Victoria reformei sanitare

Motto: Domnule Prim ministru, vreau să vă raportez că reforma sistemului sanitar a început azi, la ora 14.15! (raportarea publică a unuia din miniştrii sănătăţii din timpul guvernării ţărăniste).

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Aşa cum am precizat nu o dată, ca răspuns la comentariile făcute pe blog, toate întâmplările descrise în articolele postate au fost perfect reale, putând fi confirmate de martori. Am revenit cu această precizare pentru că rândurile de mai jos vi se vor părea de domeniul ştiinţifico-fantastic.

O întâmplare nefericită a făcut ca mama mea să necesite internarea într-unul din spitalele bucureştene. Am chemat prin telefon salvarea, care s-a prezentat suficient de prompt. Dar de aici încolo, lucrurile trec de orice limită a imaginaţiei sau a bunului simţ. Sanitarul (sau medicul) venit la uşă, o examinează şi decide că trebuie internată. Perfect, îi răspund eu, aduceţi un scaun cu rotile, ea fiind netransportabilă. „Păi”, îmi răspunde omul, „nu cred că o putem pune pe scaun pentru că nu se pliază”. Rămân consternat câteva clipe. „Vreţi să îmi spuneţi că pe maşina salvării nu aveţi scaun pliant cu rotile”, îl întreb într-un târziu. „Ba avem”, îmi răspunde după câteva clipe de gândire. „Păi, mergeţi şi-l aduceţi”, încerc eu o sugestie. „Dar nu pot singur”, mă lămureşte el. „Nu-i nimic”, îi răspund, „sunt eu aici, mare şi tare, tocmai bun să vă ajut”. „A, nu e nevoie, că o să-l rog pe colegul din maşină”. Explodez: „Bine, domnule, EU trebuie să vă dau soluţii? Sunteţi un om al Salvării, pentru asta aţi fost chemat, trebuie să vă spun eu ce aveţi în maşină şi cum se foloseşte?”

Ei, vi s-a părut un dialog kafkian? Să fiţi sănătoşi, ăsta e abia începutul. Pleacă omul şi vine cu colegul şi cu scaunul. O suim pe mama pe scaun, coborâm la parterul blocului, o transferăm pe tragă şi apoi în maşină. Cu salvarea a plecat fiica mea, urmând ca eu cu soţia să dau fuga acasă şi să îi ajungem cu maşina noastră. Pe drum fiind, mă sună copila: „Tata, mai aveţi mult până aici?” „De ce?” o întreb îngrozit. „Pentru că nu are cine să o dea jos de pe targă şi să o ducă la urgenţe! Nu sunt brancardieri”. Izbucnesc într-un râs nervos şi accelerez. Ajung la spital, dau de camera de urgenţe şi găsesc copila speriată: „Tata, acum un minut a venit un domn şi a ajutat-o pe doctoriţă să o mute pe patul din camera de urgenţă”. Aşteptăm docili rezultatul analizelor şi iată că se apropie de mine doctoriţa, de altfel, un om deosebit de capabil şi amabil. „Nu vă supăraţi, nu avem brancardieri, mă puteţi ajuta să o ducem la radiografie?” Obişnuit de acum cu refrenul, mă declar apt şi de acord, aşa că încep să împing la targă. Ajungem la sala de radiografie, buna doctoriţă intră cu fişele, iar după câteve momente iese medicul specialist: „Nu vă supăraţi, o să vă dau un halat de plumb, vreţi să o ţineţi dumneavoastră pe masă în poziţia corespunzătoare? Nu are cine să ne ajute”, îmi explică el ruşinat. Bunînţeles că accept, îmbrac halatul de protecţie şi intru în sala de radiografii. Credeţi că aici se termină? Aiurea! Totul se repetă şi la sala de ecografie, după care, buna doctoriţă mă întrebă cu ochii ruşinaţi: „Nu vă supăraţi, vreţi să o duceţi dumneavoastră la salon? Ştiţi, nu avem brancardieri”... Accept şi plec cu targa la lifturi care, deşi scrie că sunt pentru medici sau pentru urgenţe, nu circulă, aşa că trebuie să aşteptăm sosirea unui lift de persoane. Ajungem, i se face repartizarea la salon şi iat-o acum intenată.

A doua zi, trec pe la ea şi o găsesc răcită. Motivul? Îi căzuse pătura de pe ea peste noapte şi până dimineaţă, nu a intrat NICIO asistentă sau soră în salon! O liniştesc şi plec. A doua zi o găsesc şi mai răcită. La întrebarea mea, mama îmi răspunde că a venit o soră, care i-a scos cămaşa de noapte ca să îi pună o perfuzie şi a lăsat-o doar în maiou şi dezvelită până dimineaţa, spunând că ea nu are timp ca să se ocupe de toţi. O îmbrac, o liniştesc din nou şi plec. A treia zi o găsesc flămândă rău. Deşi văd pe noptieră farfuria cu mâncare. O întreb ce s-a întîmplat şi îmi răspunde că ea e imobilizată din cauza perfuziilor şi NIMENI nu a venit să o ajute să mănânce, aşa că a răbdat o zi şi o noapte. Îi dau să mănânce şi plec într-o stare de nervi vecină cu nebunia.

Şi vine ziua externării. Amabilă, doctoriţa de secţie, solicită o salvare ca să o ducem acasă. După vreo două ore de aşteptat, vine şi anunţul că maşina este sosită. Coborâm la salvare cu căruciorul cu rotile şi ne apropiem de maşina salvării. Şoferul deschide uşile din spate şi coboară o targă RIGIDĂ, care îmi venea prin dreptul şalelor (şi sunt un tip înalt)! „Trebuie să o punem pe targă”, zice omul. „Cum Dumnezeu să o pun pe o targă de asemenea înălţime? Nici EU nu mă pot căţăra pe ea”, îi răspund. „Astea le avem în dotare”, îmi răspunde el indiferent.

Acestea au fost faptele. Orice ar spune ministrul sănătăţii, Primul ministru sau orice altă oficialitate, eu am văzut pe pielea mea adevăratele rezultatele ale reformei în sănătate, rezultate care, sper că nu vă vor lovi şi pe voi.

Să auzim de bine!

Avem nişte spitale mortale!

Tuturor celor prezenți și viitori, salutare!
Să luăm un caz ipotetic. Mă doare un cot. Atenţie mare, este vorba de un cot şi nu de în cot. Ce pot face? Simplu, mă duc la medicul de familie.
Ce găsesc acolo? Ei bine, găsesc o sală de aşteptare cu reviste de modă pe masă, o sală de tratamente, un grup sanitar şi nelipsitul cabinet de consultaţii. Ce găsesc în sala de tratamente? Păi, ce să găsesc? O canapea, un dulap cu medicamente şi tot felul de echipamente şi o asistentă.
Ce găsesc în cabinetul de consultaţii? Un birou cu un laptop, o canapea, o bibliotecă plină cu tratate şi nelipsitul medic de familie. Care, în majoritatea cazurilor este generalist.
Mă prezint, asistenta aduce fişa, iar medicul mă consultă. Din nefericire, este nevoie de o examinare mai specializată şi, pentru asta, medicul de familie îmi întocmeşte o trimitere la un cabinet specializat. Iau trimiterea şi mă duc la cabinetul specializat.
Ce găsesc acolo? Păi, în linii mari, cam aceleaşi lucruri şi persoane, numai că, de data, asta medicul este specialist şi are în dotarea cabinetului şi un aparat pentru efectuarea radiografiilor. Medicul mă consultă, îmi face o radiografie şi îmi spune că situaţia necesită internare pentru că tratarea afecţiunii mele depăşeşte puterile lui. Îmi completează o trimitere şi iată-mă cum mă duc fuguţa la spital.
Ce găsesc acolo? Ehei, dragii mei, acolo găsesc cu totul altceva. Acolo găsesc o sumedenie de saloane prin care mişună o sumedenie de medici şi asistente.
Acolo găsesc săli de tratamente şi săli de intervenţii, acolo găsesc o mulţime de echipamente şi de aparate medicale care mă pot controla sau care pot interveni asupra corpului meu. Acolo găsesc săli de reanimare sau de terapie.
Acolo găsesc clinici specializate, iar nu cabinete. Clinici cu medici specialişti, care vor lua cele mai adecvate măsuri şi îmi vor prescrie cele mai adecvate tratamente pentru că sunt medici specialişti, nu generalişti.
Acolo voi găsi chirurgi, dacă este nevoie de o intervenţie chirurgicală şi săli de operaţii adecvate, acolo voi găsi oftalmologi dacă problema mea porneşte de la ochi care mă vor controla cu aparatură specializată, acolo voi găsi ortopezi, dacă problema mea are asemenea implicaţii sau ginecologi. La fel de uşor voi găsi chiar şi un medic psihiatru. Practic, dacă ne gândim bine, acolo, într-un spital, voi găsi medici pentru orice specialitate, medici care mă vor prelua bolnav şi mă vor externa sănătos. Medici care vor putea lua orice măsuri şi îmi vor putea prescrie orice tratamente numai ca eu să fiu sănătos.
Dacă ne gândim bine, exceptând cazurile de „moarte bună”, UN SPITAL ESTE ULTIMUL LOC UNDE AR TREBUI SĂ MOARĂ OAMENII!
Şi totuşi, în România se moare în spitale pe capete...
Să auzim de bine!

Puterea din noi

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt într-o sală de aşteptare aşteptând pe cineva. Într-un spital am oroare să ating vreun lucru, aşa că, bine înfipt pe picioare mă leagăn uşor şi, uşor încruntat, urmăresc chipurile oamenilor.
O uşă se deschide şi intră o femeie. Mărunţică, îmbrăcată ieftin, se îndreaptă cu paşi mărunţi spre camera de pregătire în vederea şedinţei de radioterapie. Cu mişcări încete şi cu privirea în pământ începe să se dezbrace. Pe cap poartă un batic. Simt un fior pe şira spinării. Este stigmatul. Stigmatul cumplitelor citostatice care, distrug nu numai cancerul, ci şi trupul care îl poartă. Încerc să mă conectez la mintea şi sufletul femeii. Cum este colorat orizontul ei? Cât se întinde în timp? Oare aude foşnetul valurilor la gândul concediului pe care îl va petrece vara viitoare? Simte emoţia că peste doi ani va trebui să-şi însoţească băieţelul în prima lui zi de şcoală? Poate zâmbi atunci când îl mângâie pe cap şi îi promite că duminica viitoare vor merge la grădina zoologică? Oare care este proiectul ei cel mai îndepărtat în viitor? Care este sensul viitorului ei?
Nimic din astea nu reuşesc să văd. În schimb văd o mare putere. Puterea de a trăi atunci când totul în tine şi în jurul tău înseamnă moarte. Puterea de a trăi cu preţul distrugerii propriului organism. Puterea de a muri în picioare. Şi mă rog lui Dumnezeu să îmi dăruiască în viaţă măcar o fărâmă din această putere. Oh, cât de meschine mi se par problemele mele în faţa adevăratei suferinţe îndurată de ea...
Recitesc ce am scris şi îmi dau seama că am făcut o mare greşeală: am folosit apelativul “femeie” în locul aceluia de „doamnă”. Îmi cer iertare şi sărut mâinile tuturor doamnelor şi domnilor grav bolnavi din lumea asta dorindu-le multă sănătate.
Să auzim de bine!