Revenirea la plaja Kathisma în a patra zi în Lefkada

Panoramă plaja Kathisma

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

După amuzamentul cotidian de la micul dejun, provocat de cei care încearcă să-şi pună compot în castronele cu furculiţa, ne întoarcem în cameră ca să facem planul de bătaie. De departe, cea mai frumoasă plajă este cea de la Kathisma. Atenţie, se pronunţă cu accent pe prima silabă, KA-thisma. Aşa că decidem să revenim acolo.

Drumul deja a devenit o rutină, ştim variantele şi că una dintre ele ne duce printr-o porţiune atât de îngustă încât ai impresia că conduci prin casele oamenilor şi pe asta o alegem. Pe drum, ne oprim în două locuri de belvedere pe care le ochisem anterior şi tragem două sesiuni de poze de toată frumuseţea.

Profit de această ocazie ca să-i anunţ pe cititorii blogului amatori de fotografii că acestea, adică multe din fotografiile făcute în Lefkada, le voi publica în ultimul articol al acestei serii şi pe blogul frate (adică FotoBlogul din Drumul Taberei). Oricum, vigneta fiecărei postări din această serie reprezintă o imagine din Lefkada.

Nici nu ştim când ajungem la plajă. Mare, albă, prietenoasă, ne aşteaptă. Cunoaştem şi procedura cu locul de parcare şi găsim un loc tocmai bun, loc la umbră, loc cu verdeaţă, cunoaştem şi procedura plăţii umbrelei şi şezlongurilor, aşa că discuţia mea cu administratorul este mult mai scurtă, rezumându-se la:

- Poftim banii.

- Mulţumesc, poftim chitanţa.

Singurul lucru oarecum supărător este persistenţa valurilor. Care nu ar trebui să fie supărător dacă intrarea în apă ar fi ceva mai lină. Dar aşa, ieşitul din apă se transformă într-o luptă pentru supravieţuire în patru labe. Dar, după câteva încercări dureroase, am găsit remediul: ies şi păşesc odată cu valul. Nu fac niciun pas spre mal până nu mă plesneşte un val din spate. Vine valul, pleosc! mă împinge spre mal, eu fac un pas şi apoi aştept valul următor. În acest mod am reuşit să pun piciorul pe mal ori de câte ori am ieşit, fără să mai fiu trântit nemilos de valuri.

Atmosfera de concediu, de vacanţă şi de dolce far niente este atât de puternică încât nu mai rezistăm şi soţia comandă un frappe, iar eu mă răsfăţ cu un mojito. Vă rog să mă credeţi, un mojito băut pe o plajă albă, bătută de valurile unei mări de topaz, sub umbrela care te protejează de soarele Greciei este un lucru pe care ar trebui să şi-l dorească orice om cu glande endocrine normale.

Mai cu un înot, mai cu un mic somn de frumuseţe, vine ea şi ora de plecare. Este imposibil să ajungi pe platoul care domină plaja fără să te opreşti ca să o mai priveşti o dată. Şi asta facem şi noi cu sufletele strânse de regretul terminării zilei de plajă. Termomentrul de exterior al maşinii nu indică decât 34 de grade la umbră, ceea ce reprezintă o uşoară răcoreală faţă de valorile anterioare şi ne face să ne temem de un guturai... Ajungem repejor la hotel şi începem procedurile de desalinizare trupească. Ce îmi place la acest hotel nu este legat numai de priveliştea minunată oferită de balcon, nici de calitatea serviciilor, ci de bateriile de la baie. Normale, cu manete şi butoane ca şi cele de acasă, îmi oferă liniştea dorită. De câte ori sunt sub duş mă trec fiori când mă gândesc la cele întâlnite în alte hoteluri, baterii care aduceau mai mult cu bordul unui Boeing decât cu o baterie de baie şi la procentul de chelie obţinut datorită jetului inuman de puternic de apă.

Ne facem plimbarea de seară prin oraş după un tipic al nostru. Oraşul Lefkas este mare şi întins, dar are şi el, ca toate oraşele normale, o stradă principală de la care se conectează sute de străduţe laterale, care se intersectează şi ramifică la rândul lor aidoma coronamentului unui arbore. În fiecare seară alegem altă străduţă cu ramificaţiile ei aferente pentru a accesa strada principală. Şi procedura merită tot efortul, pentru că avem ocazia să vedem străduţe de poveste de pitoreşti ce sunt, să vedem case şi oameni în case sau în faţa lor, pentru că, aşa cum am întâlnit mai peste tot în Grecia vizitată de noi, localnicilor le place să stea cu uşile şi ferestrele deschise. Vedem şi pozăm biserici vechi, adevărate monumente de arhitecură sau pictură pentru că, aici avem prilejul să vedem un lucru inedit: bisericile nu au fresce pe pereţi, ci picturi, adevărate opere de artă.

Şi uite aşa, ajungem la taverna Şapte insule, nume cu o referinţă cât se poate de evidentă la cele şapte insule, din care face parte şi Lefkada, insule care au format, pentru o perioadă, o republică independentă. Ne abordează râzând una dintre cele mai vesele făpturi pe care am întâlnit-o vreodată, o femeie plină de energie, amabilitate şi voie bună. Discuţia de deschidere am purtat-o în engleză, fără nicio problemă pentru interlocutoarea mea. Acum, e momentul să vă fac unele mici precizări. Taverna este amplasată, ca de obicei, în stradă, mesele fiind înşirate în lungul câtorva case. Iar strada, tot ce de obicei, nu are mai mult de 2,5 metri lăţime. Prima masă din serie este o masă cu trei doamne grecoaice, după care urmează masa noastră şi celelalte în continuare. Când zic doamne, mă refer la persoane feminine trecute bine, dacă nu rău, de vârsta de cinci zeci de ani. Cele trei doamne, auzindu-ne vorbind româneşte atunci când ne-am apropiat şi englezeşte când ne-am salutat cu patroana localului şi crezându-se în deplină securitate audiofonică, încep să discute şi să-şi povestească o mulţime de lucruri şi întâmplări, unele mai intime şi mai trăsnite ca altele. Iată că vine şi vesela mea amfitrioană ca să preia comanda. Femeia este prea veselă, prea amabilă, iar noi ne simţim prea bine ca să nu comut pe limba greacă. Limbă în care comand pui file pentru soţie şi miel cu sos de vin pentru mine, iar de băut, o stacană mare de bere Mithos rece ca ghiaţa.

Şi în acel moment s-a produs dezastrul: doamnele au auzit vorbind greceşte un domn pe care îl consideraseră inofensiv, deoarece vorbea alte limbi, deci se presupunea că nu înţelege vorbele lor. Şi s-a făcut linişte. Sau, altfel spus, the rest is silence... În mai puţin de cinci minute, masa celor trei doamne era pustie, iar noi ne-am amuzat atât de tare încât, la plecare, am uitat sticla cu apă pe care o purtăm în permanenţă la noi. Prilej pentru vesela patroană de o nouă repriză de amuzament copios.

Să auzim de bine!