest mic colţ de rai verde numit Thasos, noi am văzut doar o mică parte. Dar prietenii mei au fost unanimi în a recunoaşte că nu au bănuit nicio clipă că acest concediu li se va părea aşa de scurt, că nu vor avea niciun moment de plictiseală. Toţi au simţit că, ajuns în Grecia trebuie să-ţi laşi sufletul liber, să trăieşti plenar fiecare clipă, să te bucuri de tot ce-ţi oferă simţurile. Ca să vă faceţi o idee mai completă, unul dintre noi, aflat sub tratament medical, a fost atât de fascinat de cele văzute şi auzite, încât a uitat să-şi mai ia medicamentele pe toată durata concediului. Pe scurt, nu poţi vizita Grecia decât trăind. Ceea ce cred că e cel mai bine.
Să auzim de bine!

Întoarcerea din Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Şi întoarcerea asta va fi sub semnul surprizelor, aşa cum proorocisem din prima zi a concediului. Dar să nu anticipăm. Ne sculăm odihniţi, strângem prin cameră şi mergem la salon pentru micul dejun. Câteva ouă, parizer, brânză (foarte bună) şi câteva sortimente de gem ni se par suficiente. Ducem lucrurile la maşină, ne facem cruce şi pornim pe la unsprezece şi jumătate. În continuare suferim de nefuncţionarea niciunui GPS, ceea ce face să nu putem nimeri strada (în Salonic majoritatea străzilor sunt cu sens unic) cu benzinăria identificată ieri. Din două mişcări ajung la intersecţia cu Lagkada şi virez instinctiv la dreapta. Şi de data asta instinctul meu de şofer a funcţionat perfect, pentru că drumul ne va duce drept, fără ocolişuri, direct în vama cu Bulgaria. După vreo două sute de metri, ajunşi în dreptul parcului de pe Agiou Dimitriou ne dăm seama cu groază că în cursul zilei de ieri consumasem toate vitaminele liposolubile achiziţionate pentru drum. Altfel spus, nu mai aveam niciun suc. Iar termometrul de exterior al maşinii îmi indică peste treizeci şi patru de grade la umbră.

Trag pe dreapta mascat de un autobuz (pentru că era semn de interzis) şi purcedem la căutarea unui magazin de profil. Traversăm şi, dragii mei, mi-a fost dat să văd ce înseamnă adevărata economie de piaţă. Dacă faptul că fiecare încăpere aflată la parterul vreunei construcţii este folosită drept magazin nu vă va spune mare lucru, atunci ce am văzut noi acolo, da. Pentru că strada pe care intrăm, acum din pură curiozitate de fâlfani din Drumul Taberei, este ticsită de magazine cu piese auto, noi sau la mâna a doua. Pe ambele laturi, cât este de lungă, zeci, sute de magazine de piese, uşă lângă uşă, nu numai pentru fiecare marcă, ci pentru fiecare model. Iar strada care se vede în capăt are aceeaşi aparenţă. Este incredibil ce vedem. Câte magazine de piese auto cunoaşteţi în Bucureşti, care e de două ori mai mare decât Salonic? Aud?

Găsim magazinul căutat, ne refacem stocul de siguranţă şi pornim, dar nu plini de avânt, ci prudenţi pentru că nu am făcut încă plinul. Bănuiesc că vom mai întâlni benzinării, dar nu ştiu nici care va fi ultima şi nici ce preţuri va avea. Aşa că mă proţăpesc la pompa primei benzinării pe care o întâlnesc şi bine fac pentru că, ulterior, descopăr că avusese preţul cel mai mic. Cu ajutorul benzinarului îndes bine benzina în rezervor până la ultima lacrimă şi, în sfârşit, pornim cu cântec. Cu cântec pentru că radioul tocmai ni-l redă pe Antonis Remos cântând piesa Ελα να με τελειώσεις, o piesă superbă, pe care o ascultăm cu volumul la un nivel mult mai ridicat decât de obicei.

Drum de autostradă, drum fără probleme este şoseaua care ne apropie de vamă. Ne impresionează un şofer care, în dorinţa de a urca o pantă cu un camion vechi, nu ţine seama de sarcină, de temperatura de afară şi de uzura motorului şi se trezeşte că acesta îi ia foc. Dacă în Lefkada am numărat puţine, foarte puţine maşini cu numere de România (şi turişti români la fel de puţini, am întâlnit trei sau patru grupuri minuscule, familie sau prieteni), acum vedem o mulţime de maşini cu numere de România îndreptându-se spre Grecia, ceea ce ne duce la ideea că Lefkada e mai puţin accesibilă sau mai puţin cunoscută românilor. La ultimul magazin înainte de vamă (supermarket-ul Masoutis) ne oprim cu dorinţa secretă de a ne aproviziona cu câteva castronele de iaurt. Pătrundem în ambianţa lui răcoroasă şi avem un şoc financiar când vedem că produsele achiziţionate de noi pentru acasă le găsim aici la jumătate de preţ.

Salutăm câţiva călugări români veniţi pe aici cu o dubiţă cu cine ştie ce trebi şi pornim spre vamă. Găsim o vamă mai aglomerată ca de obicei, în special cu TIR-uri. Nu ştiu de ce, poate din cauză că prin această vamă am intrat prima dată în Grecia, dar de câte ori o parcurg, mă simt emoţionat.

Lucrările la drumul bulgăresc sunt departe de a fi terminate, aşa că intrăm în ocolul de acuma ştiut, după care, ce credeţi că ni se întâmplă? Exact! Suntem depăşiţi de un TIR. Politicos, îi permit, după care mă lipesc de spatele lui, ceea ce ne ajută să nu ştim când ajungem aproape de Sofia. Iar aici avem parte de o nouă surpriză. Deorece nu am mai circulat pe acest drum de mai mulţi ani, nu suntem la curent cu ultimele autostrăzi construite şi nici cu ultimele panouri indicatoare montate, cum este acesta care ne arată că trebuie să facem la dreapta dacă vrem să intrăm pe centura de sud a Sofiei. Nu, nu vrem, aşa că ne vedem de drum înainte şi rău facem pentru că ne trezim în plin oraş. Opresc la o benzinărie şi benzinarul mă informează că nu trebuie să mă sperii, pentru că nu sunt aşa multe opţiuni: mă întorc vreo douăzeci de kilometri până la indicatorul ratat sau îmi continui drumul şi voi ocoli oraşul pe la nord. Optez pentru a doua variantă şi intru într-un drum de coşmar, pentru că aşa poate fi numită o şosea de centură la o oră de vârf, cu o singură bandă pe sens şi intersecţii cu stopuri la tot pasul. După ce parcurgem câţiva kilometri din întrebare în întrebare, ajungem la capătul răbdării, nu al şoselei, şi oprim în dreptul unei maşini de poliţie, cu echipajul la interior. Nici nu avea cum să fie la exterior din moment ce toţi poliţiştii dormeau cu sforăituri şi nu s-au trezit decât când eram aproape să le sparg geamul cu ciocăniturile mele. Da, drumul este corect, aşa că ne continuăm calvarul până la alt echipaj de poliţie. De data asta la exterior, probabil de frică să nu-i ia somnul... Da, şi ei ne confirmă că acesta e drumul şi, cu adevărat, după o altă porţiune de aglomeraţie, gropi şi fum, irumpem în autostradă. Şi dă-i bătaie! Deşi mergem cu 130 km/h, nu este suficient de repede ca să nu observăm că, după un indicator care ne spune că mai sunt 64 km până la Pleven, urmează unul care ne informează că sunt 123 km, iar după kilometri buni vine altul cu 68 km. Lucruri tainice, de neînţeles, care fac parte din inefabilul bulgăresc...

Dar surprizele nu se sfârşesc aici. Pentru că, iată, suntem depăşiţi de un TIR românesc, de Mureş, după număr, după port, vorba poetului. Acum, că ne cunoaştem, bănuiţi ce am făcut, cu atât mai mult cu cât autostrada se terminase. Întrucât eu circul pe drumurile publice la modul cel mai regulamentar, adică cu centurile puse şi cu faza de întâlnire aprinsă, este imposibil ca şoferul măgăoaiei să nu mă fi văzut în oglinzile retrovizoare. Dar asta nu l-a împiedicat (sau l-a împiedicat?) să scadă sub 110, indiferent că e în localitate sau afară. Oprim la o mică benzinărie pentru un control de rutină al grupurilor sanitare cu regretul în suflet că am pierdut bunătate de TIR. Revenim pe şosea cu viteza maximă legală permisă în zonă şi iată, după câţiva kilometri, pe cine vedem târându-se pe prima bandă? Păi, pe cine altcineva decât pe TIR-ul de Mureş. Care, cum îi apărem în oglinzile retrovizoare, se trezeşte brusc din toropeală şi revine la viteza cu care ne obişnuise. Cum încetinim dintr-un motiv sau altul, cum încetineşte şi el. Cum accelerăm, cum se trezeşte şi el la viaţă.

Lucrând în această cooperativă, nici nu ştim când ajungem în Ruse. Este puţin peste ora nouăsprezece şi un record totodată. Niciodată nu am plecat aşa de târziu din Salonic ca să ajungem aşa devreme în Ruse, cu toate ocolişurile făcute. Am plecat după ora doisprezece din Salonic şi iată, nu este încă ora opt şi noi suntem în Ruse. Îl las să intre pe banda lui spre vamă şi ne oprim la ghişeul pentru taxa de pod. Achităm şi ne îndreptăm pe banda de intrare pe pod, comentând aglomeraţia de pe banda dinspre România. Parcurg câţiva metri şi mă opresc pentru că o maşină, venind pe contrasens, pe banda mea, îmi semnalizează insistent cu farurile. Dau puţin în spate ca să-i fac loc şi reiau manevra de înaintare. Fără succes pentru că o nouă maşină venind cu aplomb mă sileşte iar să dau înapoi. Manevra se repetă de patru ori. Nu-mi vine să cred şi mă uit dezorientat în jur: m-am încadrat eu pe o bandă greşită, am eludat vreo interdicţie sau ce se întâmplă? În sfârşit, îmi dau seama că nu se întâmplă nimic, iar eu nu am greşit nimic. Este tradiţionala obrăznicie românească, vizibilă cel mai manifest la nivelul şoferilor. Vorbeam de sârbi? Sunt mici copii, îi luăm cu trei lungimi, chiar la plecare cu handicap. Drept pentru care aprind faza mare şi proiectoarele şi cu claxonul blocat intru pe banda care mi se cuvenea. Intrarea mea este atât de violentă şi de impetuoasă, încât văd în depărtare maşini care sar ca iepurii din drumul meu, după ce încercaseră aceleaşi manevre obraznice. Cu excepţia unui ţigan de etnie romă care se retrage şi el, dar nu înainte de a mă înjura. Ulterior, descopăr că succesul nu-mi aparţinea în totalitate: un TIR cât Titanicul venea la fel de supărat la doi metri în urma mea.

Dar surprizele nu se termină aici. Intrăm pe drumul spre Bucureşti şi, când mai aveam câţiva kilometri, se pune problema variantei spre casă pe care o alegem: prin oraş sau pe centură. Aleg centura, prilej să mai întârziem aproape o oră din cauza drumului în lucru şi a gropilor. Aidoma ca la plecare, din nou, recordul nostru este minimalizat de lucrările la drum. Ne găsim locul de parcare neocupat şi începem procedura descărcării bagajelor. Pe tăcute şi fără să ne privim. Cicadele pe care le lăsasem la plecare nu mai cântă.

Să auzim de bine!

16. Al doilea Thasos-a paisprezecea zi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Iată că a venit şi momentul plecării. Soţia împreună cu restul grupului se duc la masă, iar eu la motorul maşinii, continuând să caut soluţii pentru strângerea şuruburilor pentru că mecaniul hotelului nu are niciun fel de cheie fixă.

Ajunşi în port, cumpărăm bilete şi ni se permite accesul imediat pe puntea vasului. De fapt, sub puntea vasului pentru că, dacă până acum îmbarcasem maşinile pe puntea aflată la nivelul cheului sau pe cea superioară, acum suntem îndrumaţi pe puntea aflată sub linia de plutire. Poziţia în sine nu are nimic nociv în ea, doar că, la plecare, va trebui să aşteptăm ca toate maşinile aflate pe ferry să debarce ca să putem ieşi şi noi.

Mai verific odată motorul şi da, uleiul curge în continuare. Ne stabilim sediul tocmai sus, pe castelul central, chiar lângă geamul comandantului pe care îl putem admira în exerciţiul funcţiunii şi unde ne putem face câteva poze pe o pasarelă care marchează extremităţile laterale ale vasului.

Traversarea se petrece fără multe cuvinte şi, ajunşi în Keramoti (atenţie, se pronunţă cu accentul pe ultima silabă) aşteptă disciplinaţi ca toate maşinile să părăsească nava, după care ieşim şi noi la lumina zilei. Dar nu ca să plecăm spre casă, ci ca să ne oprim la prima benzinărie şi să întreb dacă au vreo cheie fixă. Au nu una, ci mai multe şi nu numai fixe, ci şi inelare, ceea ce îmi permite să strâng şuruburile cu adevărat. Lucru confirmat şi de faptul că, până acasă şi de atunci încoace, nu am mai văzut ieşind nici măcar o jumătate de picătură de ulei.

Abia după asta plecăm spre întâlnirea cu autostrada spre graniţa cu Bulgaria. Ajuns la o intersecţie, simt din nou în mine acea revoltă la adresa monotoniei unei autostrăzi, aşa că decid să urmăm vechea şosea, paralelă oarecum cu autostrada. Prilej de a mai admira încă odată în stânga noastră munţii cei frumoşi. În sfârşit, inevitabilul se produce şi, după vreo sută de kilometri ne întâlnim cu autostrada. Intrăm pe ea şi ţinem volanul drept până aproape de graniţa cu Turcia, când ieşim pe bretea spre Orestiada, aflată în stânga. De fapt, ultima localitate în Grecia este Ormenio, după care urmează vama.

Odată ieşiţi din vamă ne confruntăm şi cu adevăratele aventuri. Virăm dreapta, spre Svilengrad şi, din cauza unor lucrări la drumuri, suntem dirijaţi spre străzi pe care nu le cunosc. Gonim cu viteză prin oraş şi, ceea ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat: sunt oprit de un echipaj, care îmi face semn să trag pe dreapta pentru că am viteză. Mă gândesc că cea mai bună apărare este atacul, aşa că ies din maşină, mă îndrept râzând şi cu mâna întinsă spre poilţist, timp în care încerc să-i explic că am ratat drumul spre România, că ne învârtim de ore întregi prin oraş, că benzina e pe terminate şi multe alte prostii. Omul îmi indică o direcţie aproximativă, dau mâna din nou cu el mulţumindu-i cât mai călduros şi ne despărţim cei mai buni prieteni.

Observ că am revenit pe şoseaua pe care ieşisem din vamă aşa că, nu mai stau pe gânduri să caut drumuri şi variante, ci o iau pe drumul greu, al muntelui, aşa cum făceau străbunii daci când se întorceau din Grecia după două săptămâni de vacanţă: Harmanlî, Stara Zagora, Kazanlâk, Gabrovo, Veliko Târnovo, Byala şi Ruse. Drum în mare parte montan, dar deosebit de frumos şi plin, plin de serpentine, una mai stânsă ca alta. Gonim prin Bulgaria cu o viteză pe care nu o pot spune ca să nu fac puşcărie şi, ce trebuia să se întâmple a doua oară, s-a întâmplat: un poliţist iese din nişte boscheţi şi ne face semn cu paleta să tragem pe dreapta. Dar momentul de groază este aparent pentru că omul doar dirija un ditamai camionoiul să iasă din curtea unei fabrici.

Ne continuăm drumul fără alte probleme sau incidente până în nesfârşitul Ruse. Zic nesfârşitul pentru că, iată, deşi rulăm cu optezci de kilometri pe oră (prin localitate!), oraşul nu se mai termină. Dar toate lucrurile au un capăt, la fel şi oraşul Ruse şi intrăm în vamă la o oră neatinsă până acum: nu este nici măcar opt seara. Dacă socotim plecarea din Keramoti către zece şi treizeci şi scădem două ore pierdute în Svilengrad şi cu opririle fiziologice, ne iese că am făcut traseul în şapte ore şi jumătate de mers efectiv, ceea ce e un timp foarte bun.

La ieşirea din vama românească oprim pentru câteva minute pentru a ne lua la revedere şi pornim spre casele noastre la modul individual. Iar în Călugăreni ajungem la câteva minute după producerea unui accident deosebit de grav, dar nu este nevoie să oprim pentru că vedem maşina Poliţiei în depărtare.

Acum, să nu credeţi că ne-am dus aţă spre casă. Nuu! Am trecut întâi prin centru în căutarea unui local cu specific grecesc pentru că îi promisesem mamei că îi aducem un platou cu fructe de mare, dar Robert refuzase să ni-l pregătească în insulă pentru că nu ar fi rezistat drumului, cu toate genţile noastre frigorifice.

Aşa că, acasă am ajuns abia pe la orele douăzeci şi trei când, spre marea noastră surpriză, nu ne-am găsit ocupat locul de parcare, fapt care ne-a uşurat mult descărcarea bagajelor.

E vineri noaptea, e cald, e zăpuşeală, cicadele nu se mai aud, noi suntem prăfuiţi şi transpiraţi, dar suntem acasă şi vom dormi în patul nostru, în casa noastră.

Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (17)

Stradă în Limenaria

Acasă – Alungarea din Rai

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Acum sunt acasă. Stau pe balcon, profitând de un moment de linişte oferit de beţivii zonei. Încerc o recapitulare a locurilor şi lucrurilor văzute în aceste două săptămâni de concediu şi, de ce nu, chiar o paralelă.

Sunt o mulţime de ani de când bat drumurile Greciei, vizitând nenumărate localităţi şi vorbind cu numeroşi oameni. Dar nu îmi amintesc ca cineva să îmi fi pomenit de existenţa vreunui program guvernamental privind turismul şi nici de vreo participare la aşa ceva. Nimic din comportamentul patronilor de hotel sau de localuri cu care am vorbit sau m-am împrietenit, nu trădează faptul că ar acţiona în spiritul vreunor directive sau al vreunui brand de ţară. Oamenii au o afacere şi se îngrijesc de bunul ei mers. Nu am întâlnit locuri sau monumente incluse în vreun traseu obligatoriu, stabilit de altcineva, nu am întâlnit nici măcar reclame care să mă îndemne, ca grec sau ca străin, să vizitez o locaţie sau alta şi nici vreun logo costisitor. Singurele mijloace de publicitate pe care le-am întâlnit sunt diversele pliante aflate în toate holurile hotelurilor, pliante care nu îndeamnă, ci oferă. Nimeni nu mi-a spus “du-te acolo” sau “revino aici”. Eşti tratat ca un om matur, conştient de deciziile proprii.

Timp de două săptămâni în Thasos, am auzit o singură dată sirena salvării (de poliţie nici nu poate fi vorba), în timp ce în Drumul Taberei, doar în intervalul de când ajung acasă şi până mă culc, le aud de trei sau patru ori pe zi pe fiecare din ele. În acelaşi interval de timp, nu am văzut niciun grec umblând beat cui pe stradă, dormind în şanţ sau vomând pe la colţul clădirilor, lucruri pe care le văd zilnic în Bucureşti. Timp de două săptămâni am circulat opt sute de kilometri pe o insulă al cărei perimetru este de o sută de kilometri şi nu mi-a fost frică să intru în vreun gang sau stradă întunecoasă, nu mi-a strâmbat nasul mirosul de urină al vreunui cotlon mai ascuns. Anul trecut, în Corfu, am avut ocazia ca să văd un cetăţean urinând în plină zi pe una din porţile Fortului Nou, dar nu se pune pentru că l-am auzit vorbind româneşte...

În cei opt sute de kilometri parcurşi am trecut prin numeroase intersecţii, dar nu am întâlnit nicio maşină cu număr de Grecia care să mă jeneze. La un moment dat, erau chiar enervanţi pentru mine, bucureşteanul agitat, cu aşteptatul lor la semnul de STOP. Până nu era el sigur, sigur că nu mai vine nicio maşină, nu intra în intersecţie. Mai mult, eu am fost cel care, atunci când ieşeam din parcarea hotelului am fost avertizat de câţiva şoferi că îi jenez deşi, cei vreo două sute de metri care ne despărţeau îi consideram suficienţi... Niciodată, chiar în cele mai aglomerate locuri de pe faleză, vreun şofer nu a fost stresat cu diferite semnalizări atunci când parca, deşi nu întotdeauna îi reuşea din prima... Oamenii se comportă ca şi cum ar ştii foarte bine că, ceea ce se întâmplă respectivului azi, i se poate întâmpla şi lui mâine.

Domnul Stratos, prietenul meu, are o afacere destul de solidă. Dar fiica lui este la şcoală în Thasos, nu în Elveţia, restaurantul lui are un nume simplu, grecesc şi nu International and Universal Tarrace with Gardens from Thasos Island Company LTD, iar dânsul nici nu se gândeşte ca să constituie un lanţ de restaurante până în Hong Kong. Munceşte cot la cot cu ceilalţi angajaţi de dimineaţa până seara şi este foarte mulţumit ca să joace o tablă seara sau să bea un ouzo cu prietenii, nemăcinat de veleităţi grandomane. Magazinele păstrează şi aici acea dovadă ciudată de încredere de a plasa casa de marcat în fundul magazinului şi nu la ieşire. În condiţiile în care tarabele şi mesele cu produse se întind mult pe trotuar sau în stradă... Cei pe care îi vedem câteodată în faţa vreunui magazin nu au rolul de a păzi marfa, ci de a invita clienţii ca să intre. Exceptând sediile a două bănci, nicăieri nu am văzut sisteme de supraveghere sau control.

Timp de două săptămâni am văzut mii de pisici, însă doar trei câini, dacă îi exceptăm pe cei cu care veneau turiştii pe plajă. Toţi trei erau în curţi închise, pe stradă nu am fost nevoit ca să evit vreo murdărie de câine şi nici nu am văzut localnici cu câini la plimbare pe străzi. Noaptea, singurul sunet altul decât al valurilor, era cel al milioanelor de cicade. Nu am fost trezit în nicio noapte de lătrăturile câinilor vagabonzi, aşa cum am păţit acasă, în prima noapte după întoarcere. Şi nici nu am fost deranjaţi de maşini circulând cu muzica dată la maximum în ore târzii din noapte.

Somnul nu ne-a fost deranjat nici de cheflii, aşa cum păţim în fiecare vineri şi sâmbătă noapte la noi acasă, sau de tineri gălăgioşi. Tinerii pe care i-am văzut în preumblările noastre pe faleză erau decent îmbrăcaţi, fără găuri în nas sau buric şi nu zbierau ca apucaţii, din orice. Motociclete am văzut şi auzit nenumărate, începând cu blândele scutere şi terminând cu uriaşe Kawasaki. Omul se suia pe motocicletă, pornea motorul şi se ducea acolo unde avea treabă. Fără ca să tureze motorul ca un apucat la miezul nopţii, doar de dragul de a porni alarmele maşinilor parcate... şi fără că să alerge ca un apucat pentru două sute de metri de şosea. Numărul maşinilor e impresionant, ca şi varietatea mărcilor. Deşi grecii sunt mari amatori de tuning, nu am auzit niciuna care să aibă modificată toba de eşapament doar de dragul de a face zgomot cât mai mult.

În general, grecii îmi dau impresia că îşi cumpără maşina de care au nevoie. Are omul de cărat pepeni? Îşi cumpără un SUV sau un pick-up. E singur şi îi place viteza? Îşi cumpără un coupé. Maşinile sunt cumpărate doar pentru scopul dorit şi nu pentru a te făli inutil. Având în vedere configuraţia rutieră din insulă, ar fi chiar absurd ca să îţi cumperi pentru plimbare un SUV de doi metri lăţime, când ştii bine că există străzi de 1,5 m lăţime... Chiar dacă unii au maşini mai generoase, localnicii preferă ca să aibă şi un scuter pentru deplasări mai scurte. În general, nu pot spune că am remarcat în domeniul rutier emfaza şi snobismul de la noi. Iar pe marginea şoselelor pe care circulă respectivele autoturisme sau scutere, nu am remarcat la nicio oră existenţa atât de obişnuitelor prostituate de la noi...

Turistul este stăpânul şi dorinţa lui este lege. Tot ce se face se face întru îndeplinirea acestui deziderat. Nu au cele mai ciudate sau cosmopolite mijloace de distracţie, aşa cum am fi tentaţi ca să credem. Dar sunt accesibile ca preţ şi există pretutindeni. În Limenas există taxiuri (Mercedes!), care au loc de parcare marcat şi neocupat de nimeni, cu toată aglomeraţia existentă. În paralel există trei trăsuri foarte curate şi foarte dotate. În sensul că oferă muzică pe durata plimbării, au lumini de poziţie şi, ceea ce m-a frapat cel mai mult, au frâne pe disc funcţionale!

Copiii sunt principala lor grijă şi, spre deosebire de ai noştri, nu sunt botezaţi Semafor, Monalisa sau Robert, ci Anghel, Giorgos sau Maroula. Am asistat la o scenă pe plajă când, un copil i-a cerut tatălui ca să îl învârtă până ce tatăl a trebuit ca să stea în patru labe din cauza ameţelii. Dar nu i-a făcut copilului niciun reproş. Şi nici soţia. Dar e la fel de adevărat că am văzut la masă şi copii care se alergau prin toată sala de mese fără ca părinţii să le atragă atenţia că deranjează.

Cântăreţii lor sunt renumiţi şi numeroşi, fără ca ele să pozeze mai întâi goale în reviste deocheate, iar ei să cânte în engleză. Compozitorii le sunt deosebit de prolifici, iar elementul naţional este prezent nu numai prin folosirea exclusivă a limbii greceşti, dar chiar prin structura melodiei, indiferent de genul căreia îi aparţine. În magazinele colindate (şi nu au fost puţine) produsele au toate numele şi logo-urile în greceşte, astfel că la ei nu vezi, să zic, Nivea Black and White, ci Nivea Mavro ke Aspro (am folosit transcrierea fonetică). Cu o populaţie jumătate cât a României, dovedesc o mândrie şi o demnitate de două ori mai mari. În timp ce scriu aceste rânduri ascult o piesă care este cântată la posturile lor de radio sau în taverne, pe care oamenii o fredonează sau după care dansează, piesă în care solistul cântă despre Grecia lui frumoasă, patria lui dulce. Despre valurile, soarele şi cerul ei. Auzim aşa ceva în România?

Dacă în postările anterioare am descris meniul avut la un local sau altul nu am făcut-o ca să mă laud, ci ca să aflaţi cât şi ce se poate mânca cu maximum zece euro de persoană în plin sezon! Chelnerii nu sunt îmbrăcaţi cu uniforme cu fireturi şi tavernele nu au majordom la intrare, dar au felul lor de a te trata ca pe un om mare, cu o naturaleţe dincolo de orice suspiciune. Întotdeauna am putut vedea cum ne este preparată mâncarea şi niciodată nu am simţit gust de conservă sau sau de conservanţi. De altfel, prospeţimea produselor e unul din punctele lor de laudă. Modul în care am văzut că sunt trataţi turiştii (indiferent de origine) este atât de condescendent şi atât de natural, încât pare în firea lucrurilor. Dar niciodată slugarnic. Toate acestea însumate, te fac să revii oricând cu plăcere... ceea ce îmi doresc şi vă doresc şi vouă.

Realizări în acest concediu? Da, am avut: faptul că am cunoscut mai multe locuri minunate, mai mulţi oameni şi am sufletul mai bogat şi mai bun. Nerealizări? Da, am avut şi aşa ceva: faptul că nu am vizitat tot ce aş fi vrut, ceea ce mă duce la ideea unei reveniri. Deşi nu ne place ca să mergem de două ori în acelaşi loc, cine ştie, la anul.... De ce mă atrage Grecia ca turist? Dacă stau să mă gândesc, tocmai pentru că nu face nimic pentru asta... este pură, este naturală, este aşa cum este şi mă lasă pe mine ca să o descopăr. Vă întrebaţi, poate, dacă reget că a trebuit ca să mă întorc. Da, regret! Dar nu numai din cauza locurilor şi oamenilor pe care i-am lăsat în urmă ci, mai mult din cauză că ajuns acasă, văd că douăzeci şi unu de ani de turism internaţional, pentru români nu au însemnat nimic, nimic bun nu s-a lipit de noi. Vi se pare că sunt prea dur? Haideţi ca să vedem un exemplu, doar unul! În toate localităţile greceşti cutreierate am văzut cum condensul aparatelor de aer condiţionat se scurge în burlan şi nu în capul trecătorilor. De frica legii, din bun simţ? Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Mă interesează că sunt tratat ca om şi nu ca animal.

Să auzim de bine!

Note şi impresii de călătorie din şi despre Thasos, insula verde (16)

Centru în Limenaria

Ziua cincisprezece – Întoarcerea, traversarea munţilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Scularea este la ora şapte ca să mâncăm cât mai devreme şi să câştigăm timp. Mâncăm cât putem de repede, îmi iau rămas bun de la recepţie fără a fi supus umilinţei de a preda camera, ducem bagajele la maşină şi pornim. Este ora nouă, tocmai bine ca să prindem ferry-boat-ul de nouă şi jumătate (sunt două companii care efectuează curse, iar navele pleacă precum autobuzele...) şi chiar reuşim.

Privim suspinând insula care rămâne tot mai mică şi mai tăcută, pentru că cicadele ale căror cântece de amor ne-au însoţit tot concediul oriunde am fost, nu se mai aud. Dar avem prilejul ca să asistăm la un spectacol splendid oferit de pescăruşii care înconjoară aidoma unui nor alb o navă navigând pe sens opus…

Exceptând o maşină cu număr de Germania, care ne blochează coborârea câteva minute, debarcarea decurge rapid şi la fel de rapid ne înscriem pe şoseaua spre autostradă. Spre deosebire de anul trecut, autostrada pare ceva mai animată, dar totuşi nu ca în zilele ei bune…

Panouri mari şi vizibile ne anunţă că am ajuns la breteaua Xanthi Est, ne înscriem pe ea conform recomandărilor domnului Stratos şi ne îndreptăm spre oraş. Oraşul este mult mai mare decât ne imaginam şi, duşi de frumuseţea locurilor, ratăm ocolirea centrului. Aparent nu este nicio problemă, mai ales că localnicii sunt foarte binevoitori în a ne arăta drumul spre Echinos. Doar că… ei bine, doar că oraşul este aşezat la poalele munţilor precum o coală de hârtie bine bine întinsă. Astfel că, jumătate din oraş este la şes, iar jumătate pe coasta muntelui la modul cel mai propriu şi mai brusc. Tradus în limbaj rutier, asta înseamnă că intrăm pe străduţe atât de înguste încât oglinzile maşinii aproape că ating pereţii caselor şi atât de înclinate încât îmi este teamă să nu cedeze frânele în cazul unei opriri. Pentru mine sunt cele mai înclinate străzi pe care am circulat vreodată. Dar nu asta e culmea, ci faptul că sunt străzi cu dublu sens! Cu aerul condiţionat dat la maximum, mă trec toate transpiraţiile la gândul manevrelor pe care ar trebui ca să le efectuez cu o maşină de două tone în cazul unei întâlniri de gradul trei… Ne ajută Dumnezeu şi scăpăm de acest labirint de testare şi ne înscriem pe şoseaua spre Echinos.

Dacă până acum am mai avut vreun moment de veselie în maşină, acum acest lucru este de domeniul trecutului. Pentru că intrăm pe serpentine. Şoseaua nu permite trecerea a două maşini în acelaşi timp decât cu manevre de repliere şi are câteva proprietăţi interesante: când e munte în stânga, e prăpastie în dreapta şi viceversa. Iar pantele sunt atât de mari încât, cu toată rezerva de putere pe care o are motorul, nu reuşesc să trec de treapta a doua. Debraiez, schimb viteza, ambreiez, accelerez. Aproape fiecare serpentină ne întoarce cu 180 de grade. Abia ajungem la vârf şi ne socotim că vom coborî, că un alt urcuş începe. Debraiez, schimb viteza, ambreiez, frânez. În mijlocul munţilor dăm peste o benzinărie şi încerc să alimentez, dar nu reuşesc să bag mai mult de patru litri, ceea ce e un semn bun privind consumul. Drumul continuă în aceeaşi manieră, dar reuşim ca să trecem de Echinos şi, ceva mai târziu, de Thermes. Cararcteristic locurilor văzute după ieşirea din Xanthi este creşterea ponderii elementului turcesc în peisaj, deşi Turcia este mai departe decât Bulgaria... Debraiez, schimb viteza, ambreiez, accelerez. Acesta e refrenul care continuă ca să mă urmărească. La un moment dat apare un indicator care ne anunţă că vama este la doar patruzeci de kilometri, dar în bucuria noastră uităm că e vorba de kilometri de serpentine. Aşa că… Debraiez, schimb viteza, ambreiez, frânez. Şi iar, şi iar… Exact când o întreb pe soţie pentru Dumnezeu, când se termină cei patruzeci de kilometri, ei bine, dintre copaci apare vama. Clădirea nu depăşeşte mărimea unei bucătării de bloc. Doi vameşi greci ne studiază cu atenţie documentele, după care ne fac semn să trecem. Vameşul bulgar nu se mai osteneşte cu vreun control, ci doar dă din cap şi ridică bariera. Trecem şi infernul serpentinelor continuă… Debraiez, schimb viteza, ambreiez, frânez. Debraiez, schimb viteza, ambreiez, accelerez. În acest ritm ajungem aproape de Zlatograd. Mă uit pe kilometraj şi nu pot crede: în trei ore am parcurs doar o sută de kilometri socotiţi din Keramoti! Trei ore de serpentine infernale! Dacă cineva m-ar fi plătit ca să fac aşa ceva, vă asigur că l-aş fi refuzat categoric.

De la Zlatograd trecem prin Preseka şi Fotinovo pe un soi de drum comunal, cu multe şi variate găuri, dar aproape pustiu, ceea ce ne permite o viteză diferită de cea legală… Ce e curios este modul artistic în care bulgarii şi-au marcat cu vopsea albă conturul găurilor din aşa zisul asfalt. Reuşim ca să ne încadrăm pe E85 şi drumul ne duce singur până la Russe. Şi întâlnesc din nou acel fenomen ciudat al alungirii timpului şi spaţiului care apare ori de cîte ori traversez Bulgaria. De la indicatorul de intrare în localitate las la o parte orice reţinere şi merg cu 80 km/oră. Iar până la vamă fac mai mult de 20 de minute, ceea ce mă duce la ideea unui oraş de aproape 40 de kilometri lungime, ceea ce e exclus. De altfel, gonind pe şoselele Bulgariei, am încercat o experienţă. Cu ochii la rotiţa kilometrajului care indică sutele de metri, merg cu 100 km/oră. Rotiţa abia se învârte deşi, dacă mă iau după impresia optică, peisajul se derulează mult mai repede. De parcă suta de metri ar fi mai lungă... Ajuns în ţară, repet experienţa pe drumul spre casă. Rotiţa sutelor de metri se învârte nebuneşte, deşi viteza este tot de 100 km/oră... Mă rog, e o impresie, dar una care mă urmăreşte...

Ajungem la vama bulgărească şi ne punem pe aşteptat. Lucrările la pod nu s-au terminat, ceea ce prelungeşte aşteptarea noastră la o jumătate de oră. În sfârşit, trecem de vama bulgarilor, vameşul bulgar ne urează bun venit şi ajungem la vama românească unde, vameşul ne întâmpină cu un bine răstit:

- Ce stai? Dă-i drumul!

Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.

Până şi copila e contrariată, din moment ce mă întreabă dacă respectivul vorbea cu mine... Am zburat până acasă, tragem maşina pe locul de parcare, opresc motorul şi începem descărcarea. Un miros pestilenţial ne acoperă brusc. Copila se uită speriată la mine şi recunoaşte:

- Am călcat într-o murdărie de câine...

Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.

Ajunşi în casă, începem să depunem bagajele pe unde apucăm, în timp ce aud pe geamul bucătăriei înjurăturile, răgetele şi grohăiturile beţivilor care îşi fac veacul în faţa blocului.

Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.

Ca oamenii veniţi acasă după două săptămâni de concediu, frigiderul e cam gol, aşa că iau o sacoşă şi mă reped la un Carerrefour din apropiere. Apuc un coş cu rotile, fac cumpărăturile şi, tocmai ieşeam de la casă şi mă îndreptam spre celălalt capăt al magazinului pentru a recupera alte produse lăsate la cutia de la intrare, că un paznic mă atenţionează respectuos:

- Îmi cer scuze, nu vă supăraţi, dar nu aveţi voie cu coşul!

- Dar nu plec nicăieri cu el, doar mă duc în celălalt capăt al magazinului pentru că am sacoşele în cutia de la intrare...

- Ştiu, vă înţeleg, dar nu aveţi voie. Ştiţi, ne-au dispărut coşuri...

Bine te-am regăsit, România! îmi vine să strig.

Să auzim de bine!