"Am stat 13 în temniță pentru un popor de idioți". Petre Țuțea, filosof, (1902-1991)
Se afișează postările cu eticheta cultură. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cultură. Afișați toate postările

vineri, 18 octombrie 2013

Ce învăţăm

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Dintotdeauna am fost un adept consecvent al rolului deosebit de important pe care îl are sistemul de învăţământ în existenţa şi dezvoltarea unei societăţi. Iar acest rol poate îmbrăca diverse forme. Fie că e vorba de învăţământ organizat sau de educaţia în familie, rolul lui este de necontestat.
Desigur că, în oricare dintre privinţe există diferite mijloace şi metode de a-l pune în aplicare. Unele sunt chiar discutabile, cum ar fi cazul bătăii rupte din rai...
Dar cetăţenii unei colectivităţi îşi formează educaţia nu numai pe baza celor spuse sau făcute de diverse instituţii, între respectivele instituţii incluzând şi familia. Ei (adică membrii) îşi îmbogăţesc repertoriul şi pe baza celor auzite, văzute sau trăite prin propria experienţă. Iar parabola cu lovirea tocului uşii cu capul mi se pare destul de concludent. Toate acestea formează un complex în care indivizii îşi formează educaţia şi, în ultimă instanţă, personalitatea. Ca să fiu mai uşor înţeles, vă voi da drept exemplu un banc primit recent.
“Un tânăr arab îl întreabă pe taică-su:
- Tată...
- Da, fiule!
- Pentru ce purtăm pe cap pălăria asta bizară?
- Se numeşte burnuth iar în deşert te apără de soare, răspunde tatăl.
- Aha... dar, tată...
- Da, fiule!
- Da' ce-i cu rochia asta pe care o purtăm?
- Este burka, iar în deşert, unde este foarte cald, îţi protejează corpul.
- Bun! Dar, tată...
- Da, fiule!
- Ce-i cu pantofii ăştia, cam urâţi, pe care-i purtăm în picioare?
- A... sunt babouches şi sunt pentru ca atunci când mergi prin deşert, să nu te arzi la picioare.
- Bun... O ultimă întrebare, tată.
- Ce mai este, fiule?
- Atunci de ce locuim în Montreal?”
După cum lesne putem observa, respectivul tânăr se purta aşa cum fusese învăţat, fără discernământ, pe baza vorbelor, a tradiţiilor, a sfaturilor sau a celor văzute şi trăite în lumea lui arabă. Iar conduita lui era neschimbată indiferent de zona unde trăia pentru că aşa fusese învăţat să facă. Dar pe lume nu sunt numai arabi, ci mai sunt şi alte naţionalităţi, printre care ne numărăm şi noi, românii. Haideţi să vedem ce învăţăm noi din fragedă pruncie, ce sfaturi şi poveţe primim pe diferite canale educaţionale.
Cine nu a învăţat şi cine nu mai ştie poezioara cu “Căţeluş cu părul creţ”... să ridice mâna! Aha, deci toţi o mai ştiţi... perfect. Dar vă mai amintiţi toate versurile? Ia să facem o încercare. Căţeluş cu părul creţ/Fură raţa din coteţ/Eu l-am prins cu raţa-n gură/El se jură că nu fură etc. Acum v-aţi prins? Căţeluşul hoţ, chiar prins asupra faptului, în flagrant cum se spune în termeni de specialitate, se jură fără nicio ruşine că nu fură. Care e mesajul educativ? Eu nu văd decât unul. Dacă voi vedeţi un altul, vă rog să mi-l comunicaţi şi mie. Până una alta, nu văd altceva la televizor decât bandiţi la drumul mare care, odată prinşi în flagrant, se jură că ei nu au nicio vină, ci poliţiştii care i-au prins.
Să continuăm. Şi o vom face cu un proverb foarte cunoscut şi foarte des invocat. Capul plecat sabia nu-l taie, ne învaţă proverbul. Nu sunt un expert în cunoaşterea proverbelor la nivel mondial, dar nu cred că există vreo cultură ca să aibe vreunul mai umilitor. Că este o urmare a ocupaţiei turceşti sau o creaţi oarecare, nu are nicio importanţă. Important este mesajul de umilinţă şi supunere necondiţionată care este transmis. Crec că este proverbul cu cea mai profundă aplicaţie. Doar daţi drumul la televizor şi urmăriţi o anchetă stradală. Asta e, ce să facem..., vine răspunsul stereotip.
Ce avem mai departe? Păi, nimic altceva decât suprema creaţie românească de sorginte folclorică numită Mioriţa. Pentru cei care au mai uitat câte ceva, le reamintesc ideea de bază a baladei: doi ciobani se aliază ca să-l omoare pe un al treilea pentru că şeptelul acestuia era mai productiv. Prima remarcă este că alianţa se produce între baciul Ungurean şi cel Vrâncean! Urmările educative ale baladei se văd de douăzeci de ani în Parlamentul român, unde tot timpul, un partid naţional se aliază cu partidul ungurean în pofida altui partid naţional.
Iată şi un ultim element educativ din cultura românească. Nu cred că este vreun concetăţean care, având liceul terminat, să nu fi citit Luceafărul eminescian. Ce are Luceafărul cu educaţia? Vă rog să vă aduceţi aminte că o tinerică frivolă aduce un geniu la limita sacrificiului suprem, totul pentru ca până la urmă să aleagă un flăcăiaş din flori şi de pripas. Trăsătura lui principală? Este viclean. Dacă există cineva care se îndoieşte de efectele dezastruoase ale acestui mesaj îl rog să cumpere şi să citească revista Click.
Ei, dragii mei, dar lucrurile nu stau chiar aşa pentru că cele scrise mai sus s-au dorit a fi un eseu umoristic. Realitatea este că suntem o naţie ca oricare alta, cu oamenii ei răi şi buni, cu mari realizări în multe domenii, dar şi cu scăderile ei, cu o contribuţie de necontestat la civilizaţia mondială, cu muncitorii ei, dar şi cu puturoşii ei sau, mai pe scurt, suntem o naţie la fel ca oricare alta de pe pământ. Locuim într-un spaţiu geografic de o frumuseţe şi o bogăţie rare, ne-am dezvoltat o civilizaţie şi o cultură specifice, care ne permit să stăm cu capul sus în faţa oricui. Doar că dorim să fim perfecţi.
Să uzim de bine!

miercuri, 20 iunie 2012

Instituţia Institutului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
O aprigă dispută a încins floarea intelectualităţii româneşti. Pentru necunoscători, vă reamintesc că este vorba de acea categorie socială ai cărei reprezentanţi, anterior lui 1989, au beneficiat de burse în străinătate şi avantaje la care restul populaţiei nici nu visa, din rândul lor remarcându-se dizidenţii nemulţumiţi de atâtea avantaje. Este vorba de aceeaşi categorie socială ai cărei reprezentanţi, contrar intelectualităţii din orice ţară civilizată, manifestă o ideologie de dreapta atât de vehementă încât îşi reneagă propriul popor. Este vorba de aceeaşi categorie socială ai cărei reprezentanţi, în loc să fie un simbol al verticalităţii morale, manifestă cea mai slugarnică şi umilă obedienţă faţă de conducere. În fine, este vorba de aceeaşi categorie socială ai cărei reprezentanţi au avut întotdeauna opţiuni atât de eronate încât, ulterior, chiar ei s-au ruşinat de alegerea făcută.
Şi totul a pornit de la schimbarea subordonării Institutului Cultural Român. Nu sunt sociolog şi nici politolog, dar caut să-mi folosesc din plin bunul simţ atunci când emit o judecată de valoare. Iar acest bun simţ mă determină acum să mă şi să vă întreb: ce caută un institut cu un asemenea profil în subordinea Preşedinţiei? Nu numai pentru că iniţial, el nu a avut această subordonare, care i-a fost stabilită ulterior de domnul Băsescu. Dat fiind profilul, cred că ar fi mult mai logică şi mai utilă suibordonarea lui faţă de Ministerul afacerilor externe. Sau celui al educaţiei. Sau chiar al agriculturii. Dar în niciun caz instituţiei Preşedinţiei. Pentru că, mergând pe un asemenea raţionament, putem justifica şi subordonarea Ansamblului Doina al Armatei sau a SNCFR faţă de aceeaşi instituţie a Preşedinţiei.
Dar acesta este doar un aspect formal. Aspectele de fond sunt altele. Unul este legat de celebra expoziţie organizată în 2008 de respectivul institut la New York, expoziţie care a scandalizat lumea cu însemnele naziste popularizate în numele artei. Iar scriitoarea Herta Müller, care nu e o oarecare, ci laureată a premiului Nobel pentru literatură în 2009, a criticat organizarea de către filiala din Berlin a ICR a unei şcoli de vară în colaborare cu doi foşti informatori declaraţi ai Securităţii. Ceea ce ar trebui să li se amintească intelectualilor care acum, bine înregimentaţi politic, clamează rodnica lui activitate şi verticalitatea morală a instituţiei.
Iar cel de-al doilea aspect este legat chiar de numele conducătorului respectivului institut. Care nu este altul decât domnul Horia Roman Patapievici. Cine este acest domn? Păi, nimeni altul decât cel care afirma în scrierile sale că:
- "Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)
- "23 de milioane de omuleţi patibulari." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 53)
- "Un popor cu substanţă târâtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare (nota mea: conform DEX, patibular = persoană vrednică să moară), ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.34)
- "Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 64)
- "Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau... să o folosim numai pentru înjurături..." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.64)
- "În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare (de, beţiile...) i-au dovedit." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)
- "Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc... spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos." (din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag49)
- "Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC." (Din "Politice" de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.56)
- "România are o cultură de tip second hand" a enunţat într-o emisiune televizată. (după Viorel Patrichi în Revista "Rost" nr.24/2005)
Acesta este Institutul Cultural Român din subordinea Preşedinţiei, condus cu umilinţă de intelectualul cu a cărui prietenie se mândreşte domnul Mihai Răzvan Ungureanu.
Să auzim de bine!
P.S. Dacă vreţi să vedeţi un model de operativitate în ceea ce priveşte ridicarea de osanale domnului HRP, atunci căutaţi amănunte despre ICR pe Wikipedia. În plus, veţi observa cu uşurinţă faptul că niciun eveniment politic sau cultural de până acum din România nu a avut o asemenea de rapidă transpunere în Wikipedia. Ei da, reprezentanţii intelectualităţii româneşti, morali şi verticali, nu se dezmint nici acum!

miercuri, 3 februarie 2010

Astea sunt vedetele noastre

PiataTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Piaţa Rasdaq
Întrebare: "Ce părere aveţi despre faptul că, în urma limitării accesului pe mai multe bulevarde principale ale capitalei cu ocazia Sommet-ului Francofoniei, nu se mai poate ajunge cu maşina în centru - inclusiv în Piaţa Rasdaq?"
Ţinând cont de faptul că treaba lor e să fie "vedete", nu să aibă cultură generală, iată ce-au răspuns câţiva reprezentanţi de-ai <şou-biz>-ului mioritic:
Fizz (Bogdan Croitoru)
Nu mă afectează pentru că eu nu locuiesc în zonă. Sunt nişte măsuri de securitate pe care, din păcate, trebuie să le respectăm. Deocamdată suntem prea mici să putem face ceva.
Giulia (Ex-Candy)
"Pe mine nu mă afectează prea tare că nu pot să circul cu maşina. Am maşină mică, cunosc foarte multe scurtături, aşa că mă descurc eu cumva. Totuşi e cam aiurea să ne interzică să circulăm cu maşina. Lumea este extrem de nemulţumită, dar trebuie să ne resemnăm pentru că autorităţile oricum fac tot ce vor".
Dinu Maxer:
"Dacă nu ţine de domeniul meu, nu mă interesează să răspund la asemenea întrebări".
Andreea Bănică:
"Nu am timp să dau declaraţii despre circulaţia blocată din cauza Sommet-ului Francofoniei. Sunaţi-l pe impresarul meu, că vă răspunde el".
Raluca (Bambi):
"Mi se pare normal să nu se circule în Piaţa Rasdaq cu ocazia Sommet-ului Francofoniei, având în vedere că intrăm şi noi în Uniunea Europeană. Şi atât timp când există şi în alte capitale, e OK, nu mă deranjează."
Anne's:
"E un pic cam aiurea. Dar ţinând cont că vin atâtea oficialităţi... Bine că se termină repede. Cel mai rău va fi de cei care locuiesc în această piaţă."
Bety (Etnic):
"Poate să fie o problemă cu traficul în această perioadă. Eu am fost prinsă în trafic câteva ore bune cu ocazia simulării. Cred că cel mai rău vor fi afectate persoanele care locuiesc în Piaţa Rasdaq. Sper că autorităţile să facă faţă situaţiei."
Să auzim de bine!

luni, 1 februarie 2010

De ce îmi place Grecia

Plaja GreciaTuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu ştiu câţi dintre turişti se întreabă de ce le place să meargă într-o ţară sau alta, dar eu mă întreb. Mai ales când e vorba de Grecia, ţară în care nu-mi imaginez că ar putea să treacă un an fără să o vizitez. Motive sunt mai multe. Hai să le luăm pe rând.
Un motiv ar fi relieful. Fără îndoială că este unul inedit. Spre deosebire de ţara noastră, unde avem câmpii, dealuri, podişuri şi munţi, râuri şi fluvii, în Grecia lucrurile se simplifică: nu au decât câmpii şi munţi. Râuri puţine şi fluvii deloc. Efectul este unul uluitor. După ce parcurgi kilometri de câmpie, brusc ţi se ridică în faţă, din pământ la modul cel mai propriu, un con verde până la cer. Exceptând situaţiile când e vorba de un semn de circulaţie, acesta nu poate fi decât un munte. Nici nu e de mirare că anticilor le-a fost foarte uşor să asimileze muntele Olimp cu sălaşul zeilor. Iar coastele împădurite cu pini continuă de minune câmpiile de măslini, verdele vegetaţiei fiind una din culorile care te urmăreşte. Ca o continuare a reliefului din Grecia văd chiar locuinţele lor. Cu excepţia oraşelor mari, unde poţi vedea minunea unei clădiri de 5 etaje, nicăieri înălţimea lor nu depăşeşte 2 sau 3 etaje. Şi toate sunt vopsite în alb.
Un alt motiv ar fi climatul. Este dincolo de orice îndoială că grecii beneficiază de o climă mult mai blândă decât la noi. Mi s-a părut chiar hilar să asist la o discuţie în care doi greci vorbeau de nişte rude din Nord (mai precis, din Macedonia) făcând referire la nordul lor aşa cum facem noi referire la cei din Suedia. Aerul este mult, mult mai curat (ca o paranteză, maşina lăsată în parcarea hotelului dintr-un sătuc, a rămas la fel de curată şi fără praf pe ea până în ultima zi a şederii), cerul este mult mai albastru, iar smaraldul mării este neîntrecut. Mi s-a întâmplat nu odată ca, fiind în scufundare, să încerc să ating cu mâna un peşte sau un grup de peşti, ei fiind în realitate la peste 5 sau 10 metri de mine. De altfel, atunci când te afli pe mare şi priveşti ţărmul, singurele culori pe care le vezi sunt smaraldul mării, albul nisipului, verdele pădurilor şi albastrul cerului. Ceea ce, trebuie să admitem, este o combinaţie deosebit de reuşită. Acestea nu sunt simple senzaţii optice. Comparaţia făcută între poze făcute în Grecia cu cele din ţară confirmă fără dubiu culoarea cerului sau limpezimea aerului.
Există şi alt motiv, mai doct. Este vorba de istoria lor. Primul lucru care te frapează este limba lor. Mai sunt popoare cu limbi mai mult sau mai puţini vechi, dar a lor este vorbită de peste 3.300 de ani, ceea ce, trebuie să recunoaştem, este impresionant. Apoi, este faptul că orice loc musteşte de istorie, istorie adevărată, iar demarcaţia dintre mitologie şi adevăr istoric abia se distinge. Practic, dacă dai cu piciorul în pământ, ţâşneşte istorie. E copleşitor să atingi marmura sculptată de Phidias sau Praxiteles, la fel cum este vizita casei din Teba în care a locuit poetul Pindar (aceeaşi ca acum 2.300 de ani!). Nu poţi să te plimbi prin ruinele de la Potideea fără să nu auzi larma perşilor în timp ce săpau canalul. Ca o paranteză, cuvântul grecesc care defineşte marea, ca întindere de apă, este Θάλασσα (thalassa). Ei bine, este unul din vele mai vechi cuvinte existente într-o limbă de circulaţie, datând din vremea pelasgilor.
În continuare pe scara valorilor este vorba de cultura lor. Nu mă gândesc la abundenţa de termeni de sorginte greacă din orice limbaj, mai mult sau mai puţin de specialitate, ci mă gândesc la însăşi noţiunea de cultură greacă, la apariţia ei şi diseminarea în toată lumea. Homer este de notorietate. Putem vorbi de geometrie fără să ne gândim la Thales sau Euclid? Putem învăţa matematică fără teorema lu Pitagora? Putem să vorbim de filozofie fără să gândim ca Socrates, Platon sau Aristotel? Putem să analizăm o dramă fără să folosim criteriile lăsate nouă moştenire de Eschil sau Euripide? Medicii lumii depun jurământul lui Hippocrat. Putem să învăţam fizică neglijându-l pe Democrit? Chiar democraţia cu care ne mândrim atât, este rodul culturii greceşti. Părintele istoriei este Herodot. Dreptul începe cu studiul Constituţiilor lui Lycurg şi Solon. Şi lista poate continua în ceea ce priveşte aportul culturii greceşti la cultura şi civilizaţia modernă. Sau, aşa cum spunea istoricul H.J.S. Maine “în afară de forţele oarbe ale naturii, tot ceea ce evoluează azi în omenire este de origine greacă”.
Dar, pentru mine, există un motiv şi mai puternic decât toate cele de mai sus. Este vorba despre religia lor. La data când alte popoare se mai chinuiau să-şi lepede cozile de maimuţă, grecii aveau o religie bine conturată, puternică şi cuprinzătoare. Relaţia om-divinitate era perfect pusă la punct, iar integrarea ei în funcţiile statului era dincolo de orice îndoială. Religia lor era destul de puternică pentru a putea fi exportată şi de această tentaţie nu au scăpat nici romanii, cu toată forţa lor militară sau cultură superioare altor popoare. Poziţia religiei în conştiinţa grecilor şi în stat a fost neclintită nu 100 şi nici 500 de ani, ci mii de ani. La o analiză mai atentă nu exagerăm cu afirmaţia că existau zei pentru aproape fiecare obiect. Fiecare pădure sau fiecare pârâu îşi avea zeitatea proprie. Aici intervine atracţia mea, pornită practic dint-o curiozitate: cum este posibil ca o cultură atât de puternică, atât de complexă, cu o religie atât de bine formată şi aplicată, să-şi piardă această religie brusc, aproape instantaneu, odată cu apariţia creştinismului? Cum este posibil ca unii din cei mai fervenţi creştini din zilele noastre să nu mai păstreze nici măcar o piatră din simbolurile atât de vechii lor religii? Iar aici nu vorbim de “curăţenia” efectuată de Inchiziţie în Lumea Nouă, ci de o acceptare şi aderare dorite, docile şi subite. Ce a determinat o trecere atât de rapidă şi completă la creştinism? Ce s-a întâmplat cu tradiţiile lor? Cine sau ce a catalizat o schimbare atât de bruscă şi completă?
Iată de ce sunt eu atras de Grecia.
Să auzim de bine!