A douăsprezecea zi, ultima zi în Lefkada

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Azi este ultima noastră zi din acest concediu în Lefkada. În timp ce molfăim micul dejun, discutăm planul zilei. Nu avem făcute bagajele şi nici nu ne grăbim pentru că vom preda camera mâine la prânz. Aşa că, şi ziua de azi poate fi o zi la fel de plină ca celelalte.

Enumerând plajele în ordinea frumuseţii, ne facem socoteala că Porto Katsiki e prea departe, iar Egkremni e prea dificilă. Ne rămâne plaja de la Kathisma, o plajă cât se poate de frumoasă. Ne încărcăm bagajele în maşină şi luăm drumul Kathismei. Şi pentru că este ultima dată când o vedem acest an, ne oprim la două puncte de belvedere şi tragem câteva rafale de poze, aşa, de panoramă...

Deja am ajuns să cunoaştem plaja foarte bine, aşa că găsitul unui amplasament propice pentru maşină şi pentru noi nu mai este o problemă. Faptul că administratorul plajei udă şi azi terenul din zona parcării şi a drumului de acces se dovedeşte a nu fi doar o întâmplare, aşa cum eram tentaţi să credem în prima zi, ci un obicei cât se poate de sănătos contra prafului.

Dar plaja e plajă şi turiştii sunt turişti. Adică, printre ei nu sunt doar greci sau români, ci şi sârbi. Sârbii nu prezintă nimic dăunător în esenţă, doar că sunt mulţi. Iar numărul lor formează exact acea masă critică ce favorizează apariţia obrăzniciei şi a insolenţei. Oriunde există mai mult de un sârb vei găsi gălăgie, acea gălăgie ostentativă şi trufaşă, „noi suntem mulţi, noi suntem tari, noi facem legea”. Să nu credeţi cumva că dovezi de nesimţire am observat doar la ei. Există şi alte naţii ale căror exemplare umane ţin musai să se facă de râs. Aşa cum a făcut o familie de italieni când tatăl, aflat pe mal şi fără să bănuiască faptul că-i înţeleg limba, le recomanda soţiei şi fiicei aflate în mare: ei, acum ia faceţi şi voi un pipi în apă!

Cum vă spuneam, la vreo cinci metri de noi se poziţionează în linie un grup format din trei sârbi. E mult, deja prea mult şi mă crispez anticipând posibilul conflict. Cei din extreme vorbesc atât de tare şi atât de mult încât nu aud ce spune soţia, aflată cu şezlongul lângă al meu, la doar o jumătate de metru distanţă! Încerc să prind privirea unui dintre ei, dar fără folos. Nu am trăit cu frică niciodată aşa că, în ciuda semnelor ei insistente că să mă potolesc, îi răspund urlând:

- Ce spui? Nu te aud!

Bănuiesc că ea continuă să mă roage şoptind să evit scandalul, iar eu îi răspund urlând cu o octavă mai sus:

- Ce spui acolo? Nu te aud deloc! Vorbeşte mai tare!

În grupul de alături s-a făcut linişte. Indivizii se privesc câteva secunde bune, după care se uită ţintă la mine. Mă ridic şi eu într-un cot şi îi privesc la fel de direct, după care îi văd că se ridică şi pleacă cu lucruri cu tot, probabil ofuscaţi de gălăgia făcută de români pe plajele greceşti...

În continuare, ziua ne-a decurs într-o linişte tulburată doar de foşnetul valurilor şi ţârâitul cicadelor, ceea ce presupun că-şi doreşte orice om normal când vine la plajă.

Către orele şase seara plecăm şi noi, deşi soarele e sus pe cer, de zici că e miezul zilei. Nu ne ducem direct la hotel, ci tragem o raită prin supermarket-uri ca să facem ultimele cumpărături (sucuri pentru drum, covrigei de ronţăit, tot pentru drum etc) pentru noi sau pentru cei de acasă. Şi rău am făcut. Pentru că, la plecare, oprind la ultimul supermarket înainte de graniţa cu Bulgaria, găsim aceleaşi produse la jumătate de preţ. Dar asta urma s-o aflăm... Ceea ce reuşim acum să aflăm este că nu găsim o benzinărie la care să plătim alimentarea cu cardul. Cum auzeau de card, oamenii săreau ca muşcaţi de şarpe. Cu greu, pe drumul spre Nidri, găsim o benzinărie unde benzinarul nu are nicio reacţie de refuz. Plătesc la fel de uşor ca în Drumul Taberei, aşa că fac plinul şi ne îndreptăm spre hotel. Dacă pun la socoteală şi distanţa pe care o voi parcurge mâine la ieşirea de pe insulă, înseamnă că am trecut de şase sute de kilometri parcurşi pe drumurile insulei, ceea ce e ceva, dar nu mult, dacă mă gândesc că în Thasos am făcut opt sute cincizeci de kilometri.

Lăsăm cumpărăturile în portbagaj, ne schimbăm şi luăm drumurile oraşului spre taverna noastră. Dacă soţia a mâncat tot un file de pui, eu m-am dedat la o orgie gastronomică, pentru că am comandat pastitsio, un fel de mici greceşti cu paste şi sos. Porţia e enormă, aşa că masa durează ceva mai mult, prilej de a purta cu ospătăriţa cea isteaţă o scurtă discuţie pe teme muzicale greceşti, finalizată cu o concluzie comună: Haris Alexiou e cea mai bună. Şi pentru că e ultima seară, nu am venit cu mâinile goale, ci cu bateriile de la lada frigorifică şi rugămintea către patroană de a le pune la congelat până mâine, când plecăm.

Lăsăm bateriile în mâinile doamnei şi pornim într-o ultimă tură prin magazine cu inimile pline de speranţa că vom găsi ceva măcar acum. De fapt, problema nu e de formă, ci de fond. Sub influenţa Italiei apropiate şi a turiştilor ei care abundă, nu numai tavernele au profil italienesc în majoritate, dar magazinele sunt magazine de fiţe, cu produse scumpe pentru posibilităţile noastre. O cămaşă ieftină pentru mine m-ar costa 25 de euro, 15 euro o bluziţă pentru un copil sau 40 de euro pereche de ghetuţe. A trebuit să luăm strada principală la picior de două ori până am găsit un magazin cu magneţi pentru frigider. Nici vorbă de magazinele cu mărunţişuri şi suveniruri la preţuri ieftine cu care ne obişnuisem din alte localităţi greceşti. Turul făcut ieri de soţie nu dăduse roade, aşa că seara a fost dedicată vizitării fiecărui magazin de pe artera principală şi de pe străduţele adiacente. Obositoare activitate... mai ales pentru un bărbat...

Dar a trecut şi asta, iar noi, cu forţe proaspete, ne apucăm să facem bagajele pentru mâine şi să le ducem la maşină. E ora unu şi jumătate când terminăm ultimul drum.

Să auzim de bine!

Revenirea la plaja Kathisma în a patra zi în Lefkada

Panoramă plaja Kathisma

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

După amuzamentul cotidian de la micul dejun, provocat de cei care încearcă să-şi pună compot în castronele cu furculiţa, ne întoarcem în cameră ca să facem planul de bătaie. De departe, cea mai frumoasă plajă este cea de la Kathisma. Atenţie, se pronunţă cu accent pe prima silabă, KA-thisma. Aşa că decidem să revenim acolo.

Drumul deja a devenit o rutină, ştim variantele şi că una dintre ele ne duce printr-o porţiune atât de îngustă încât ai impresia că conduci prin casele oamenilor şi pe asta o alegem. Pe drum, ne oprim în două locuri de belvedere pe care le ochisem anterior şi tragem două sesiuni de poze de toată frumuseţea.

Profit de această ocazie ca să-i anunţ pe cititorii blogului amatori de fotografii că acestea, adică multe din fotografiile făcute în Lefkada, le voi publica în ultimul articol al acestei serii şi pe blogul frate (adică FotoBlogul din Drumul Taberei). Oricum, vigneta fiecărei postări din această serie reprezintă o imagine din Lefkada.

Nici nu ştim când ajungem la plajă. Mare, albă, prietenoasă, ne aşteaptă. Cunoaştem şi procedura cu locul de parcare şi găsim un loc tocmai bun, loc la umbră, loc cu verdeaţă, cunoaştem şi procedura plăţii umbrelei şi şezlongurilor, aşa că discuţia mea cu administratorul este mult mai scurtă, rezumându-se la:

- Poftim banii.

- Mulţumesc, poftim chitanţa.

Singurul lucru oarecum supărător este persistenţa valurilor. Care nu ar trebui să fie supărător dacă intrarea în apă ar fi ceva mai lină. Dar aşa, ieşitul din apă se transformă într-o luptă pentru supravieţuire în patru labe. Dar, după câteva încercări dureroase, am găsit remediul: ies şi păşesc odată cu valul. Nu fac niciun pas spre mal până nu mă plesneşte un val din spate. Vine valul, pleosc! mă împinge spre mal, eu fac un pas şi apoi aştept valul următor. În acest mod am reuşit să pun piciorul pe mal ori de câte ori am ieşit, fără să mai fiu trântit nemilos de valuri.

Atmosfera de concediu, de vacanţă şi de dolce far niente este atât de puternică încât nu mai rezistăm şi soţia comandă un frappe, iar eu mă răsfăţ cu un mojito. Vă rog să mă credeţi, un mojito băut pe o plajă albă, bătută de valurile unei mări de topaz, sub umbrela care te protejează de soarele Greciei este un lucru pe care ar trebui să şi-l dorească orice om cu glande endocrine normale.

Mai cu un înot, mai cu un mic somn de frumuseţe, vine ea şi ora de plecare. Este imposibil să ajungi pe platoul care domină plaja fără să te opreşti ca să o mai priveşti o dată. Şi asta facem şi noi cu sufletele strânse de regretul terminării zilei de plajă. Termomentrul de exterior al maşinii nu indică decât 34 de grade la umbră, ceea ce reprezintă o uşoară răcoreală faţă de valorile anterioare şi ne face să ne temem de un guturai... Ajungem repejor la hotel şi începem procedurile de desalinizare trupească. Ce îmi place la acest hotel nu este legat numai de priveliştea minunată oferită de balcon, nici de calitatea serviciilor, ci de bateriile de la baie. Normale, cu manete şi butoane ca şi cele de acasă, îmi oferă liniştea dorită. De câte ori sunt sub duş mă trec fiori când mă gândesc la cele întâlnite în alte hoteluri, baterii care aduceau mai mult cu bordul unui Boeing decât cu o baterie de baie şi la procentul de chelie obţinut datorită jetului inuman de puternic de apă.

Ne facem plimbarea de seară prin oraş după un tipic al nostru. Oraşul Lefkas este mare şi întins, dar are şi el, ca toate oraşele normale, o stradă principală de la care se conectează sute de străduţe laterale, care se intersectează şi ramifică la rândul lor aidoma coronamentului unui arbore. În fiecare seară alegem altă străduţă cu ramificaţiile ei aferente pentru a accesa strada principală. Şi procedura merită tot efortul, pentru că avem ocazia să vedem străduţe de poveste de pitoreşti ce sunt, să vedem case şi oameni în case sau în faţa lor, pentru că, aşa cum am întâlnit mai peste tot în Grecia vizitată de noi, localnicilor le place să stea cu uşile şi ferestrele deschise. Vedem şi pozăm biserici vechi, adevărate monumente de arhitecură sau pictură pentru că, aici avem prilejul să vedem un lucru inedit: bisericile nu au fresce pe pereţi, ci picturi, adevărate opere de artă.

Şi uite aşa, ajungem la taverna Şapte insule, nume cu o referinţă cât se poate de evidentă la cele şapte insule, din care face parte şi Lefkada, insule care au format, pentru o perioadă, o republică independentă. Ne abordează râzând una dintre cele mai vesele făpturi pe care am întâlnit-o vreodată, o femeie plină de energie, amabilitate şi voie bună. Discuţia de deschidere am purtat-o în engleză, fără nicio problemă pentru interlocutoarea mea. Acum, e momentul să vă fac unele mici precizări. Taverna este amplasată, ca de obicei, în stradă, mesele fiind înşirate în lungul câtorva case. Iar strada, tot ce de obicei, nu are mai mult de 2,5 metri lăţime. Prima masă din serie este o masă cu trei doamne grecoaice, după care urmează masa noastră şi celelalte în continuare. Când zic doamne, mă refer la persoane feminine trecute bine, dacă nu rău, de vârsta de cinci zeci de ani. Cele trei doamne, auzindu-ne vorbind româneşte atunci când ne-am apropiat şi englezeşte când ne-am salutat cu patroana localului şi crezându-se în deplină securitate audiofonică, încep să discute şi să-şi povestească o mulţime de lucruri şi întâmplări, unele mai intime şi mai trăsnite ca altele. Iată că vine şi vesela mea amfitrioană ca să preia comanda. Femeia este prea veselă, prea amabilă, iar noi ne simţim prea bine ca să nu comut pe limba greacă. Limbă în care comand pui file pentru soţie şi miel cu sos de vin pentru mine, iar de băut, o stacană mare de bere Mithos rece ca ghiaţa.

Şi în acel moment s-a produs dezastrul: doamnele au auzit vorbind greceşte un domn pe care îl consideraseră inofensiv, deoarece vorbea alte limbi, deci se presupunea că nu înţelege vorbele lor. Şi s-a făcut linişte. Sau, altfel spus, the rest is silence... În mai puţin de cinci minute, masa celor trei doamne era pustie, iar noi ne-am amuzat atât de tare încât, la plecare, am uitat sticla cu apă pe care o purtăm în permanenţă la noi. Prilej pentru vesela patroană de o nouă repriză de amuzament copios.

Să auzim de bine!

Lefkada, prima zi, prima plajă

Aceasta este o poză panoramică. Daţi clic pe ea, măriţi-o cât vreţi şi navigaţi pe ea cu săgeţile

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Ne-am sculat ca oamenii în concediu, adică olecuţă mai târzior şi am purces la o abordare temeinică a bufetului suedez ce constituia micul dejun. Sortimente bogate, o miere excelentă, multe dulceţuri şi gemuri, dar nu cădem pe spate de emoţie pentru că ştim din experienţele trecute că meniul se va repeta multe zile de acum încolo. O întrebare scurtă la recepţie ne confirmă că avem de aşteptat până la ora 12 ca să avem un rezultat cu mutarea. Nu îmi convine răspunsul, iar soţia se uită la mine ca la un bărbat, adică un mamifer care găseşte soluţii în situaţii dificile, drept pentru care mă adresez recepţionerului:
- Îmi cer scuze, dar noi nu ne-am mutat aici, în Lefkas, ci suntem în concediu. Asta înseamnă că ceasul ticăie, iar noi nu facem nimic, doar stăm în cameră şi aşteptăm.
Brusc, omul devine grav şi solicită ajutorul unei june. Un scurt schimb de repilci şi primim cheile unei noi camere. Cea mai bună din hotel, cu o privelişte minunată asupra portului. Mutăm lucrurile în cinci minute, le lăsăm pe unde apucăm şi coborâm.
Sătui şi cu burţile dodoloaţe ne aburcăm în maşină şi plecăm urgent spre prima plajă, care se nimereşte a fi plaja Kathisma, amplasată pe coasta de vest. Am scris că plecăm urgent nu pentru că suntemm dornici de plajă, ci pentru că lucrătorii din salubritate sunt în grevă de o bună perioadă de timp. Iar circulatul pe străzi implică şi circulatul pe lângă munţi de gunoaie mirosinde...
Din şoseaua principală se face un drum secundar, dar asfaltat, care coboară o serie de serpentine spre plajă. Iar plaja care ni se deschide în faţa ochilor... ei bine, plaja, plaja e minunată, e încântătoare. Lungă dintr-un orizont în altul şi neobişnuit de lată, nisipoasă şi cu umbreluţe albastre aranjate, e o desfătare a ochilor. Un administrator harnic îndrumă de pe o motoretă turiştii spre locurile de parcare libere. Taverne, grupuri sanitare, duşuri, muzică, tot ce îţi doreşti. Iar noi ne-am dori o plimbare cu parapentele, văzând instructorii care nu mai prididesc şi peisajul superb pe care presupunem că-l putem vedea după ce ne aruncăm de pe un munte vicinal.
Aici am avut parte de un al doilea dialog paradoxal cu un flăcău presupus administrator al umbrelelor. Îl văd cu tăşcuţa tăind chitanţe printre umbrele şi îl abordez în greceşte:
- Bună ziua!
- Bună ziua! răspunde omul amabil.
- Cât costă să închiriezi o umbrelă şi un şezlong?
- Nu ştiu, nu am idee. Cum adică?
- Adică să închiriezi, să împrumuţi pe bani, îi explic condescendent.
- Să închiriaţi?
- Da, să închiriez.
- Nu ştiu.
- Dar aş avea nevoie să închiriez o umbrelă şi un şezlong.
- Nu ştiu. Care umbrelă?
- Aia, o arăt eu.
- Nu ştiu. Şi care şezlong?
- Ăla, precizez eu şi acest aspect.
- Nu ştiu.
- Şi eu ce fac, cui mă adresez?
- Mie. Cinci euro.
Îmi taie chitanţa, îi dau banii şi pleacă. Obosit de atâta încordare mentală, o las pe soţie să achite, iar eu mă grăbesc spre o experienţă care era să mă coste viaţa. Cum vă spuneam, apa are o culoare inuman de frumoasă şi o limpezime de cristal. E drept că intrarea în apă e puţin cam bruscă, dar e loc de joacă şi pentru copii. Atras de culoarea de care vorbeam, mă reped cu camera subacvatică să filmez câte ceva într-un colţ al plajei. Dar fără să îmbrac costumul de neopren. Vă rog să reţineţi amănuntul. Încep să cobor şi totul a mers de minune până la 2,5 metri. Ajuns la această graniţă, parcă trasată cu o riglă, dau de un curent sau o zonă de apă rece. Îngrozitor de rece. Nu cred că exagerez dacă afirm că avea sub 10 grade. Atât de rece încât simţeam că mă doare carnea, că inima şi creierul mi se opresc din funcţionare. Atât de rece încât prima idee care mi-a venit în minte a fost să-mi smulg muştiucul din gură ca să pot urla! O urmă de raţiune m-a oprit de la acest gest şi am început să dau sălbatic din mâini şi din picioare spre o suprafaţă care nu mai apărea. Am ieşit din apă ca un dop şi abia atunci am perceput în totalitate primejdia care mă ameninţase.
Mai cu un frappe, mai cu un mojito, a trecut după-amiaza şi am luat drumul înapoi spre hotel. O baie de purificare şi începem periplul căutării unui local unde să putem mânca ceva decent. Cum vă spuneam, în Leefkas poţi găsi toate mâncărurile tradiţionale americane: pizza, spaghetti, paste, creppe. Dar foarte rar ceva grecesc tradiţional. Obosiţi de umblat acostăm la o terasă care are măcar aparenţa uneia greceşti: terasa şi bucătăria sunt amplasate peste drum una faţă de alta.
Soţia a comandat un piept de pui la grătar (tradiţional grecesc, nu?), iar eu calamari prăjiţi. Ne uităm la farfurii (nu platouri, ca în Thasos) şi ne loveşte plânsul văzând micimea porţiilor. Mâncăm cu noduri, beau un Mithos rece şi plecăm spre hotel întrebându-ne de ce nu am văzut niciun local care să anunţe un cât de mic beneficiu: o îngheţată din partea casei, o fructă, o măslina, două felii de pâine, o sticlă de vin sau cine ştie ce, aşa cum vedeam în Thasos.
Seara avem ocazia de a asista la un spectacol magnific oferit de iahturile italieneşti sau de alte naţionalităţi care se retrag spre casă. Într-un şir lung, navigând încet şi cu demnitatea unor mastodonţi, se îndreaptă spre ieşirea din lagună. Gata, sfârşitul de săptămână se sfârşise, iar posesorii trebuiau să fie luni la strungurile sau războaiele de ţesut unde îşi câştigau existenţa...
Dar surprizele sunt abia la început...
Să auzim de bine!