Ultima realizare a lui Băsescu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

După cum cred că aţi observat citind rândurile acestui blog, nu mă număr printre admiratorii preşedintelui. Minciunile, promisiunile fără acoperire, grosolănia, lacrimile de crocodil şi alte câteva, sunt lucruri pe care nu le agreez vreunei persoane, cu atât mai puţin unui preşedinte. Dar, în aceeaşi măsură, nu mă număr nici printre admiratorii Regelui Mihai, lozinca cu neamestecul unui rege în politică nemaifiind crezută nici de cei care o enunţă, iar regalitatea fiind o instituţie împovărătoare.

Cu toate acestea, vă rog să mă credeţi că m-a durut inima când am văzut celebra, de acum, scenă de la nu ştiu ce conferinţă internaţioanlă, în care Băsescu nu numai că era total neglijat de ceilalţi participanţi, dar aproape că era îmbrâncit. Desigur că, în respectiva ipostază a fost adus de numeroasele sale gafe, ca să folosesc un eufemism. Dar totuşi, el era preşedintele unei ţări, Preşedintele acestei ţări. Şi nu am avut nicio bucurie ca să asist la o asemenea manifestare.

Ne uităm cu gâturile întinse spre State, văzând în ei un model din care, până acum nu am reuşit decât să copiem tembelisme, inclusiv evenimentul numit Halloween. Şi aşa cum mă uit eu cu gâtul întins spre State, observ că, atunci când un preşedinte, indiferent de partidul căruia îi aparţine, intră în vreo sală, ei bine, publicul, indiferent de coloratura politică, se ridică şi aplaudă. Mi se pare un gest cât se poate de civilizat, având în vedere că ei sunt mai conştienţi decât noi că salută instituţia, nu persoana.

La fel de bine observ că, atunci când preşedintele lor intră într-o „baie de mulţime”, cetăţenii îl salută la fel de respectuos şi îl aplaudă, chiar dacă între ei se mai află vreunul care aruncă cu pantofi...

În mod absolut ciudat, am observat asemenea comportamente şi la alte populaţii, cum ar fi francezi sau nemţi. Ideea generală este aceea că oamenii se străduiesc să aibă o comportare civilizată salutând instituţia respectivă care, între noi fie vorba, este prima instituţie a statului.

În acelaşi timp, l-am văzut pe Preşedintele României în situaţii comparative. Am scris Preşedinte şi nu Băsescu pentru că ceea ce am observat, a avut o arie totală de cuprindere. Nici în Parlament, nici pe stradă, nici la vreun spectacol sau vreo întrunire acesta nu a fost aplaudat, iar asistenţa nu s-a ridicat în picioare.

Dar iată că România este o ţară minunată, în sensul că aici se pot petrece minuni. Iar ultima dintre ele este respectul arătat de asistenţă Regelui Mihai. Într-o ţară preponderent republicană, un rege care nu s-a făcut remarcat decât prin volumul retrocedărilor cerute statului, ei bine, acest rege a beneficiat de cele mai alese şi condescendente forme de salut. Parlamentarii s-au ridicat din scaune şi au aplaudat, publicul pe stradă a procedat la modul cel mai politicos, iar în sala de spectacol am asistat la o adevărată explozie de aplauze şi politeţuri. Comentatorii posturilor de televiziune s-au întrecut în a analiza şi sublinia erorile de protocol făcute de cei din anturajul Regelui, iar osanalele privind meritele acestuia au atins adevărate culmi ceauşiste.

Dar ce părere aveţi, mai cred eu în basme cu Albă ca Zăpada? Nu, sigur că nu. De fapt, toată această manifestare de respect şi adulaţie faţă de Regele Mihai, toată această explozie de simpatii regaliste ascunde cu totul altceva în rândul maselor: faptul că oamenii au ajuns ca să îl prefere pe Rege, decât să mai audă de Băsescu. Părerea mea!

Să auzim de bine!

P.S. Şi o mică precizare pentru cei mai noi regalişti: Ana nu este regină, este soţia Regelui. Faptul că este soţia unui rege nu înseamnă că este regină, la fel cum faptul că o femeie este soţia unui arhitect nu înseamnă că este arhitectă. Soţul reginei Elisabeta nu este rege, este Ducele de Nu-Ştiu-Cum. Ca să fie regină, nu ar fi fost decât două posibilităţi: să fie moştenitoarea tronului (cum se pare că va fi Principesa Margareta, iar soţul ei nu va fi rege, ci soţul reginei) sau să cârmuiască împreună cu regele.

Mai terminaţi cu anchetele astea!

Imagine preluată de pe modelecerere.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Sunt în bucătărie şi, în timp ce derulez câteva activităţi domestice, televizorul îşi deapănă netulburat ştirile. “Un accident grav s-a petrecut noaptea trecută în judeţul Mureş. Din cauza unui morman de nisip lăsat nesemnalizat în mijlocul drumului, conducătoarea unui autoturism s-a izbit de el şi s-a răsturnat, bla, bla, bla. Poliţia a demarat o anchetă pentru stabilirea vinovaţilor, bla, bla, bla”.

Nu am date şi instrumente statistice la îndemână, dar cred că nu exagerez dacă afirm că ştirile de acest gen sunt săptămânale. Maşini, biciclişti sau pietoni cazuţi în gropi nesemnalizate, accidente oribile produse de circulaţia nocturnă a căruţelor nesemnalizate, răsturnări din cauza materialelor lăsate în drum etc.

Toate au un numitor comun: indiferenţa. Indiferenţa faţă de munca ta şi faţă de a altora. Indiferenţa faţă de propria viaţi şi faţă de a altora. Un pieton îmi iese în faţă prin loc nemarcat şi nesemnalizat fără ca măcar să manifeste intenţia de a se asigura din stânga. La atenționările mele îmi dă răspunsul dezarmant „ce, nu ai frână?”. Lăsând la o parte nesimţirea răspunsului, am frână, fi-ţi-ar capul ăla sec al dracului să-ţi fie, dar tu îţi dai viaţa pe probabilitatea ca frâna mea să funcţioneze? Dacă e defectă? Mori pentru că nu are ALTUL grijă de tine?

Nu este nevoie de nicio anchetă, nu este nevoie de nicio comisie pentru că ăştia suntem noi. Ăştia suntem noi, românii. Şi peste un an şi peste zece şi peste o sută, aceste accidente vor continua să se întâmple. Nimeni şi nimic nu ne poate scoate din indiferenţa noastră, nimeni şi nimic nu ne poate scoate din sânge principiul lucrului făcut de mântuială.

“Românii sunt foarte apreciaţi în Germania” decretează un interlocutor în cadrul unei emisiuni la televizor. Fals, complet fals! Nu românii sunt apreciaţi în Germania sau aiurea, ci românii care LUCREAZĂ în Germania sunt apreciaţi acolo şi asta nu pentru că sunt români, ci pentru că au trebuit să se conformeze regulilor nemţeşti. Şi germanii care lucrează în Germania sunt foarte apreciaţi acolo.

Pentru ca imaginea să fie reală ar trebui să putem declara că românii care lucrează în România sunt apreciaţi. Este vorba de românii noştri cei de toate zilele, care lasă mormane de nisip nesemnalizate în mijlocul drumului, care circulă noaptea cu căruţe nesemnalizate, care sapă şanţuri fără să asigure pereţii, care, după intervenţii, pun la loc capacele canalelor cu bombamentul în sus ca să îţi faci praf maşina, care îţi predau maşina aflată în service cu piese descompletate, românii care, dacă au de strâns trei şuruburi la un dispozitiv, vor strânge doar două pentru că “merge şi aşa”, românii care traversează fără ca să se asigure, aşteptând ca alţii să aibă grijă de ei, românii care îşi parchează maşinile pe liniile de tramvai sau pe scările muzeelor, români care fac curse cu maşinile pe plajele pline de turişti şi vă las pe voi să completaţi lista pentru că e foarte lungă fiind vorba de noi toţi românii.

Nu avem nevoie de nicio anchetă, nu avem nevoie de nicio comisie. Avem nevoie doar de respect faţă de noi.

Să auzim de bine!

Ghici cine stă jos

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mi-am terminat programul legal de muncă şi mă îndrept spre casă cu paşi vioi. Ajung în staţia de la Eroilor şi aştept cu mare nerăbdare sosirea celebrului 368. Aşa cum ştiţi sunt un ecologist practicant dar asta nu înseamnă că accept să circul într-un autobuz supraîncălzit. Drept pentru care studiez foarte bine oferta şi, spre satisfacţia mea, observ că are în dotare aerul condiţionat atât de necesar.
Mă pregătesc să urc şi observ că o familie lângă mine îşi manifestă aceeaşi intenţie. Familie înseamnă susţinătorul legal, adică soţul, cheltuitoarea legală, adică soţia şi moştenitorul legal, adică un puştiulică de vreo 4 sau 5 anişori. Le fac loc să urce pentru că nu fac parte din categoria împingătorilor pentru obţinerea unui loc. Le urmez şi rămân atârnat de bară. Deşi nu este aglomeraţie, toate locurile sunt ocupate. Una din persoanele aflate pe scaunul aflat pe roată (sexul persoanei este irelevant) se ridică spunând:
- Vă rog, poftiţi, lăsaţi copilul să stea!
Ceea ce se şi întâmplă. Persoana se dă la o parte, tatăl aburcă copilul pe scaun, iar mama îl priveşte cu mândrie. Copilul se dovedeşte chiar un copil de cinci ani, în sensul că nu stă locului o clipă. Se foieşte şi dă din picioare sub privirile admirative ale părinţilor. Vrem sau nu vrem, dar toţi avem privirile aţintite spre el.
Analizez situaţia şi încerc să fac o comparaţie cu comportarea mea. De obicei nu stau pe scaun, dar când am văzut o persoană în vârstă, un infirm sau un părinte cu odrasla ÎN BRAŢE am sărit ca ars. Însă m-am îndoit întotdeauna că un copil care aleargă mai ceva ca un cal de curse toată ziua are nevoie de odihna unui scaun în autobuz.
În acel moment, situaţia pe câmpul de luptă se prezintă astfel:
- Lângă puradel stă o doamnă cu o vârstă pe care o apreciez la 45 de ani,
- În faţa lui, pe scaunul dublu, stă un domn de vreo 60 de ani şi încă o doamnă cam la aceeaşi vârstă,
- Lângă el stau părinţii lui, ambii trecuţi de 25 de ani, în dreapta lor un domn de vreo 55-60 de ani, în stânga lor eu şi în stânga mea o altă doamnă, mult mai în vârstă decât ceilalţi, eu estimând-o la peste 70 de ani.
- În spatele meu, persoana care a cedat locul, care cred că e trecută binişor de 40 de ani.
Ca o imagine generală, putem spune că în jurul unui copil de 5 ani care stă pe scaun stau în picioare opt persoane având cel puţin de 5 ori vârsta lui fiecare. Ce vreau să spun cu aceste rânduri? Păi, e simplu. Copilul a primit de la cei din jur un mesaj foarte clar: persoanele în vârstă stau în picioare în faţa tinerilor care stau pe scaun!
Ce e curios este că aceleaşi persoane, când vor fi mult mai bătrâne, iar el un adolescent, vor bombăni pe tema „educaţiei tinerilor de azi” care stau pe scaune în faţa bătrânilor. Sau mă înşel?
Să auzim de bine!

Poziţia României?

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Mi-am terminat ziua de lucru la serviciu, mi-am terminat ziua de lucru şi acasă, mi-am terminat şi timpul alocat blogului aşa că, nu mai altceva mai bun de făcut decât să mă întind pe canapea, să iau un ziar de acum trei săptămâni şi să citesc ultimele ştiri. Chiar aşa fac iar, pentru ambinaţă, dau drumul şi la televizor.
Bla-bla-bla se spune la televizor, bla-bla-bla citesc şi eu în ziar până când, cu coada ochiului surprind o scenă. Nu am reţinut despre ce eveniment este vorba, dar văd o mulţime de preşedinţi, primi miniştri şi tot felul de personalităţi politice îmbrăcate cât mai sobru. Camera video se plimbă peste toată adunarea respectivă surprinzând diferite momente. Grupuri-grupuri, câte doi, trei sau mai mulţi, respectivii stau de vorbă, bârfesc şi se bat pe spate pe un fel de peron mai mare, în faţa unei instituţii. Un personaj este stingher, nimeni nu se opreşte în dreptul lui, nimeni nu îi vorbeşte. Omul se plimbă de colo-colo fără rost, cu mâinile în buzunare sau la spate, fără să se oprească în dreptul cuiva, fără să schimbe vreo vorbă şi fără ca cineva să îl oprească. Este greu să nu observi că este Băsescu. Este vorba de Traian Băsescu, preşedintele României. Continuă să se plimbe fără rost, se mai întoarce până când, îl văd pe Berlusconi împreună cu un tip pe care îl ţine după umeri. Cu grabă mare aceştia se îndreaptă spre Băsescu. Iată, îmi zic în sinea mea, totuşi o personalitate va vorbi cu el. Ajunşi în dreptul lui Băsescu, Berlusconi îl împinge uşor într-o parte şi, fără o vorbă, se opreşte cu însoţitorul lui în dreptul unui alt personaj politic, cu care încep o discuţie înflăcărată.
Las ziarul jos şi privesc ecranul stupefiat. Nu îmi vine să cred. Pe ecran imaginile se reiau. Nimeni, dar absolut nimeni nu vorbeşte cu el. Se plimbă fără rost printre politicienii adunaţi acolo, se uită în sus şi în jos, dar nimeni nu îl bagă în seamă. Din atitudinea tuturor celor prezenţi un lucru se desprinde cu claritate: nimeni nu îl doreşte în preajmă, nimeni nu îi agreează prezenţa, nimeni nu îl cunoaşte sau nu vrea să îl recunoască. Repet, este vorba de Traian Băsescu, personajul acela foarte popular, care face băi de mulţime. Bun sau rău, deştept sau prost, este totuşi preşedintele unei ţări membră a Uniunii Europene, a NATO etc. Ca un om să ajungă la această poziţie de neinvidiat trebuie să se străduiască ceva, mai ales într-un context în care uzanţele de protocol sunt la mare preţ. Este poziţia tipică a unui om marginalizat, evitat.
Dar, oare, să fie aceasta şi poziţia României? Este România o ţară marginalizată? Prostiile spuse şi făcute de un preşedinte îşi reflectă efectele asupra ţării? Sau prostiile făcute de oamenii unei ţări se reflectă asupra preşedintelui ei?
Să auzim de bine!

E timpul să cumpăraţi o rolă nouă

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Imaginea pe care o aveam despre Occident în vremurile comuniste era chiar o imagine. Nu exista nimic concret, doar povestiri trunchiate şi imagini distorsionate de cenzură sau subiectivism. Cei care aveau ocazia să suprapună o realitate peste imaginea vehiculată erau puţini, iar diseminarea cunoştinţelor sau experienţelor lor era aproape nulă sau nedemnă de încredere.
Aveam un coleg al cărui frate emigrase în State de ani buni. Prin muncă şi seriozitate omul reuşise să dobândească o poziţie. Lunar, îi trimetea celui rămas în ţară pachete cu diverse nimicuri sau lucruri necesare traiului. Între ele i-a trimis odată şi o rolă de scotch sau bandă adezivă, ca să nu existe echivoc. Când mi-a arătat-o, am fost atras în primul rând de carcasa ergonomică a rolei. Avea forma unui melc aşezându-se foarte bine în palmă, permitea tăierea scotch-ului la lungimea dorită, carcasa fiind inscripţionată cu numele producătorului, numărul patentului precum şi alte date de identificare şi utilizare. Pe o faţă laterală era o mică fantă care permitea vizualizarea rolei spre partea ei de sfârşit, iar o săgeată desenată pe margine te atenţiona: E timpul să cumperi o rolă nouă! Extraordinar, mi-am zis când am văzut-o. Cum e posibil să se meargă cu grija faţă de client atât de departe, mă întrebam eu, cel crescut şi trăit în austeritatea gândirii comuniste. Deci, nici măcar grija asta nu o ai, constatam eu consternat.
Văd la televizor un reportaj despre o crimă petrecută pe o şosea din Argeş. Nişte neoameni au lăsat un morman de pământ rezultat dintr-o excavaţie pe marginea carosabilului, fără nicio semnalizare. Evident că ceea ce nu ar fi trebuit să se întâmple s-a întâmplat şi un şofer a nimerit în morman, maşina s-a răsturnat şi un adult împreună cu copilul (atenţie, un copil!) au murit. Totul din cauză că mormanul nu era semnalizat. Totul din cauza unei doze inumane de inconştienţă. Cât de nesimţit trebuie să fii ca să faci aşa ceva? Cât de egoist? Cât de mult trebuie să îţi fie silă de tine şi de munca ta ca să ajungi aici? Cât de mult trebuie să îţi fie silă de ceilalţi şi de munca lor? Cât de român trebuie să fii? Luaţi trei instituţii publice la rând şi socotiţi pe un răboj în câte din ele veţi găsi indicatoare spre diferitele servicii sau birouri sau pe câte uşi veţi găsi numele celor care lucrează în respectivele încăperi. Mergeţi pe bulevardele principale din Bucureşti şi vă vor ajunge degetele unei mâni ca să număraţi clădirile care au număr sau străzile cu indicatoare. Plimbaţi-vă pe străzile pe unde au trecut cei de la canalizare. Veţi remarca imediat capacele canalelor lăsate întoarse, cu bombamentul în sus. Ce dacă pe acolo trec maşini care îşi vor deteriora elementele de direcţie sau de suspensie? Sila şi lehamitea din noi sunt mult mai mari. Sunt atât de mari încât ne acoperă ca un nămol gros şi puturos. Am ajuns să trăim într-o silă şi o indiferenţă care ucide. Sila şi lehamitea au ajuns felul nostru de a fi, sunt definiţia noastră. E timpul să cumperi o rolă nouă? Vai şi amar de noi până vom ajunge acolo…
Să auzim de bine!