A zecea zi în Lefkada este doar pentru Porto Katsiki

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Azi e o zi mare, o zi rezervată unei plaje până acum ocolite aidoma unei ispite, o plajă renumită pentru frumuseţea ei. Este o plajă cotată pe locul şase în lume, pe locul trei în Mediterana şi pe locul întâi în Grecia. Este plaja de la Porto Katsiki.

Procedura matinală o cunoaşteţi, aşa că nu voi mai insista asupra ei. Cu genţile termoizolante pline de sticle de suc ne repezim să găsim maşina. Zic să ne găsim maşina pentru că venind la hotel la ore destul de târzii, parcăm pe unde apucăm, numai lângă hotel nu. De altfel, în prima zi a sosirii noastre în Lekada, când l-am întrebat pe recepţioner (în greceşte pentru că, deh, poate primesc vreun favor...) unde pot parca, omul a făcut un gest evaziv cu mâna prin aer spunând:

- Pe aici, pe undeva...

Aşa că noi, ori de câte ori plecăm, ne căutăm maşina pe aici, pe undeva. Faptul că suntem la zece metri de hotel sau la zece kilometri nu are nicio relevanţă pe planul securităţii, dovadă că, pe toată perioada şederii noastre, am lăsat maşina cu trapa deschisă şi camera de filmare auto în parbriz. Iar în preumblările noastre nocturne am observat că nicio maşină grecească nu avea led-ul martor de existenţă a vreunei alarme...

Pornim cu o oarece emoţie pentru că mulţi dintre cunoscuţi ne recomandaseră în ţară plaja de la Porto Katsiki, iar noi nu ştiam dacă laudele sunt meritate sau se repetă povestea cu pomul şi sacul. Oricum, ştiam că şi aici ne aşteaptă de coborât şi de urcat o sumă de trepte, doar că mult mai puţine.

Locaţia se află aproape de capătul sudic al insulei, Capul Lefkatas. Peisajul acestui cap este cât se poate de dramatic şi poate că acesta a fost unul dintre motivele care au determinat-o pe poeta Sapho să se arunce în mare tocmai de pe stâncile de aici. Serpentinele cunoscute se derulează o porţiune bună de drum, dar observăm la un moment dat că, deşi intrăm pe un drum nebătut până acum, acesta nu pare să ne ducă spre Porto Katsiki. Curând temerile ni se confirmă: deşi azi nu ne mai doream să ne rătăcim, ne-am rătăcit. Şi confirmarea ne vine când ne trezim că am ajuns aproape de Vasiliki. Luăm drumul înapoi şi ne dăm seama că devierea se produsese la Hortata, unde a trebuit să intrăm pe un traseu deviat din cauza lucrărilor la drum. Nu suntem supăraţi, cum poţi să te superi pe Lefkada? şi nici măcar întârziaţi pentru că plecasem foarte devreme.

Iată că ajungem şi la locul mult râvnit. Drumul e asfaltat până la ultimul metru înaintea scărilor, iar un flăcău destoinic se ocupă cu poziţionarea în parcare. Îi mulţumesc deosebit de călduros omului pentru că ne-a repartizat un loc mai bun decât repartizase unor sârbi care ne chinuiseră o bună parte a drumului fiind în faţa noastră şi mergând pe mijlocul şoselei ca să nu poată fi depăşiţi. Parcarea e poziţionată strategic, fiind înconjurată de o sumă de terase şi taverne, fapt ce cred că a mărit substanţial numărul turiştilor supravieţuitori. Coborâm cele optzeci şi cinci de trepte (şi chiar atâtea sunt, de data asta am numărat bine) şi atingem nisipul plajei cu ochii holbaţi de mirare pentru că scara deja ne-a făcut să trecem pe lângă una din grotele care fac frumuseţea acestei plaje.

Plaja nu e foarte lată, cam cum e cea din Eforia noastră, dar avem umbreluţe şi şezlonguri disponibile şi e nisipoasă, iar apa are o culoare inimaginabilă. Aşa cum suntem poziţionaţi pe plajă nu putem aprecia decât o parte din măreţia ei, lucru pe care îl vom constata doar atunci când, tineri şi neliniştiţi cum suntem, ne vom cocoţa pe o stâncă aflată în partea ei dreaptă. De aici, cu adevărat ţi se pare un loc pe care vrei şi îţi propui să-l cunoşti dincolo de poze sau relatări. Culorile malurilor abrupte asociate cu cea a apei, imaginea stâncilor sfârtecate, înălţimea lor şi ocrotirea pe care o oferă plajei sunt lucruri pentru care îţi pare rău că nu eşti scriitor ca să le poţi descrie. Aşa cum este peste tot pe coasta vestică a insulei, vântul ajută marea să facă valuri la ţărm, suficient de mici ca să nu fie periculoase şi suficient de mari ca să fie spectaculoase, contribuind şi ele la frumuseţea generală. Acest vânt a fost prima noastră întâlnire cu specificul insulei. În prima zi, abia sosiţi la prânz, ne-am repezit pe plaja de la Ag. Ioannis, cea cu amatorii de kitesurfing. Acolo am căutat un instructor, l-am găsit şi l-am întrebat dacă putem face şi noi un curs de kitesurfing. Omul ne-a spus că da, în principiu da, că ne costă patruzeci de euro, dar că vântul e o problemă, e prea puternic pentru un începător.

Intrăm în apa minunată, ne bălăcim şi revenim sub umbreluţe tocmai la timp ca să vedem cum, prin faţa noastră, trece zorit un tânăr care strigă în gura mare că preia comenzi. Îi fac semn şi omul se prezintă disciplinat la raport. La chestionarul meu model FZ-431 omul ne lămureşte că la fiecare douăzeci şi cinci de minute revine pe plajă, livrează comenzile preluate la precedenta trecere, după care preia comenzi noi, el asumându-şi sarcina de a urca cele 85 de trepte în locul clienţilor. Comandăm şi noi două lipii fără untdelemn şi nu apucăm să ne aşezăm mai bine pe şezlonguri, că junele cel inimos apare, scoţând un timp mult sub cele douăzeci şi cinci de minute regulamentare. Îmi exprim nedumerirea, iar el mă lămureşte:

- Am făcut-o pentru dumneavoastră. Îmi place că vorbiţi greceşte. De unde sunteţi?

- Din România, vine răspunsul meu cinstit.

- Steaua, Rapid? continuă omul încercarea de conversaţie.

- O, nu, să nu aud de fotbal. Nu-mi place.

Bunul creştin recepţionează lovitura din plin şi pleacă capul. Consider că e momentul să-i mulţumesc omului pentru gest, iar el continuă:

- De ce vorbiţi greceşte?

- Pentru că îmi place. Îmi place limba foarte mult, îmi place Grecia foarte mult, vreau să înţeleg oamenii.

Omul mă ascultă atent, după care mă ia brusc:

- Cum se traduce în româneşte γρήγορα/grigora?

Îi răspund că se traduce prin „repede”.

Moment în care îl văd pe bunul flăcău că se ridică şi îşi reia periplul pe plajă strigând din toţi bojocii “repede, repede!”. Ulterior, de câte ori va trece prin dreptul nostru ne vom face semne amicale.

Şi sesiunea de plajă a decurs bine până când o trupă de sârbi s-a aşezat în faţa noastră. Despre sârbi şi nivelul sonor al conversaţiilor lor vă voi vorbi în altă postare, cu mai multe referiri şi exemple legate de noţiunea de bun-simţ. Cu toate acestea, am stat aici mai mult decât pe orice altă plajă de până acum. Cele optzeci şi cinci de trepte ni se par un fleac nouă, ăstora antrenaţi pe treptele de la Egkremni... Recuperăm maşina şi plecăm spre hotel oarecum trişti pentru că ştim că nu vom mai reveni aici prea curând, e prea departe de hotel. Iar benzina costă mai mult aici, pe insulă, decât pe continent. Dacă la una din ultimele benzinării înainte de intrarea pe insulă notasem o benzinărie cu preţul de 1,65 euro/litru (iar în Salonic chiar şi mai scăzut), pe insulă nu am găsit niciuna sub 1,72 euro/litru. Dar tot am avut un mic succes când am descoperit pe coasta de est o benzinărie unde puteam plăti cu cardul...

Ajunşi la hotel parcăm pe aici, pe undeva, ne spălăm, ne schimbăm şi plecăm relaxaţi. Zic plecăm relaxaţi pentru că de dimineaţă, în graba plecării, uşa camerei rămăsese întredeschisă. Şi tot aşa o găsisem pentru că nimeni nu se atinsese de ea. Îmi amintesc de vorbele domnului Stratos, din Thasos: Ce, e chior? Nu vede că nu e lucrul lui? şi îi transmit mental o urare de bine. Ţinând cont de gradul nostru de înfometare, nu există decât un singur leac: taverna To Kato Vrisi. Spre care ne îndreptăm cu paşii calului care simte ieslea, gândindu-ne că apoi vom putea să facem şi plimbări câte vrem. Luăm loc la masa noastră, tânăra ucenică în ale ospătăriei îşi face apariţia instantaneu cu faţa de masă şi lista de bucate. Îi opresc din zbor elanul, spunându-i că nu mai avem nevoie de listă, noi vrem cod cu sos de mujdei, că nu putem bea vin Retsina pe burta goală. Bunînţeles după două porţii de saganaki.

Până au venit preparatele, am prilejul să schimb câteva cuvinte cu soţia. Cuvinte prin care îmi exprim admiraţia faţă de grecoaice, indiferent de vârstă. Că sunt tinere su bătrâne, frumoase sau urâte, bogate sau sărace, ele ies împreună în oraş. Nu există niciun local unde să nu vezi cel puţin un grup din trei, patru doamne ieşite în oraş singure, fără bărbaţii din dotare, doar din dorinţa de a fi împreună şi de a conversa. Mărturisesc faptul că mi-ar plăcea să văd şi româncele noastre făcând aşa ceva, în loc să bântuie oraşul cocoşate de copiii ţinuţi cu o mână şi sacoşele din cealaltă, timp în care ei, bărbaţii, se umflă de bere în faţa televizorului. Mi-ar plăcea să văd româncele cum stau la o terasă, picior peste picior, conversându-se despre câte’n lună şi în stele, măcar o seară pe săptămână, lăsând naibii călcatul sau făcutul mâncării. Mi-ar plăcea tare mult să văd că româncele se consideră nişte doamne.

Să auzim de bine!

Revenirea la plaja Kathisma în a patra zi în Lefkada

Panoramă plaja Kathisma

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

După amuzamentul cotidian de la micul dejun, provocat de cei care încearcă să-şi pună compot în castronele cu furculiţa, ne întoarcem în cameră ca să facem planul de bătaie. De departe, cea mai frumoasă plajă este cea de la Kathisma. Atenţie, se pronunţă cu accent pe prima silabă, KA-thisma. Aşa că decidem să revenim acolo.

Drumul deja a devenit o rutină, ştim variantele şi că una dintre ele ne duce printr-o porţiune atât de îngustă încât ai impresia că conduci prin casele oamenilor şi pe asta o alegem. Pe drum, ne oprim în două locuri de belvedere pe care le ochisem anterior şi tragem două sesiuni de poze de toată frumuseţea.

Profit de această ocazie ca să-i anunţ pe cititorii blogului amatori de fotografii că acestea, adică multe din fotografiile făcute în Lefkada, le voi publica în ultimul articol al acestei serii şi pe blogul frate (adică FotoBlogul din Drumul Taberei). Oricum, vigneta fiecărei postări din această serie reprezintă o imagine din Lefkada.

Nici nu ştim când ajungem la plajă. Mare, albă, prietenoasă, ne aşteaptă. Cunoaştem şi procedura cu locul de parcare şi găsim un loc tocmai bun, loc la umbră, loc cu verdeaţă, cunoaştem şi procedura plăţii umbrelei şi şezlongurilor, aşa că discuţia mea cu administratorul este mult mai scurtă, rezumându-se la:

- Poftim banii.

- Mulţumesc, poftim chitanţa.

Singurul lucru oarecum supărător este persistenţa valurilor. Care nu ar trebui să fie supărător dacă intrarea în apă ar fi ceva mai lină. Dar aşa, ieşitul din apă se transformă într-o luptă pentru supravieţuire în patru labe. Dar, după câteva încercări dureroase, am găsit remediul: ies şi păşesc odată cu valul. Nu fac niciun pas spre mal până nu mă plesneşte un val din spate. Vine valul, pleosc! mă împinge spre mal, eu fac un pas şi apoi aştept valul următor. În acest mod am reuşit să pun piciorul pe mal ori de câte ori am ieşit, fără să mai fiu trântit nemilos de valuri.

Atmosfera de concediu, de vacanţă şi de dolce far niente este atât de puternică încât nu mai rezistăm şi soţia comandă un frappe, iar eu mă răsfăţ cu un mojito. Vă rog să mă credeţi, un mojito băut pe o plajă albă, bătută de valurile unei mări de topaz, sub umbrela care te protejează de soarele Greciei este un lucru pe care ar trebui să şi-l dorească orice om cu glande endocrine normale.

Mai cu un înot, mai cu un mic somn de frumuseţe, vine ea şi ora de plecare. Este imposibil să ajungi pe platoul care domină plaja fără să te opreşti ca să o mai priveşti o dată. Şi asta facem şi noi cu sufletele strânse de regretul terminării zilei de plajă. Termomentrul de exterior al maşinii nu indică decât 34 de grade la umbră, ceea ce reprezintă o uşoară răcoreală faţă de valorile anterioare şi ne face să ne temem de un guturai... Ajungem repejor la hotel şi începem procedurile de desalinizare trupească. Ce îmi place la acest hotel nu este legat numai de priveliştea minunată oferită de balcon, nici de calitatea serviciilor, ci de bateriile de la baie. Normale, cu manete şi butoane ca şi cele de acasă, îmi oferă liniştea dorită. De câte ori sunt sub duş mă trec fiori când mă gândesc la cele întâlnite în alte hoteluri, baterii care aduceau mai mult cu bordul unui Boeing decât cu o baterie de baie şi la procentul de chelie obţinut datorită jetului inuman de puternic de apă.

Ne facem plimbarea de seară prin oraş după un tipic al nostru. Oraşul Lefkas este mare şi întins, dar are şi el, ca toate oraşele normale, o stradă principală de la care se conectează sute de străduţe laterale, care se intersectează şi ramifică la rândul lor aidoma coronamentului unui arbore. În fiecare seară alegem altă străduţă cu ramificaţiile ei aferente pentru a accesa strada principală. Şi procedura merită tot efortul, pentru că avem ocazia să vedem străduţe de poveste de pitoreşti ce sunt, să vedem case şi oameni în case sau în faţa lor, pentru că, aşa cum am întâlnit mai peste tot în Grecia vizitată de noi, localnicilor le place să stea cu uşile şi ferestrele deschise. Vedem şi pozăm biserici vechi, adevărate monumente de arhitecură sau pictură pentru că, aici avem prilejul să vedem un lucru inedit: bisericile nu au fresce pe pereţi, ci picturi, adevărate opere de artă.

Şi uite aşa, ajungem la taverna Şapte insule, nume cu o referinţă cât se poate de evidentă la cele şapte insule, din care face parte şi Lefkada, insule care au format, pentru o perioadă, o republică independentă. Ne abordează râzând una dintre cele mai vesele făpturi pe care am întâlnit-o vreodată, o femeie plină de energie, amabilitate şi voie bună. Discuţia de deschidere am purtat-o în engleză, fără nicio problemă pentru interlocutoarea mea. Acum, e momentul să vă fac unele mici precizări. Taverna este amplasată, ca de obicei, în stradă, mesele fiind înşirate în lungul câtorva case. Iar strada, tot ce de obicei, nu are mai mult de 2,5 metri lăţime. Prima masă din serie este o masă cu trei doamne grecoaice, după care urmează masa noastră şi celelalte în continuare. Când zic doamne, mă refer la persoane feminine trecute bine, dacă nu rău, de vârsta de cinci zeci de ani. Cele trei doamne, auzindu-ne vorbind româneşte atunci când ne-am apropiat şi englezeşte când ne-am salutat cu patroana localului şi crezându-se în deplină securitate audiofonică, încep să discute şi să-şi povestească o mulţime de lucruri şi întâmplări, unele mai intime şi mai trăsnite ca altele. Iată că vine şi vesela mea amfitrioană ca să preia comanda. Femeia este prea veselă, prea amabilă, iar noi ne simţim prea bine ca să nu comut pe limba greacă. Limbă în care comand pui file pentru soţie şi miel cu sos de vin pentru mine, iar de băut, o stacană mare de bere Mithos rece ca ghiaţa.

Şi în acel moment s-a produs dezastrul: doamnele au auzit vorbind greceşte un domn pe care îl consideraseră inofensiv, deoarece vorbea alte limbi, deci se presupunea că nu înţelege vorbele lor. Şi s-a făcut linişte. Sau, altfel spus, the rest is silence... În mai puţin de cinci minute, masa celor trei doamne era pustie, iar noi ne-am amuzat atât de tare încât, la plecare, am uitat sticla cu apă pe care o purtăm în permanenţă la noi. Prilej pentru vesela patroană de o nouă repriză de amuzament copios.

Să auzim de bine!