Maşinile din staţii

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Acţiunea se petrece în troleul 69. De fapt, se poate produce în orice mijloc de transport din Bucureşti, Paşcani sau Alba Iulia pentru că este pură imaginaţie. Dar redă o stare de spirit specifică nouă, românilor. Pe scurt, este vorba despre consecvenţă. Sau despre lipsa ei... Personajele sunt un grup format din două doamne în vârstă (una cu basma şi cealaltă cu pardesiu), un domn cu şapcă şi servietă, în vârstă şi el şi un alt domn în vârstă, înalt şi cu pălărie, dar neafiliat grupului. Haideţi să-i ascultăm:

- Mă iertaţi, doamnă, nu v-am văzut, spune doamna cu basma, mă duc la fie-mea şi sunt cu gândurile duse, începe ea discuţia în timp ce-şi aranjează părul sub basma.

- Nu-i nimic. Da’ ce are? E bolnavă? întrebă ce-a de a doua scuturându-şi pardesiul de picăturile de ploaie.

- O, nu, Doamne fereşte. Mă duc s-o ajut că e ziua lu’ bărba-su şi vrea să o ajut la pregătiri.

- A, da. păi şi eu tot de aia mă duc la Obor. Să cumpăr ouă. M-a trimis fi-miu, că acolo sunt mai ieftine cu doi bani şi io, dacă am transportul gratuit...

- Da. aşa e bine, intră în vorbă domnul cu servieta. De dimineaţă se face treaba. Uite, io acu’ mă duc la RADET. Păi, ce credeţi, dacă plecam mai târziu, mai aveam fro şansă?

Domnul cel înalt stă atârnat cu multă demnitate de bară, dar nu dă niciun semn de participare, deşi este evident că îl interesează discuţia. Troleul opreşte în staţie şi se suie o altă doamnă cu două sacoşe pline pe care le scutură de zor, deranjând persoanele din jur.

- Stai doamnă! Ce faci? Nu vezi că mi-ai agăţat ciorapii?

- Văd, doamnă, văd da’ n-am ce face. Vezi şi matale cum a parcat ăştia în staţie de nu ai loc să te sui... Şi mai am şi sacoşele astea pline...

- Da, aşa e, întăreşte domnul cu servietă. Parchează fără niciun Dumnezeu, pe unde apucă.

- Parcă nu sunt sănătoşi, intervine doamna cu batic. Dacă ar putea, le-ar băga în scara blocului.

- Are lumea bani, doamnă! intervine domnul cel înalt pe un ton care îţi dădea certitudinea că ştie mai multe decât Isărescu în problema respectivă.

- Are, dom’le, are, intervine şi doamna cu pardesiu. Uitaţi-vă, continuă ea, că nu poţi traversa de maşini. Ar trebui să le dea nişte amenzi să-i usture.

- Da, dom’le nişte amenzi să-i usuce la ficaţi, intervine domnul cu servietă. Aşa am auzit că e în Vest şi d-aia sunt ăia aşa disciplinaţi.

- La noi, ca la nimenea. Maşini parcate în staţie, pe trotuar, pe iarbă, pe locuri de joacă, oriunde. Aia e, nu sunt amenzile suficient de mari, revine doamna cu batic.

Duşi de discuţie, abia acum observă că troleul nu s-a mai mişcat, deşi ar fi trebuit să fie deja în staţia următoare. Parcă înţelegându-le gândurile, domnul cel înalt se uită peste capetele celorlalţi călători şi vede prin parbriz că un echipaj cu macara ridica o maşină parcată în staţie.

- Ridică maşini parcate neregulamentar, se întoarce el spre grup şi îl informează sobru.

- Daaa, nu ştiu cum să-i mai jecmănească pe oameni, intervine şi domnul cu servietă.

- Nişte hoţi, dom’le, nişte hoţi. Cinci milioane te costă să o iei înapoi, intervine doamna cu batic.

- N-au bani şi le căşunează pe nenorociţii de şoferi, completează şi doamna cu pardesiu. Ce să facă bieţii oameni? continuă ea. Să-şi parcheze maşina în casă? S-o fi dus bietul om să-şi cumpere un pachet de ţigări şi acu’ a rămas fără maşină.

Acum, cred că aţi prins ideea. Este genul de discuţie pe care o putem auzi în fiecare zi, oriunde există mai mult de doi interlocutori. Se pare că nu este destul că ne lipseşte simţul dramei (pentru cei care au deschis televizorul mai târziu, îi anunţ că singura dramă - Năpasta - din literatura română e scrisă de I.L. Caragiale, autor de comedii), dar lacuna trebuie completată şi cu lipsa consecvenţei. Vestea proastă este că această lipsă se întoarce împotriva noastră, ne este greu să finalizăm un lucru sau o idee, avem o gândire stufoasă şi dezordonată, suntem oportunişti şi aşteptăm evenimente favorabile nouă, în loc să le determinăm, suntem uşor influenţabili şi fără responsabilitate. Altfel spus, mămăliga românească. Şi mă doare să recunosc asta...

Să auzim de bine!

Revenirea la plaja Kathisma în a patra zi în Lefkada

Panoramă plaja Kathisma

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

După amuzamentul cotidian de la micul dejun, provocat de cei care încearcă să-şi pună compot în castronele cu furculiţa, ne întoarcem în cameră ca să facem planul de bătaie. De departe, cea mai frumoasă plajă este cea de la Kathisma. Atenţie, se pronunţă cu accent pe prima silabă, KA-thisma. Aşa că decidem să revenim acolo.

Drumul deja a devenit o rutină, ştim variantele şi că una dintre ele ne duce printr-o porţiune atât de îngustă încât ai impresia că conduci prin casele oamenilor şi pe asta o alegem. Pe drum, ne oprim în două locuri de belvedere pe care le ochisem anterior şi tragem două sesiuni de poze de toată frumuseţea.

Profit de această ocazie ca să-i anunţ pe cititorii blogului amatori de fotografii că acestea, adică multe din fotografiile făcute în Lefkada, le voi publica în ultimul articol al acestei serii şi pe blogul frate (adică FotoBlogul din Drumul Taberei). Oricum, vigneta fiecărei postări din această serie reprezintă o imagine din Lefkada.

Nici nu ştim când ajungem la plajă. Mare, albă, prietenoasă, ne aşteaptă. Cunoaştem şi procedura cu locul de parcare şi găsim un loc tocmai bun, loc la umbră, loc cu verdeaţă, cunoaştem şi procedura plăţii umbrelei şi şezlongurilor, aşa că discuţia mea cu administratorul este mult mai scurtă, rezumându-se la:

- Poftim banii.

- Mulţumesc, poftim chitanţa.

Singurul lucru oarecum supărător este persistenţa valurilor. Care nu ar trebui să fie supărător dacă intrarea în apă ar fi ceva mai lină. Dar aşa, ieşitul din apă se transformă într-o luptă pentru supravieţuire în patru labe. Dar, după câteva încercări dureroase, am găsit remediul: ies şi păşesc odată cu valul. Nu fac niciun pas spre mal până nu mă plesneşte un val din spate. Vine valul, pleosc! mă împinge spre mal, eu fac un pas şi apoi aştept valul următor. În acest mod am reuşit să pun piciorul pe mal ori de câte ori am ieşit, fără să mai fiu trântit nemilos de valuri.

Atmosfera de concediu, de vacanţă şi de dolce far niente este atât de puternică încât nu mai rezistăm şi soţia comandă un frappe, iar eu mă răsfăţ cu un mojito. Vă rog să mă credeţi, un mojito băut pe o plajă albă, bătută de valurile unei mări de topaz, sub umbrela care te protejează de soarele Greciei este un lucru pe care ar trebui să şi-l dorească orice om cu glande endocrine normale.

Mai cu un înot, mai cu un mic somn de frumuseţe, vine ea şi ora de plecare. Este imposibil să ajungi pe platoul care domină plaja fără să te opreşti ca să o mai priveşti o dată. Şi asta facem şi noi cu sufletele strânse de regretul terminării zilei de plajă. Termomentrul de exterior al maşinii nu indică decât 34 de grade la umbră, ceea ce reprezintă o uşoară răcoreală faţă de valorile anterioare şi ne face să ne temem de un guturai... Ajungem repejor la hotel şi începem procedurile de desalinizare trupească. Ce îmi place la acest hotel nu este legat numai de priveliştea minunată oferită de balcon, nici de calitatea serviciilor, ci de bateriile de la baie. Normale, cu manete şi butoane ca şi cele de acasă, îmi oferă liniştea dorită. De câte ori sunt sub duş mă trec fiori când mă gândesc la cele întâlnite în alte hoteluri, baterii care aduceau mai mult cu bordul unui Boeing decât cu o baterie de baie şi la procentul de chelie obţinut datorită jetului inuman de puternic de apă.

Ne facem plimbarea de seară prin oraş după un tipic al nostru. Oraşul Lefkas este mare şi întins, dar are şi el, ca toate oraşele normale, o stradă principală de la care se conectează sute de străduţe laterale, care se intersectează şi ramifică la rândul lor aidoma coronamentului unui arbore. În fiecare seară alegem altă străduţă cu ramificaţiile ei aferente pentru a accesa strada principală. Şi procedura merită tot efortul, pentru că avem ocazia să vedem străduţe de poveste de pitoreşti ce sunt, să vedem case şi oameni în case sau în faţa lor, pentru că, aşa cum am întâlnit mai peste tot în Grecia vizitată de noi, localnicilor le place să stea cu uşile şi ferestrele deschise. Vedem şi pozăm biserici vechi, adevărate monumente de arhitecură sau pictură pentru că, aici avem prilejul să vedem un lucru inedit: bisericile nu au fresce pe pereţi, ci picturi, adevărate opere de artă.

Şi uite aşa, ajungem la taverna Şapte insule, nume cu o referinţă cât se poate de evidentă la cele şapte insule, din care face parte şi Lefkada, insule care au format, pentru o perioadă, o republică independentă. Ne abordează râzând una dintre cele mai vesele făpturi pe care am întâlnit-o vreodată, o femeie plină de energie, amabilitate şi voie bună. Discuţia de deschidere am purtat-o în engleză, fără nicio problemă pentru interlocutoarea mea. Acum, e momentul să vă fac unele mici precizări. Taverna este amplasată, ca de obicei, în stradă, mesele fiind înşirate în lungul câtorva case. Iar strada, tot ce de obicei, nu are mai mult de 2,5 metri lăţime. Prima masă din serie este o masă cu trei doamne grecoaice, după care urmează masa noastră şi celelalte în continuare. Când zic doamne, mă refer la persoane feminine trecute bine, dacă nu rău, de vârsta de cinci zeci de ani. Cele trei doamne, auzindu-ne vorbind româneşte atunci când ne-am apropiat şi englezeşte când ne-am salutat cu patroana localului şi crezându-se în deplină securitate audiofonică, încep să discute şi să-şi povestească o mulţime de lucruri şi întâmplări, unele mai intime şi mai trăsnite ca altele. Iată că vine şi vesela mea amfitrioană ca să preia comanda. Femeia este prea veselă, prea amabilă, iar noi ne simţim prea bine ca să nu comut pe limba greacă. Limbă în care comand pui file pentru soţie şi miel cu sos de vin pentru mine, iar de băut, o stacană mare de bere Mithos rece ca ghiaţa.

Şi în acel moment s-a produs dezastrul: doamnele au auzit vorbind greceşte un domn pe care îl consideraseră inofensiv, deoarece vorbea alte limbi, deci se presupunea că nu înţelege vorbele lor. Şi s-a făcut linişte. Sau, altfel spus, the rest is silence... În mai puţin de cinci minute, masa celor trei doamne era pustie, iar noi ne-am amuzat atât de tare încât, la plecare, am uitat sticla cu apă pe care o purtăm în permanenţă la noi. Prilej pentru vesela patroană de o nouă repriză de amuzament copios.

Să auzim de bine!

Cu gândul la criză

Imagine preluată de pe logec.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Stau cu Dorel în birou şi ne uităm unul la altul. Am rămas singuri, programul s-a terminat de mult, ceilalţi au plecat, iar noi suntem atât de obosiţi de alergătura zilei încât nu ne vine nici să mergem acasă...

Mai iau o gură din ceaiul răcit de mult, Dorel mai ai o gură din cafeaua la fel de sleită şi îşi aprinde o ţigară. Încet, încet, vlaga ne revine şi suntem în stare să articulăm câteve cuvinte.

- Şefu’, îmi spune Dorel, doar când lucram în State mai eram atât de obosit.

- Zău? Ai lucrat în State? devin eu curios.

- O, da, şefu’, am plecat prin ’91 sau ’92.

- Şi cât ai stat acolo? continui eu discuţia devenită interesantă.

- Păi, am stat vreo trei ani, se socoteşte el câteva momente.

Şi aşa începe o discuţie în care Dorel îmi va povesti o mulţime de lucruri despre viaţa de acolo, despre cum muncesc şi trăiesc cei de acolo. Pentru mine este şi nu este o viaţă atractivă pentru că, atât cât cunosc despre State, este vorba de o altă lume, un alt univers. Lucrurile sunt atât de diferite acolo, în State, faţă de noi, europenii, încât nu îmi pot imagina că aş putea “arde” diferenţele.

Şi Dorel începe să îmi povestească cum a lucrat, mai întâi, la un comerciant, făcând livrări la domiciliu, despre cum era plătit şi cum era împărţit bacşişul, despre corectitudinea relaţiilor cu colegii precum şi despre relaţia cu patronul.

Apoi, îmi povesteşte despre perioada în care a lucrat în construcţii, despre viaţa de şantier şi organizarea exemplară a muncii acolo, despre plicul cu cecul săptămânal, despre cum făcea piaţa în căutarea ingredientelor cu care era obişnuit pentru a face mâncare românească, despre câştigurile realizate şi începutul unei situaţii pe care şi-o dorea realizată acolo.

- Şi uite aşa, am ajuns ca să îmi cumpăr o casă.

- Înseamnă că aveai deja strânşi bani frumoşi, zic eu.

- Aveam, dar nu frumoşi. I-am băgat pe toţi în casă şi mi-a mai dat şi banca un credit.

- Cam nasol, zic eu. Aşa “chel”, fără bani, ce făceai cu casa? Îţi trebuia măcar o mobilă, acolo, ceva... mă minunez eu.

- Aşi, nici vorbă. Cum am luat casa în primire, au venit cei de la telefoane. În două ore aveam telefonul instalat. Tot pe credit. A doua zi a venit mobila.

- Şi asta tot cu credit?

- Da, sigur, toate veneau automat, şefu’. Era suficient ca să te muţi şi apărea furnizorul. Nu aveai bani? Nicio problemă, credit!

Dorel continuă ca să îmi povestească despre particulărităţile vieţii de acolo. Un lucru îmi apare înaintea ochilor asemenea unui far de maşină: CREDIT. Sunt economist şi încerc să gândesc prin prisma unui economist. Creditul nu înseamnă altceva decât o marfă reală contra unor bani nici măcar virtuali, ci contra promisiunii unor bani care vor fi. Dorel îmi descrie o situaţie care, pe mine, nu mă încântă deloc. Dacă banca va avea o problemă sau, pur şi simplu, îi va cere să îşi lichideze toate datoriile simultan? Dacă situaţia economică sau cine ştie ce accident vor obliga banca să scoată pe piaţă toate lichidităţile ei? Care lichidităţi, mă întreb tot eu, din moment ce totul este pe credit? Care lichidităţi, din moment ce volumul banilor blocaţi în credite depăşeşte de departe capitalul băncii? Într-o asemenea situaţie mi se pare clar ca lumina zilei că puţine bănci pot fi solvabile. Totul îmi pare un mare balon de săpun, o economie umflată artificial pe baza unor promisiuni de bani şi nu a unor bani reali. Cât de solvabil poate fi un muncitor ca Dorel, care are casă cumpărată pe credit, maşină cumpărată pe credit, telefon şi televiziune pe cablu instalate tot pe credit, mobilă furnizată pe credit? Cât de solvabilă poate fi o bancă fără bani? Înţeleg utilitatea creditului, dar nu mă împac cu acest sistem. Simt o sudoare rece la gândul necesităţii unei solvabilităţi imediate.

Discuţia purtată cu Dorel a avut loc în vara lui 1998. Sunt convins că, asemeni mie, au existat o mulţime de alţi oameni, mai mult sau mai puţin pregătiţi, care au gândit la fel: ce-ar fi DACĂ...?

Şi ce dacă au gândit?...

Să auzim de bine!