Intoleranţa păstrării valorilor

Imagine preluată de pe Trinitas.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Odioasele atentate săvârşite în Franţa nu cu mult timp în urmă au redeschis în mass-media occidentală ample discuţii şi controverse, axate în principal pe conflictul religios dintre creştini şi musulmani. Precizarea că e vorba de mass-media occidentală este absolut necesară, întrucât cea românească este preocupată exclusiv de aventurile de alcov ale maneliştilor.
În fapt, controversa este una falsă, fiind vorba nu de un conflict între religii, ci de lupta dintre renunţarea la cultura şi valorile tradiţionale (specifică occidentului) şi păstrarea acestora (specifică musulmanilor). Iar o paralelă între cele două tendinţe este cât se poate de utilă deoarece, prin acceptarea imigranţilor, occidentul a deschis o poartă către interacţiunea directă a acestor culturi, acum nemaiputând fi vorba de „lumea lor” şi „lumea noastră”.
Liniile directoare ale occidentului sunt axate pe libertate, liberul arbitru, drepturile omului, în timp ce musulmanii se călăuzesc după principii de intransigenţă şi intoleranţă ceea ce i-a ajutat ca, o dată ajunşi în occident, să-şi păstreze intacte cultura sau principiile religioase, lucru imposibil pentru occidentalii ajunşi în lumea musulmană. Este imaginea unui musafir care, o dată ajuns în casa vecinului, invitat fiind la o ciorbă, nu numai că refuză ciorba, dar îşi dă gazda afară spunându-i că el îşi va face pilaf pentru că aia îi place. Iar gazda acceptă.
Sub egida libertăţii de conştiinţă, de ani buni occidentul se străduieşte să scoată credinţa din sufletele oamenilor fără să ofere nimic credibil în loc. Tinerii debusolaţi îşi caută scara valorilor prin aburii de alcool şi praful drogurilor, problemele sociale crescând de la an la an. În acest timp, lumea musulmană nu admite nicio critică şi nicio abatere de la principiile religioase, principii aplicate tuturor fără excepţie, fără să-şi facă scrupule în ceea ce priveşte libertăţile individului, dar oferind o credinţă solidă şi eficientă. Rezultatul se vede cât se poate de clar în numărul crescând al occidentalilor convertiţi la islamism, fără ca musulmanii să ducă o activitate de misionarism cât de redusă.
La această campanie de excludere a credinţei din sufletele oamenilor trebuie adăugată şi cea de aruncare în derizoriu a credinţei prin critici şi ironii, lucru nemaiîntâlnit la adepţii vreunei alte religii. Conştienţi de faptul că prin ea însăşi credinţa este o valoare umană, adepţii altor credinţe în general şi musulmanii în special, nu permit nici cea mai mică răstălmăcire sau ironizare. Nici credincioşilor lor şi nici altora.
Credinţa a fost pilonul în jurul căruia s-au construit civilizaţiile sau culturile, ea fiind izvorul celor mai multe tradiţii şi, în special, a principiilor morale, indiferent că e vorba de religia politeistă sau monoteistă, creştină sau musulmană. În numele liberăţii conştiinţei o renumită instituţie academică din occident a recomandat scoaterea din cărţile de poveşti a celor cu referire la porci pentru a nu leza sentimentele musulmane. Dincolo de forţarea renunţării la cultura proprie în detrimentul uneia de import, venită prin intermediul imigranţilor, recomandarea devine grotescă dacă ne gândim la occidentalii decapitaţi sau cu mâinile tăiate în numele principiilor religioase musulmane, principii care au făcut abstracţie de orice lezare a vreunui sentiment occidental. Poate fi socotită ca o certitudine faptul că niciodată nu va exista vreun imam care să recomande consumul de carne de porc pentru a nu leza sentimentele occidentalilor. Orice cetăţean occidental care intră pe teritoriul unei ţări musulmane va trebui să respecte legile isalmice, indiferent că îi plac sau nu. Dacă vrea să trăiască. Sub ocrotirea aceloraşi nobile legi ale drepturilor omului, orice musulman care intră pe teritoriul unei ţări occidentale va respecta tot legile islamice. Şi va trăi.
Odată ajunşi în occidentul mult-râvnit, musulmanii nu au renunţat la niciun obicei şi la nicio cutumă, şi-au construit moschei în cea mai deplină libertate şi s-au opus oricărei integrări în cultura locală apăraţi de aceleşi principii luminate ale libertăţii şi drepturilor omului. Nu acelaşi lucru se poate despre occidentalii ajunşi în lumea musulmană, occidentali care au trebuit să renunţe la orice valori proprii sau naţionale în favoarea celor musulmane, chiar dacă trecerea lor este tranzitorie.
În numele aceloraşi principii luminate de libertate şi drepturi ale omului, religia a devenit o materie opţională în şcolile europene, poate şi pentru a nu leza sentimentele musulmanilor ajunşi la cinci milioane doar în Franţa. Nu este locul şi momentul unei discuţii pe tema valorilor învăţate de elevi la aceste ore, dar putem lua ca o certitudine faptul că, singurii elevi care nu vor renunţa la ora de religie predată în şcoală, vor fi cei de religie musulmană. În lumina aceloraşi principii, ne aşteptăm ca majoritatea creştinilor să alegaă varianta opţională, urmând ca, ajunşi la maturitate, să se întrebe de ce se convertesc atâţi creştini la religia musulmană şi niciun musulman la creştinism.
Să auzim de bine!

Credinţa la români

Imagine preluată de pe outinmures.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Credinţa! Ce cuvânt greu, ce cuvânt plin de semnificaţii! Este unul dintre cuvintele pe care un dicţionar, oricât de explicativ ar fi el, nu-l poate explica în toată cuprinderea.

Credinţa poate intra lejer în categoria sentimentelor primordiale, dacă ne gândim doar la faptul că ea exista temeinic cu mult înaintea apariţiei creştinismului sau a altor religii de cuprindere mondială. Credinţa nu a fost niciodată doar un simplu sentiment. Ea a fost în egală măsură un instrument sau o armă, de atac sau de apărare, după caz. Să ne amintim de masacrele conchistadorilor sau ale Inchiziţiei făcute în numele credinţei, în aceeaşi măsură în care ne putem aminti de credincioşii daţi fiarelor în primii ani ai creştinismului.

Credinţa a fost şi a rămas unul din stâlpii oricărei societăţi. În numele credinţei s-au ctitorit şcoli sau locaşuri de cultură, în numele ei s-au făurit opere nemuritoare în toate domeniile artei, credinţa a fost unul din stâlpii dăinuirii pentru multe popoare, inclusiv poporul român.

Credinţa a fost sentimentul care nu a dispărut nici măcar atunci când a dispărut speranţa. În numele credinţei oamenii au împins societatea înainte şi tot în numele credinţei au ucis oameni nevinovaţi în atentate sinucigaşe.

Credinţa românilor s-a dovedit, în decursul veacurilor trecute, una şi nestrămutată. Grefată pe vechile tradiţii şi confundată deseori cu acestea, credinţa românilor nu a putut fi zdruncinată de vicisitudinile istoriei. Puţine sunt paginile istoriei românilor care să nu fie marcate de suportul oferit de credinţă. Nici chiar prigoana comunistă nu a reuşit îndepărtarea românilor de credinţă.

Odată cu explozia libertinajului post-revoluţionar, am fost tentat să cred că românii au uitat de ceea ce însemnă credinţă, că sufletele lor sunt îngheţate. Dar iată că ultimele alegeri mi-au redat speranţa. Căci, ce altceva ar fi putut determina un grup de oameni să-l aplaude frenetic pe preşedintele Băsescu după opt ani de minciuni, sfidare şi bătaie de joc la adresa propriilor conaţionali?

Să auzim de bine!
P.S. Nu sunt analist politic şi chiar dacă aş fi, nu sunt nici de departe de calibrul domnului Cristian Tudor Popescu. Dar nu pot să nu jubilez de satisfacţie când dânsul, prin declaraţiile făcute după alegeri, confirmă părerile mele, din postarea mea "Afară cu PDL!" din 09 iunie.

Crăciunul creştinilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Iată că am reuşit să prindem şi Crăciunul acestui an... Încet, încet, navigând printre crize şi recesiuni, printre salarii tăiate şi pensii micşorate, evitând spitalele noastre mortale şi preţurile în creştere, am reuşit. Deşi Crăciunul nu depăşeşte durata unui sfârşit normal de săptămână, efectele psihologice de liniştire, de finalizare în vederea unui nou început, chiar sentimentul de odihnă, sunt devastatoare. Organismul nostru parcă aşteaptă aceste zile cu convingerea că, după aceea, suntem mai împliniţi, mai odihniţi.

Iar vestitorii apropiatelor sărbători nu au întârziat ca să apară. Tuborg şi-a lansat berea Tuborg Christmas Brew cu care ne cadoriseşte la fiecare sfârşit de an de câţiva ani buni, dovedind o încremenire în proiect demnă de o cauză mai bună... Vodafone şi Orange s-au întrecut în a ne face oferte, cu sau fără căciuliţă, pentru tot felul de pachete şi pentru sărbători, ajutându-ne să remarcăm faptul că au rămas printre puţinii furnizori care mai au reclame la televizor... Producătorii de medicamente au umplut piaţa de tot felul de laxative şi curăţitoare, semn bun după părerea mea, pentru că ne arată că românii încă mai au loc de strâns cureaua...

Tarabele au început să împânzească locurile lăsate libere de şoferii care sunt împiedicaţi ca să parcheze, oferindu-ne tot felul de cadouri şi mărunţişuri, bineînţeles că tot cu destinaţia sărbătorilor şi tot începând din noiembrie... Iar după o absenţă de fix un an de zile, au apărut pe scenă şi Ştefanii Bănică şi Hruşcă, cu dorinţa evidentă de a mai scoate şi ei ceva din banii rămaşi prin buzunarele românilor. Gestul lor nu trebuie criticat pentru că, oricum, nu îi vom mai vedea preţ încă un an...

Oriîncotro te uiţi vezi afişe, promoţii şi anunţuri care mai de care mai atractive cu produse sau servicii oferite promoţional cu ocazia sărbătorii Crăciunului. Culori vii, imagini tentante, chiar şi apariţia unor personaje de cel mai prost gust, după părerea mea, numite Crăciuniţe (?), cântece şi clipuri cu colinde romtelecomunizate ne atrag atenţie din noiembrie că iată, Crăciunul e aproape!

Da, Crăciunul, una din marile sărbători creştine este aproape. O sărbătoare creştină la care nimeni, dar absolut nimeni nu pomeneşte de caracterul ei creştin, de adevăratul ei sens, de adevărata ei semnificaţie. Pentru că nu Moş Crăciun este eroul acestei sărbători creştine. Pentru că nu lui ne rugăm atunci când suntem la ananghie. Pentru că nu lui îi mulţumim atunci când suntem sănătoşi sau când visele ni se împlinesc.

Cultura Coca Cola ne-a împăienjenit minţile şi inimile, ne-a rupt de adevărata credinţă, l-a alungat pe Dumnezeu din casa, din şcoala şi din sufletele noastre. Ne închinăm comerţului, obiectelor sau produselor, sufletele ni sunt pline de gânduri legate de telefoane mobile, de bere sau confecţii, dar nu de liniştea şi înţelepciunea credinţei. Ştim numele renilor lui Moş Crăciun, dar nu ştim numele magilor care au vestit naşterea Mântuitorului.

Ne mirăm de existenţa tinerilor debusolaţi, care bântuie oraşele între două spargeri în căutarea surselor pentru o nouă porţie de drog fără să înţelegm că sufletele le sunt goale la fel ca o sticlă de Coca Cola băută din oferta de sărbători. Ne mirăm de răutatea şi violenţa din noi care explodează în orice moment şi în orice loc fără să ne gândim că minţile ne sunt subjugate ultimului model de smartphone şi nu ideilor de bine şi înţelegere. Nu mai ştim să apreciem devotamentul, profesionalismul sau eleganţa, nu mai ştim ce este aceea ţinută, comportament, civilitate, dar ştim pe de rost manele sau ultimele aventuri ale celor mai noi vagaboande. Credinţa din noi nu mai este de mult una creştină, este una comercială.

Iubesc emoţia încercată atunci când fac sau primesc cadouri, iubesc spiritul de linişte şi armonie al Crăciunului, dar îl urăsc pe Moş Crăciun, pentru că urăsc comerţul cu suflete, urăsc să mă închin comerţului, performanţă atinsă doar de noi, cei care ne numim creştini. Sărbători fericite vă doresc!

Să auzim de bine!

Despre respectarea tradiţiilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Iunie este prima lună din an când începem bântuirea teritoriului aparţinând statului suveran numit Grecia. Căldura este la limite suportabile, turiştii nu depăşesc densitatea de 100/metru pătrat şi de ce nu, preţurile sunt mai accesibile.

După îndelungi experimentări am ajuns la concluzia că este luna cea mai propice preumblărilor care ne caracterizează concediul de vară. Nu stăm locului nicio clipă şi lucrul acesta se vede cel mai bine la întoarcerea din concediu când, în mod uzual, suntem mult mai obosiţi decât la plecare... Chiar dacă nu avem planificată vizitarea unor locuri deosebite într-o zi, tot nu stăm locului şi ne ducem să facem plajă în altă localitate. Măcar pot filma sau fotografia alţi peşti...

De data asta suntem cazaţi într-un hotel ţinut de amicul Sakis şi familia lui, hotel situat în staţiunea Hanioti de pe braţul Kassandra. După cum vă spuneam, plecăm dimineaţa, după micul dejun şi ne mai întoarcem seara, la cină. Avem un program deosebit de încărcat şi asta nu ne mai permite obişnuitul tur de cumpărături prin Thessaloniki. Ca o paranteză, ţin să vă spun că niciodată, dar absolut niciodată nu am vizitat acest oraş fără să nu vizităm şi bazarul. Bazarul este amplasat oarecum în capătul pieţii Aristotelou, loc de mare promenadă şi etalare. Îi ştiu pe de rost fiecare tarabă şi fiecare tonetă, dar de fiecare dată îl privesc şi îl ascult cu aceeaşi plăcere. Nu este bazarul turcesc, are un tipic anume poate şi prin faptul că include o piaţă agroalimentară. Ela, ela! (vino, vino) te cheamă vânzătorii de peşte strigând din răsputeri în timp ce stau în faţa tarabelor agitând peşti spadă sau caracatiţe. Ela, ela! te cheamă vânzătorii de carne agitând năvalnic satâre uriaşe deasupra capului. Ela, ela! îţi strigă la ureche vânzătorii de şosete sau cei de pantofi. În timp ce un negustor întinde o foaie de protecţie peste carnea expusă, un altul lângă el aranjează pantalonii în galantar, iar un altul mai toarnă alune din sac în tăvile de vânzare. Bogaţi sau săraci, tipe parfumate sau femei cu pantofi scâlciaţi, marinari sau hamali, turişti cu aparate japoneze la gât sau localnici tocmai ieşiţi de la serviciu sunt personajele permanente în această foială uriaşă şi în acest vacarm nemaipomenit. Fără gesturi sau cuvinte indecente, fără ca o singură clipă să te simţi ameninţat sau timorat de aceste strigăte sau de foiala mulţimii. Te uiţi, alegi, te tocmeşti, plăteşti şi pleci, astea sunt regulile bazarului. Suntem iubitori de linişte şi tihnă, dar fără o vizită la bazarul din Thessaloniki considerăm că avem un concediu incomplet.

Stând seara la un pahar de vorbă, decidem că ar fi recomandat pentru sănătatea familiei ca să facem totuşi un tur de cumpărături prin Thessaloniki. Decizia noastră este fermă chiar dacă va trebui să anulăm o vizită într-un loc istoric. Altfel, riscăm să plecăm fără să facem turul de onoare al bazarului. Iar nişte cumpărături din magazinele oraşului nu strică nimănui...

Plecam ca de obicei după micul dejun care, de data asta a fost mare dejun având în vedere perspectivele zilei. Deja mă văd bântuind un magazin de articole fotografice şi unul de muzică pe care le ochisem mai de mult. Iar soţia avea şi ea anumite imagini pe display... Nu mai vorbesc de copilă care îşi dorea o pereche de pantofi de sport. Îi dorea atât de mult încât se şi vedea încălţată cu ei. Planul este astfel conceput încât să acoperim principală zonă comercială, piaţa Aristotelou şi bazarul. Găsim surprinzător de uşor un loc de parcare, luăm aparatele foto şi video din maşină şi pornim la atac. Fiind chiar în apropierea pieţii încercăm să intrăm în primul magazin. Acţiune sortită eşecului pentru că magazinul este închis. Ne începem deplasarea pe sub colonada pieţii, cu ochii la uşile magazinelor. Al doilea magazin la fel de închis. Chiar mai închis dacă luăm în calcul obloanele. Şi tot aşa, din magazin închis în magazin închis ajungem pe bulevardul Egnatia. Porţiunea de drum până la bulevard a fost parcursă într-o tăcere oarecum stânjenitoare şi cu un număr semnificativ de priviri cu subînţeles. Adică, ştim şi noi că este duminică, dar cât de duminică este în Grecia? Am mai colindat oraşele lor în zile de duminică, dar nici vorbă de atâtea magazine închise. Pe bulevard aceeaşi situaţie ciudată. Oriunde ne uităm nu vedem decât magazine închise. O patiserie de unde să cumpăr o gogoaşă? Închisă. Magazinul foto vizat de mine? Închis. Magazinul de poşete vizat de soţie? Şi mai închis. Magazine de pantofi? Toate închise cât mai bine. Oftând de necaz încercăm să ne consolăm cu turul bazarului. Surpriză! Bazarul este şi el cât se poate de bine închis. Ne oprim în faţa uşilor ferecate şi ne uităm ca curca’n lemne. Ce să mai facem? Încotro să mergem? De ce această politică vădit împotriva mea şi a familiei mele de a ţine magazinele închise? Abia în acest moment remarcăm şi faptul că foiala tradiţională de pe marele bulevard este mult redusă. Stăm în mijlocul trotuarului gândindu-ne încotro s-o apucăm. La situl istoric programat iniţial nu mai avem timp ca să ajungem, ziua de plajă este pierdută, magazinele închise. Mai rău nici că se putea! Într-un sfârşit ne decidem să urcăm spre Rotunda cu speranţa că vom găsi deschisă măcar o terasă unde să ne răcorim cu un suc. Şi iată, minunea se produce! Chiar în apropierea celebrului monument descoperim o mică terasă populată de câţiva localnici. Ocupăm imediat locurile cuvenite în spaţiu şi o chelneriţă amabilă apare imediat lângă noi. Aşa cum îi stă bine unui bărbat adevărat, comand scurt şi fără milă două caffé frappé. După care, îmi permit o scurtă conversaţie cu tânăra chelneriţă:

- Sunteţi amabilă, locuiţi aici, în Thessaloniki?

Fata mă priveşte mirată câteva secunde neînţelegând întrebarea mea având în vedere că eram la masă cu soţia şi copila din dotare.

- Da, de ce?

- Nu înţeleg ce se întâmplă cu oraşul...

- Nu aţi mai fost aici?

- Ba da, tocmai de aceea.

- Atunci, ce are oraşul?

- Asta e, are ceva, nu ştiu ce, dar peste tot este închis. Orice magazin, tavernă, terasă sau bazar, totul e închis.

- Dar e normal, îmi răspunde fata privindu-mă inocent. Sunt Rusaliile, o mare sărbătoare, iar de sărbătoare la noi NIMENI nu lucrează. La dumneavoastră nu e aşa?

Să auzim de bine!

Alungarea lui Dumnezeu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Chiar dacă unele aspecte educaţionale sunt discutabile, adevărul relevat de rândurile de mai jos este deosebit de crud şi de dureros, el relevând adevărata faţă a societăţii în care trăim
Anne Graham, într-un interviu în emisiunea "Early Show" (Spectacolul matinal), a fost întrebată de Jane Clayson cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001 şi i s-a pus o întrebare la care mulţi ar fi dat răspunsuri nesatisfăcătoare: "Cum a putut bunul Dumnezeu să lase să se întâmple aşa ceva şi să privească atât de nepăsător această catastrofă de pe pământul Americii?" Anne Graham, după ce a meditat câteva clipe, a dat un răspuns magistral, cu nişte replici foarte logice, profunde şi inspirate, nepregătite dinainte.
Ea a precizat foarte calm şi explicit următoarele: "Şi eu mi-am pus deseori această întrebare şi mi-am găsit următoarele răspunsuri... Cred - nu cred, dar sunt profund convinsă - că Dumnezeu a fost şi rămâne adânc întristat de aceasta, la fel ca şi noi, numai că noi, de ani de zile, Îi spunem şi chiar Ii poruncim să iasă din şcolile noastre, din guvernul şi din vieţile noastre, că ne descurcăm şi singuri, fără ajutorul Lui... Şi, fiind El un adevărat gentleman, cred că pur şi simplu S-a dat calm la o parte... Cum de mai îndrăznim noi oare să-I cerem binecuvântarea, mila şi protecţia Sa, dacă Îi cerem să ne lase în pace?
Cred că totul a început când Madeleine Murray O'Hare (doamna care a cerut ca America să devină o ţară atee şi care a fost ucisă, iar corpul ei a fost găsit recent) a afirmat că nu dorea nici un fel de rugăciuni în şcolile noastre, iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobată şi a devenit lege în SUA...
Apoi, cineva a spus că mai bine nu am citi Biblia în şcoli (Biblia care spune să nu ucizi, să nu furi şi să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi), iar noi am spus O.K.
Apoi, dr. Benjamin Spock a spus că nu ar trebui să ne plesnim copiii atunci când se poartă urât, pentru că aceasta le-ar afecta mica lor personalitate şi stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis). Iar noi am spus că un expert trebuie să ştie ce vorbeşte, aşa că am spus O.K.
Apoi, altcineva a spus că profesorii şi diriginţii nu ar trebui să îi disciplineze pe copii atunci când greşesc. Iar conducătorii de şcoli au spus că nici un membru al personalului să nu atingă vreun elev atunci când se poartă urât, pentru că şcolile nu au nevoie de publicitate proastă şi în niciun caz de procese (Totuşi, există o mare diferenţă între a disciplina şi a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili etc.). Iar noi am spus O.K.
Apoi, cine ştie ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei şcoli a spus că, băieţii fiind băieţi, vor face dragoste oricum, deci ar trebui să le dăm fiilor noştri prezervative. Aşa, ei vor putea să se distreze cât vor, iar noi nu vom trebui să le spunem părinţilor că le-au primit de la şcoala. Iar noi am spus O.K.
Apoi, unii dintre aleşii noştri de vârf au spus că nu contează ceea ce fac în viaţa lor privată atât timp cât îşi fac treaba la slujbă. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasă de ceea ce face altcineva, inclusiv preşedintele, în viaţa sa privată, atât timp cât am o slujbă şi economia merge bine.
Apoi, nişte libertini au cerut să tipărim cât mai multe reviste cu femei goale, în semn de respect şi apreciere a frumuseţii feminine. Iar noi am spus O.K.
Apoi, altcineva a împins acea apreciere un pas mai departe, publicând fotografii cu copii goi şi încă mai departe, afişându-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la liberă exprimare.
Apoi, industria show-business-ului a spus: hai să facem show-uri TV şi filme care să promoveze îndepărtarea de Dumnezeu, violenţa şi sexul ilicit, să înregistrăm melodii care să încurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea şi temele satanice. Iar noi am spus că nu este decât amuzament, nu are efecte adverse şi oricum nu o ia nimeni în serios, aşa că totul a mers înainte.
Iar acum ne întrebăm speriaţi de ce copiii noştri nu au conştiinţă, de ce nu disting binele de rău, de ce nu îi deranjează să-i ucidă pe străini, pe colegii de clasă sau pe ei înşişi. Probabil că, dacă ne-am gândi mai mult, ne-am da seama de ce. Cred că totul se reduce la faptul că ceea ce vei semăna, aceea vei şi culege.
Noi Îi spunem lui Dumnezeu: Dragă Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetiţă ucisă în clasă? Iar Dumnezeu răspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din şcoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, când voi mi-aţi spus să plec din şcoli?
E ciudat cum oamenii Îl dispreţuiesc pe Dumnezeu şi apoi se întreabă cu naivitate de ce totul merge tot mai prost.
Este ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar ne îndoim de ceea ce spune Biblia.
E ciudat cum de toţi oamenii vor să meargă în ceruri, deşi nu cred, nu gândesc şi nu spun sau nu fac nimic din ceea ce scrie în Biblie.
Este ciudat cum de unii pot spune: da, eu cred în Dumnezeu şi de fapt să îl urmeze pe Satana care, se ştie că la rândul lui, crede şi el în Dumnezeu...
E ciudat cum ne repezim să judecăm, dar nu ne place să fim judecaţi.
E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail şi ele se răspândesc precum focul sălbatic, dar când începi să trimiţi mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gândesc de două ori înainte de a le trimite şi altora.
E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud şi obscen trece liber prin cyberspaţiu, dar orice discuţie publică despre Dumnezeu este împiedicată la şcoală şi la locul de muncă.
Este, în sfârşit, ciudat cum poate fi cineva atât de înflăcărat de dragoste pentru Hristos fiind în acelaşi timp un creştin invizibil în timpul săptămânii."
E ciudat cum de mă îngrijorează mai mult ceea ce cred oamenii despre mine şi mai puţin ceea ce crede Dumnezeu despre mine.
Să auzim de bine!