Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Dintotdeauna am fost un adept consecvent al rolului deosebit de important pe care îl are sistemul de învăţământ în existenţa şi dezvoltarea unei societăţi. Iar acest rol poate îmbrăca diverse forme. Fie că e vorba de învăţământ organizat sau de educaţia în familie, rolul lui este de necontestat.
Desigur că, în oricare dintre privinţe există diferite mijloace şi metode de a-l pune în aplicare. Unele sunt chiar discutabile, cum ar fi cazul bătăii rupte din rai...
Dar cetăţenii unei colectivităţi îşi formează educaţia nu numai pe baza celor spuse sau făcute de diverse instituţii, între respectivele instituţii incluzând şi familia. Ei (adică membrii) îşi îmbogăţesc repertoriul şi pe baza celor auzite, văzute sau trăite prin propria experienţă. Iar parabola cu lovirea tocului uşii cu capul mi se pare destul de concludent. Toate acestea formează un complex în care indivizii îşi formează educaţia şi, în ultimă instanţă, personalitatea. Ca să fiu mai uşor înţeles, vă voi da drept exemplu un banc primit recent.
“Un tânăr arab îl întreabă pe taică-su:
- Tată...
- Da, fiule!
- Pentru ce purtăm pe cap pălăria asta bizară?
- Se numeşte burnuth iar în deşert te apără de soare, răspunde tatăl.
- Aha... dar, tată...
- Da, fiule!
- Da' ce-i cu rochia asta pe care o purtăm?
- Este burka, iar în deşert, unde este foarte cald, îţi protejează corpul.
- Bun! Dar, tată...
- Da, fiule!
- Ce-i cu pantofii ăştia, cam urâţi, pe care-i purtăm în picioare?
- A... sunt babouches şi sunt pentru ca atunci când mergi prin deşert, să nu te arzi la picioare.
- Bun... O ultimă întrebare, tată.
- Ce mai este, fiule?
- Atunci de ce locuim în Montreal?”
După cum lesne putem observa, respectivul tânăr se purta aşa cum fusese învăţat, fără discernământ, pe baza vorbelor, a tradiţiilor, a sfaturilor sau a celor văzute şi trăite în lumea lui arabă. Iar conduita lui era neschimbată indiferent de zona unde trăia pentru că aşa fusese învăţat să facă. Dar pe lume nu sunt numai arabi, ci mai sunt şi alte naţionalităţi, printre care ne numărăm şi noi, românii. Haideţi să vedem ce învăţăm noi din fragedă pruncie, ce sfaturi şi poveţe primim pe diferite canale educaţionale.
Cine nu a învăţat şi cine nu mai ştie poezioara cu “Căţeluş cu părul creţ”... să ridice mâna! Aha, deci toţi o mai ştiţi... perfect. Dar vă mai amintiţi toate versurile? Ia să facem o încercare. Căţeluş cu părul creţ/Fură raţa din coteţ/Eu l-am prins cu raţa-n gură/El se jură că nu fură etc. Acum v-aţi prins? Căţeluşul hoţ, chiar prins asupra faptului, în flagrant cum se spune în termeni de specialitate, se jură fără nicio ruşine că nu fură. Care e mesajul educativ? Eu nu văd decât unul. Dacă voi vedeţi un altul, vă rog să mi-l comunicaţi şi mie. Până una alta, nu văd altceva la televizor decât bandiţi la drumul mare care, odată prinşi în flagrant, se jură că ei nu au nicio vină, ci poliţiştii care i-au prins.
Să continuăm. Şi o vom face cu un proverb foarte cunoscut şi foarte des invocat. Capul plecat sabia nu-l taie, ne învaţă proverbul. Nu sunt un expert în cunoaşterea proverbelor la nivel mondial, dar nu cred că există vreo cultură ca să aibe vreunul mai umilitor. Că este o urmare a ocupaţiei turceşti sau o creaţi oarecare, nu are nicio importanţă. Important este mesajul de umilinţă şi supunere necondiţionată care este transmis. Crec că este proverbul cu cea mai profundă aplicaţie. Doar daţi drumul la televizor şi urmăriţi o anchetă stradală. Asta e, ce să facem..., vine răspunsul stereotip.
Ce avem mai departe? Păi, nimic altceva decât suprema creaţie românească de sorginte folclorică numită Mioriţa. Pentru cei care au mai uitat câte ceva, le reamintesc ideea de bază a baladei: doi ciobani se aliază ca să-l omoare pe un al treilea pentru că şeptelul acestuia era mai productiv. Prima remarcă este că alianţa se produce între baciul Ungurean şi cel Vrâncean! Urmările educative ale baladei se văd de douăzeci de ani în Parlamentul român, unde tot timpul, un partid naţional se aliază cu partidul ungurean în pofida altui partid naţional.
Iată şi un ultim element educativ din cultura românească. Nu cred că este vreun concetăţean care, având liceul terminat, să nu fi citit Luceafărul eminescian. Ce are Luceafărul cu educaţia? Vă rog să vă aduceţi aminte că o tinerică frivolă aduce un geniu la limita sacrificiului suprem, totul pentru ca până la urmă să aleagă un flăcăiaş din flori şi de pripas. Trăsătura lui principală? Este viclean. Dacă există cineva care se îndoieşte de efectele dezastruoase ale acestui mesaj îl rog să cumpere şi să citească revista Click.
Ei, dragii mei, dar lucrurile nu stau chiar aşa pentru că cele scrise mai sus s-au dorit a fi un eseu umoristic. Realitatea este că suntem o naţie ca oricare alta, cu oamenii ei răi şi buni, cu mari realizări în multe domenii, dar şi cu scăderile ei, cu o contribuţie de necontestat la civilizaţia mondială, cu muncitorii ei, dar şi cu puturoşii ei sau, mai pe scurt, suntem o naţie la fel ca oricare alta de pe pământ. Locuim într-un spaţiu geografic de o frumuseţe şi o bogăţie rare, ne-am dezvoltat o civilizaţie şi o cultură specifice, care ne permit să stăm cu capul sus în faţa oricui. Doar că dorim să fim perfecţi.
Să uzim de bine!
