Genetica-ştiinţa cu un trecut de viitor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Una din trăsăturile regimurilor totalitare a fost restricţia, interzicerea, suprimarea a ceea ce nu convenea regimului. Să ne reamintim cum nemţii îşi ardeau cărţile la „îndemnul” naziştilor. Să ne reamintim cum Ceauşescu desfiinţa magazinele ca să nu mai vadă cozi. Să ne reamintim cum ruşii au interzis genetica pe motiv că este o ştiinţă decadentă, burgheză, dăunătoare omului nou, de tip sovietic.
Ca ţară pendinte a blocului comunist, şi România a dat curs acestei restricţii sovietice şi studiile genetice au fost lăsate uitării. Efectul a fost unul nociv pentru ştiinţa românească în general, şi pentru genetică în special.
Dar iată că zorii libertăţilor mult dorite au mijit odată cu Revoluţia din 1989. Gugetul românesc, atât de constrâns de privaţiuni şi mutilat de o politică aberantă a putut să se elibereze. Oamenii au devenit liberi cu adevărat, liberi să gândească, liberi să vorbească, liberi să facă.
Şi dacă tot a fost vorba de făcut, ce s-au gândit ei? Hai să facem ceva şi în genetica românească atât de persecutată. Iar rezultatele nu au întârziat să apară. La început timide, dar impulsionaţi de ideea de libertate, românii nu au mai cunoscut oprelişti.
În mod normal, primele studii şi cercetări s-au făcut pe animale. Şi aiată că, pornind de la amibe şi continuând cu cobai, oamenii de ştiinţă români au ajuns curând la visul lor: mamiferele. Primele rezultate nu au fost concludente, după cum ne arată şi imaginea.

Nu o vacă moale îşi doreau oamenii, ci o rasă mai de soi. Aşa că, cercetătorii s-au întors în laboratoare şi, iată, minunea s-a întâmplat: a apărut şi soiul de vacă tare, atât de dorit de români. Pentru că, trebuie să o recunoaştem cu toţii, ce mare brânză poţi face cu o vacă moale? În schimb cu o vacă tare, ehe, lucrurile se schimbă radical.

Acum, după aceste rezultate, mintea liberă de prejudecăţi a românului nu mai putea fi oprită. Aşa că au fost încercate experimente şi pe oameni. Cu dorinţa de respect faţă de dogmele bisericeşti, oamenii de ştiinţă au încercat să producă întâi bărbatul. Ca şi în cazul anterior, lucrurile nu au ieşit bine din prima, aşa că specimenul obţinut a fost bărbatul din piele întoarsă.

Pe lângă durerile inerente pentru un asemenea bărbat, un asemenea specimen nu-şi găseşte utilitatea măcar prin aceea că nu se poate bărbieri. Aşa că eforturile s-au intensificat, nopţile s-au transformat în zile şi, iată că pe porţile laboratoarelor a ieşit exemplarul perfect şi dorit de toţi: femeia din piele naturală.

Acum, nimic nu-i mai poate stăvili pe românii puşi pe creaţii genetice. Cu siguranţă, curând vom găsi pe piaţă pătuţuri pentru copii de lemn sau gulere pentru dame cu blană.
Să auzim de bine!

Neînţelegerea

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

În fişa postului pe care-l ocup este prevăzută şi negocierea, încheierea şi urmărirea contractelor cu furnizorii. În această calitate şi aceea de prieten mă prezint la patronul unei firme furnizoare şi, la finalul întrevederii soldată cu închierea unui contract gras, îi spun cât pot de clar şi răspicat:

- Dacă îmi bagă contabilitatea bani pe cec, îţi plătesc cu cecul la sfârşitul acestei săptămâni prima tranşă. Dacă nu, îţi plătesc cu ordin de plată săptămâna viitoare.

Batem palma şi plec. Vineri mă sună amicul furnizor:

- Bine, bre, te credeam om serios.

- Şi ce, nu sunt? sar eu în sus.

- Nu, pentru că mi-ai promis că-mi plăteşti săptămâna asta şi uite, e vineri şi nu mi-ai dat nimic.

- Îmi pare rău, dar nu ai înţeles ce ţi-am spus. Eu ţi-am spus dacă îmi dă bani pe cec îţi plătesc săptămâna asta. Cu ordin de plată nu pot decât săptămâna viitoare.

- Hai, lasă, eu n-am înţeles aşa.

Trebuie să mergem, eu şi soţia, la o petrecere, un party cum se mai spune pe la noi, prin Drumul Taberei. Întrucât anticipez un consum sporit de alcool pe cap de locuitor renunţăm la utilizarea maşinii personale şi recurgem al serviciile unei companii de taxi.

Şoferul, vorbăreţ ca un frizer, intră în vorbă cu noi imediat ce intrăm în maşină. Om în vârstă, amabil şi civilizat mă atrage cu conversaţia lui. Nu durează mult ca subiectul să ajungă pe domeniul atât de delicat al obţinerii permisului. Moment în care, bunul om îmi spune:

- Domnule, dumneavoastră ştiţi de ce pică atâţia examenul la sală? De ce le atât de frică?

- Nu, nu ştiu, îi răspund cu sinceritatea care mă caracterizează.

- Pentru că nu ştiu sensul cuvintelor, nu le înţeleg.

- Ei, hai că asta chiar nu o cred.

- Domnule, sunt şofer de taxi şi practic meseria asta de patruzeci de ani şi habar nu aveţi câte mi-au fost date să aud sau să văd.

- Cum aşa? continui eu seria nedumeririlor.

- Aşa, simplu. De exemplu, când în test scrie sens giratoriu el nu ştie ce e ăla giratoriu, nu cunoaşte sensul cuvântului.

Două exemple, din multele altele care se pot da, care ne arată că, în general, oamenii nu pricep din prima, iar când reuşesc, înţeleg tot ce vor ei.

Deplasându-mă pe unul din bulevardele Bucureştene văd un mare, un uriaş panou publicitar al unei firme producătoare de bere. Reclama, scrisă evident în englezeşte, fără un cuvânt în limba română, se încheie apoteotic: Don’t drink and drive!

Reamintindu-le snobilor jalnici din publicitatea românească faptul cu Bucureştii sunt un oraş aparţinător de România, ţară vorbitoare prin excelenţă de limba română, îi asigur că, fără nicio excepţie, anunţul lor va fi cât se poate de bine înţeles de toţi şoferii României.

Să auzim de bine!

Vreau să ştiu

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Subiectul zilei de azi a mai fost prezentat în paginile acestui blog. Este vorba de cele două aspecte corelate cu care se confruntă limba română în zilele noastre: siluirea ei şi apatia manifestată în faţa acestei samavolnicii. Acest viol colectiv îl resimt ca pe unul personal din motivul pur şi simplu că nu accept să fiu obligat să învăţ o limbă străină pentru că aşa vrea altul. Mă consider suficient de liber ca să învăţ ce limbă vreau şi când vreau.

Atât cât pot constata de la nivelul meu, fără a pretinde că este unul exhaustiv, unul din nucleele de unde radiază zilnic şi în proporţii de masă aceşti violatori ai limbii române sunt mediile de publicitate. O seară petrecută în faţa televizorului cu intenţia explicită de a urmări doar reclamele m-a dus la concluzia paradoxală că niciun produs cosmetic sau de parfunmerie prezentat nu are denumirea în româneşte. Şi nu mă refer la numele producătorului, ci la numele produsului. Dacă vrei o pastă de dinţi, trebuie să o ceri în englezeşte. La fel dacă doreşti un deodorant. O vopsea de păr sau un fixativ nu pot fi cerute decât în engleză. Mai mult, sunt reclame la care întreaga prezentare este făcută în limba engleză, fără existenţa unei traduceri minimale.

Nu sunt absurd sau fanatic al Şcolii Ardelene şi accept termenii străini de limba mea atunci când aceştia sunt mai compleţi sau când cei în limba română sunt insuficienţi. Dar a înlocui termenul de ţintă cu cel de target mi se pare un efort inutil. Asemeni limbii hindi (indienii având cel puţin scuza că au fost colonie britanică), limba română a devenit o limbă metisată, o limbă ciudată în care termeni englezeşti sau pseudo-englezeşti sunt de-a valma cu cei româneşti, o limbă care a căpătat proprietatea ciudată ca cea vorbită să fie diferită de cea academică.

Astfel, asistăm la apariţia unor cuvinte inutile, dar care nu aparţin niciunei limbi şi care nu fac altceva decât să îngreuneze transmitera informaţiei. Cum spuneam, cuvântul ţintă a fost înlocuit în mod inutil cu cel de dar pronunţat targhet. Acesta este faptul pe care îl ştiu. Ce nu ştiu, şi vreau să ştiu, este răspunsul la întrebarea cine e geniul care stabileşte regulile gramaticale pentru aceste, hai să le zicem, neologisme. Cine a stabilt că la plural se spune targheturi şi nu targhete sau targheţi? Cine a stabilit că pluralul de la job este joburi şi nu joabe sau jobi? Cine este mintosul care a hotărât că se scrie show, se pronunţă şou, iar la plural se spune şouri, dar scris showuri? Nu mai este limba română o limbă fonetică doar pentru că aşa vrea un propagandist snob din publicitate?

Îmi doresc să ştiu cine e deşteptul care a stabilit să se spună look în loc de înfăţişare şi de ce e mai complet sau sugestiv acest cuvânt englezesc şi de ce să-l pronunţ luc şi nu look, aşa cum e scris, din moment ce a fost introdus în vocabularul limbii române? Vreau să ştiu cine e geniul care a stabilit că se spune vipuri şi nu vi-ai-pi-uri, din moment ce cuvântul este acronimul expresiei englezeşti Very Important Person? Atunci cine a decretat că pluralul este vipuri şi nu vipe sau vipi?

Sunt curios să aflu a cui este mintea luminată care a hotărât că termenul de experienţă să fie înlocuit cu cel de expertiză, producând astfel confuzii grosolane în exprimare? Doar pentru că este englezesc? Atunci de ce nu este scris expertise, ci expertiză? Acestea, precum şi multe alte întrebări mă frământă legat de cea mai frumoasă limbă din lume, limba română, limba mea. Pentru că la întrebarea de ce nu ia nimeni atitudine am deja răspunsul. Începe cu cuvântul mămăligă...

Să auzim de bine!

Somnul raţiunii naşte reclame

Imagine preluată de pe hopa.ro

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Am pierdut de mult socoteala articolelor pe care le-am scris în legătură cu calitatea reclamelor româneşti. Iar cuvântul “calitatea” vă rog să-l citiţi între cele mai mari ghilimele posibile.
Am devenit convins că s-a format o adevărată competiţie între firmele de publicitate, întrecerea lor având drept premii calificativele de cea mai agramată reclamă sau cea mai proastă reclamă sau cea mai puţin inspirată reclamă şi altele asemenea.
Sunt rare momentele când pot suporta să văd o reclamă românească. Noroc că există telecomanda cu butoane... Haideţi aşa, pentru încălzire, să vă dau două exemple mai recente. Iată o reclamă la un şampon de păr, parcă. Finalul ei apoteotic ne arată cum capătă volum părul spălat cu şamponul respectiv, având subânţeles sensul că alte şampoane nu asigură volum. Dar chiar şi cine s-a spălat o singură dată în viaţă pe cap (şi atunci fără şampon) a observat cu mare uşurinţă că după spălare, chiar cu apă chioară, părul se înfoiază, capătă volum...
Al doilea exemplu e caracteristic mai multor genuri de reclame care ne anunţă cu mare pompă că “...până al 70 la sută” sau „...până la 90 la sută” şi aşa mai departe. Dar şi un şcolar din clasa pregătitoare ştie că expresia „până la” 90 la sută poate însemna şi 1 la sută făcându-l să se întrebe (pe el, pe preşcolar) unde e avantajul.
Dar ne-am luat cu vorba şi bănuiesc că sunteţi nerăbdători să auziţi perla perlelor, reclama reclamelor. Încep prin a vă mărturisi că mi-a stârnit curiozitatea în asemenea hal încât nu numai că nu am schimbat postul, dar am urmărit-o de două ori. Reclama este una foarte elaborată, încercând, printr-o grafică de calitate, să ne ilustreze un scurt basm legat de un cavaler (care reprezintă, probabil, detergentul de bucătărie). Cavalerul vine, se luptă cu murdăria şi învinge, premiul obţinut fiind nu mâna vreunie frumoase domniţe, ci o chiuvetă strălucind de curăţenie.
Până aici toate bune şi frumoase, chiar educative am putea spune. Dar iată, pe povestitor îl mănâncă undeva şi ne anunţă că astfel, cavalerul s-a transformat în regina regatului! Exact, aţi prins ideea, cavalerul s-a transformat în regină, nu în rege! S-a transformat, nu a rămas şa cum era el, cavaler. Şi nu s-a transformat în prinţ sau rege, păstrându-şi sexul lăsat de Dumnezeu, ci în regină. De ce nu a rămas cavaler în continuare, ca să devină rege după curăţarea chiuvetei fără să mai fie nevoie de o intervenţie de schimbare a sexului, este un mister. De ce nu a venit o prinţesă ca să cureţe chiuveta şi să se transforme în regină pe o cale mult mai firească, aşa cum te-ai fi aşteptat, este alt mister.
Că şi-a schimbat statutul social după curăţirea chivetei mi se pare un lucru de bun-simţ. Dar de ce a trebuit să-şi schimbe sexul, nu. De ce şi prin ce procedee a reuşit un ditamai cavalerul să se transforme în regină şi de ce a fost nevoie de această transformare, de ce un bărbat este răsplătit pentru munca lui prin transformarea într-o femeie, numai producătorii reclamei ştiu. Dar induce un mesaj periculos pentru orice bărabat care s-ar implica în curăţirea unei chiuvete cu respectivul detergent...
Să auzim de bine!

Reclama e sufletul comerţului

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Sunt pline canalele de ştiri cu grafice ale realizărilor sau prognozelor economice ale României. Nu există jurnal de ştiri, nu există canal de televiziune care să nu aibă rubrică sau emisiune dedicată acestei activităţi. Indivizi cu frunţi late apar şi anunţă tot felul de prognoze despre moneda naţională sau emit judecăţi de valoare, ca să nu spunem că îşi dau cu părerea, despre economia naţională.
Toţi o fac cu figuri sobre şi pătrunse de importanţa spuselor şi titulatura de analist nu-i lipseşte niciunuia. Între noi fie vorba, singurul lucru real legat de estimările lor a fost că niciodată prognozele lor privind moneda naţională nu s-au potrivit cu spusele. Nu pun la îndoială abilităţile lor şi nici munca de analişti depusă, dar eu am alt etalon, etalon care s-a dovedit mai concret decât oricare altul.
Îmi place să văd şi să simt oraşul, îmi iubesc cetatea aşa cum este şi asta mă face să fiu atent la tot ce este în jur. Îmi place să îi privesc clădirile, chiar dacă sunt coşcovite, îmi place să îi bat străzile, chiar dacă sunt pline de gropi, îmi place să mă plimb în parcuri, chiar dacă sunt pline de gunoaie. Mă bucur când văd cum se construieşte o clădire nouă, chiar dacă e vila unui bogătan. Dincolo de pulsaţia dată de milioanele de concitadini, oraşul îşi are pulsul său, mişcarea proprie, mai mult sau mai puţin perceptibilă.
Prefer să îl parcurg cu pasul sau cu autobuzul decât cu autoturismul, pe care îl simt ca o cuşcă, un perete între mine şi viaţa oraşului. Plec de acasă şi mă întorc pe trasee diferite în fiecare zi pentru a vedea cât mai multe. Iar unul dintre lucrurile pe care le văd sunt vitrinele şi panourile publicitare.
Iar în ultimul timp văd tot mai multe vitrine care au afişe cu “spaţiu de închiriat/vânzare”. În loc să văd tot mai multe magazine deschise, terase sau restaurante, tonete sau prăvălii, în faţa ochilor îmi apare tot mai des acest anunţ, pus în vitrine de acum prăfuite, ale unor spaţii care au început să intre în paragină. Mai mult, vitrinele unor prăvălii sau localuri pe care le ştiam de ani de zile mi se prezintă acum ca nişte ochi goi, simboluri ale pustietăţii.
Al doilea lucru care îmi sare în ochi vă spuneam că sunt panourile publicitare. Sute, mii de panouri împânzeau oraşul cu ani în urmă, panouri pe care le uram de multe ori pentru că îmi acopereau vizibilitatea. Imaginea lor a fost înlocuită cu aceea a unor tabele albe sau ruginite, lipsite de orice reclame, grămezi de fiare devenite inutile. Grilele aflate pe clădiri se împuţinează de la o zi la alta, iar în locul reclamelor colorate sunt anunţuri prin care chiar firma de publicitate îşi face reclamă.
Pentru cetăţeanul care sunt, aceste două elemente sunt imaginile vii ale sărăciei economiei româneşti. Când firmele de publicitate au panourile goale asta nu înseamnă altceva decât lipsa comenzilor, iar lipsa comenzilor nu poate însemna altceva decât o economie şubrezită, fără putere. Când prăvăliile îşi părăsesc sediile, lăsându-le în paragină cu lunile şi altele noi nu se deschid, asta nu înseamnă decât acelaşi lucru: o economie fără putere.
Mai am nevoie de altă analiză economică?
Să auzim de bine!

Roşia Montană

Imagine preluată de pe whatafy.com

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Poate că niciun slogan fredonat imediat dup Revoluţia din 1989 nu a fost atât de vocal şi insistent ca renumitul “Nu ne vindem ţara!”. Anii au trecut şi am putut lesne observa că, de fapt, acesta era ceva asemănător „Prindeţi hoţul”, strigat chiar de către hoţ. Nu a existat persoană fizică sau firmă care, odată pusă în proprietatea unui teren sau a unei păduri să nu vândă terenul cât mai urgent sau să taie pădurea până la ultimul copac pentru a-şi cumpăra un SUV sau o vilă pe litoral. Dar ţara s-a dovedit destul de mare şi de bogată ca să mai fie chiar şi acum, după 22 de ani, ceva de vândut, ceva de tăiat sau ceva de prăduit.

Poate că aceste aspecte nu ar fi fost suficiente ca să mă determine să public acest articol, dar publicitatea deşănţată care se face acestui proiect nu-mi miroase deloc bine. Ca să nu mai vorbesc de faptul că, potrivit spoturilor publicitare de pe la diverse televiziuni, suntem singura ţară în care, spre deosebire de minerii altor ţări, care s-au săturat de hrube şi vor să iasă la suprafaţă, ai noştri vor să intre în pământ...

Aşa că, mai jos veţi putea citi două puncte de vedere în care se spun lucrurilor pe nume. Articolele sunt primite pe e-mail, fără indicarea vreunei surse. Aşa că, dacă vreun blogger se simte lezat în drepturile sale de autor, îl rog să-mi facă cunoscut acest lucru pentru a remedia urgent situaţia. Iată primul punct de vedere.

“RMGC, lobby de 191.000 USD în presa americană. Efectul: Bloomberg i-a desfiinţat pe oponenţii proiectului

Doar 191.000 de dolari. Atît a cheltuit Roşia Montană Gold Corporation pentru servicii de lobby pe lîngă publicaţiile prestigioase The Economist, The Sunday Times, Wall Street Journal, International Herald Tribune, Bloomberg şi televiziunea Fox News. Rezultatul a meritat: Bloomberg i-a desfiinţat pe oponenţii proiectului de la Roşia Montană şi a publicat numai ştiri care promovau exploatarea de aur.

La sfîrşitul anului 2009, Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) a încheiat un contract pentru servicii de lobby cu Public Strategies Inc., companie de profil din Statele Unite ale Americii. Durata contractului a fost de şase luni, iar suma achitată de RMGC pentru serviciile de lobby a fost de 191.000 de dolari. Pentru această sumă, Public Strategies s-a angajat să contacteze jurnalişti din SUA şi Europa pentru a-i informa despre progresul proiectului minier de la Roşia Montană. Listele cu jurnalişti erau întocmite de firma de lobby în urma unor documentări realizate de angajaţii acesteia. Anexele contractului specifică ce jurnalişti a contactat Public Strategies pentru RMGC, de la ce instituţii media erau aceştia şi care a fost modalitatea prin care s-a luat legătura cu ei. Pe listă se află angajaţi ai unora dintre cele mai prestigioase publicaţii, agenţii de presă şi televiziuni din Europa şi SUA. Este vorba despre The Economist (săptămînal), The Sunday Times (săptămînal), Wall Street Journal (cotidian), International Herald Tribune (ediţia internaţională a lui New York Times), Bloomberg (agenţie de presă) şi Fox News Channel (televiziune din SUA).

Efectele lobby-ului Public Strategies s-au văzut în august 2010, când în Bloomberg Businessweek, revistă economică a agenţiei Bloomberg, apare un interviu pe cinci pagini cu Thomas Kaplan, unul dintre acţionarii importanţi ai Gabriel Resources, compania care controlează RMGC. Articolul, care a fost preluat şi de Ziarul Financiar în ediţia din 31 august 2010, insistă pe şomajul care ajunge la 80% la Roşia Montană şi accentuează că regiunea este „înapoiată economic“. De asemenea, Bloomberg arată că, una dintre piedicile din calea proiectului minier de la Roşia este reprezentată de locuitorii din zonă, care contestă puternic proiectul pe motive ecologiste. În interviu (de fapt, un lung articol de PR), Kaplan se declara îndrăgostit de „dealurile verzi ale Transilvaniei“ şi arăta că mineritul este „cel mai bun mijloc pentru a ajuta economia României“. Materialul apărut în Bloomberg Businessweek este semnat de Jason Kelly şi Irina Savu (corespondent al revistei), jurnalişti aflaţi pe lista celor contactaţi de Public Strategies pentru RMGC. Anterior interviului cu Thomas Kaplan, în iunie 2010, în acelaşi săptămînal apărea un articol care arăta că proiectul RMGC obţinuse aprobarea Guvernului, dar şi că preşedintele Traian Băsescu şi Guvernul susţin proiectul minier.

Şi alte publicaţii de pe lista firmei de lobby au publicat articole despre Roşia Montană, dar anterior contractului încheiat între RMGC şi Public Strategies. De exemplu, în aprilie 2006, The Economist publica un articol cu titlul „Nu vrem aur, suntem români“. Iată cîteva pasaje din acel material: „În mod normal, un investitor care promite crearea a 1.200 de slujbe şi o creştere economică de două miliarde de dolari într-o ţară săracă este binevenit. Dar nu când investiţia este o mină de aur şi ţara este România. Există argumente puternice în favoarea minei, deşi acestea cu greu se fac auzite în media partizană şi uşor impresionabilă din România“. De asemenea, pe www.foxnews.com, portalul televiziunii cu acelaşi nume, au apărut în 2007 mai multe texte de opinie care arătau că ONG-urile ecologiste se împotrivesc proiectului minier de la Roşia Montană, deşi investiţia ar aduce beneficii economice foarte importante zonei. Unul dintre aceste articole prezintă filmul Mine your own business, finanţat de Gabriel Resources, în care ONG-urile sunt criticate puternic pentru că se împotrivesc unor proiecte care ar salva de sărăcie regiunile în care sunt implementate.

Contractele de publicitate ori călătoriile de documentare în Noua Zeelandă sunt instrumentele preferate ale RMGC pentru a controla redacţiile multor publicaţii şi posturi de radio/televiziune. Efectele sunt nedifuzarea informaţiilor dăunătoare proiectului aurarilor şi/sau înlocuirea lor cu unele favorabile RMGC.

Joi, 20 ianuarie, de exemplu, în faţa Ministerului Culturii, circa o sută de reprezentanţi ai unor ONG-uri au manifestat în favoarea introducerii Roşiei Montane în patrimoniul UNESCO. În Jurnalul Naţional, ultima ştire publicată pe subiectul „Roşia Montană/UNESCO“ a fost în decembrie, când D. Rodwell, un expert angajat de RMGC, declara că „Roşia Montană nu poate fi inclusă în patrimoniul UNESCO“. În România liberă, ediţia electronică, a apărut articolul „Peste o sută de persoane au manifestat pentru includerea Roşiei Montane în patrimoniul UNESCO“. Articolul a fost şters după câteva minute. El a rămas în memoria Google. Pentru a echilibra lipsa acestei opinii cu una contrară, sâmbătă a apărut un text despre scrisoarea anti-UNESCO semnată de primarul şi consilierii din Roşia Montană.

Şi în Capital e aceeaşi poveste: articolul intitulat surprins de Google “Ecologizarea zonei Roşia Montană nu se poate face nici în 200 de ani” a fost probabil considerat prea periculos pentru bugetul de publicitate aşa că a fost scos.

Vineri, 21 ianuarie, două ONG-uri au lansat un raport de cercetare din care reieşea că sunt de două ori mai numeroşi parlamentarii care susţin legea anticianură şi, respectiv, care se împotrivesc proiectului RMGC decât cei pro-cianură şi pro-RMGC. România liberă, unde ziariştii încearcă mai insistent să-şi facă datoria, a publicat articolul „Parlamentarii români ar putea salva Roşia Montană“; articolul a fost şters de pe faţa site-ului şi înlocuit, după câteva ore, cu altul mult îmbunătăţit: s-a păstrat informaţia despre parlamentarii cu pricina, dar votul lor era neutralizat cu citate din opinii ale unor susţinători ai cianurii. Echidistanţă, nu-i aşa? În Evenimentul zilei căutaţi degeaba cele două ştiri.

În august anul trecut, RMGC a dus în Noua Zeelandă o delegaţie de jurnalişti şi şefi din trusturile de presă române pentru a le demonstra că mineritul cu cianuri nu dăunează mediului. Pe listă s-au aflat:

Vlad Macovei, redactor-şef la Evenimentul zilei, Robert Turcescu (ex-Realitatea-Caţavencu), Ioan T. Morar (Academia Caţavencu), Mihai Tatulici (R-C), Livia Dilă (B1 TV), Doru Buşcu (director editorial A.C.), Emil Hurezeanu (preşedintele Grupului R-C), Daniel Apostol (director executiv Money Channel), Floriana Jucan (director general Q Magazine), Sorin Freciu (preşedintele Consiliului de Administraţie al R-C), Rareş Bogdan (Ziua de Cluj) şi Roxana Voloşeniuc (Elle). Evenimentul a fost organizat de Corina Vinţan, fost purtător de cuvînt al Ministerului Afacerilor Externe şi partener al Links Associates, firmă de PR. Majoritatea participanţilor a scris în termeni pozitivi despre tehnologia exploatării cu cianură folosită de RMGC.

(Silviu APOSTOL, Mircea TOMA)”

Alt punct de vedere ne spune:

“România a pierdut în perioada 1952-1960 printr-o firmă sovieto-română, cea mai mare rezervă energetică a ţării, 17.288 tone de uraniu. Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a supărat foc, pentru că sovieticii nu ne-au dat nouă utilaje pentru extragerea uraniului. Politicienii de astăzi vor să dea unei firme canadiano-române cu acţionariat american zăcămintele de metale rare şi preţioase de la Roşia Montană în schimbul locurilor de muncă (praf aruncat în ochi). Participaţia României în această firmă este de doar 20% şi riscă să ajungă la 0,6% în urma ultimei majorări de capital, la care acţionarul român nu a putut participa. Statul urmează să suporte cheltuielile de întreţinere a barajului şi a sistemelor de captare, monitorizarea emisiilor de acid cianhidric, pompare şi tratare a apei pe o perioadă nedeterminată, estimate la 12 milioane de euro anual. (...)

Statul român ar primi 4% redevenţe pentru aur şi argint. Presa vorbeşte despre majorarea acestui procent la 6% prezentat ca o negociere reuşită, fără să se spună că în ţări ca Africa de Sud redevenţele pentru metale preţioase sunt de minim 20%.

În cele 200 de milioane de tone de minereu care se doresc a fi procesate cu cianuri la Roşia Montană se estimează a fi 1,5 grame de aur pe tona de minereu şi 11,7 grame de argint pe tonă. Dacă nu vi se pare o exploatare rentabilă, aveţi dreptate! Motivaţia pentru acest proiect stă în metalele rare care însoţesc zăcămintele de aur:

Vanadiu – 2.500 grame pe tonă, arseniu – 5.000 grame pe tonă, titan – 1.000 grame pe tonă, molibden - 10 grame pe tonă, nichel - 30 de grame pe tonă, crom - 50 grame pe tonă, cobalt - 30 grame pe tonă, galiu - 300 grame pe tonă, germaniu - 20 grame pe tonă, wolfram etc.

Dacă punem aceste resurse în context mondial, epuizarea resurselor de energie şi nevoia dezvoltării energiilor regenerabile, a panourilor fotovoltaice şi turbinelor eoliene, descoperim că prima criză cu care se va confrunta lumea nu va fi cea petrolieră, ci a metalelor neferoase.

Galiu, spre exemplu, care se găseşte la Roşia Montană în cantităţi de 300 de ori mai mari decât aurul, este folosit în fabricarea panourilor fotovoltaice şi preţul actual este de 900 de dolari/Kg. Utilizarea lui va creşte pe măsură ce tehnologiile vor fi perfecţionate şi rentabilitatea energiei solare va creşte cu scumpirea petrolului.

26% din resursele de cupru extractabil din scoarţa Pământului s-au pierdut deja în gropi de gunoi. Închiderea minei de cupru de la Roşia Poieni pentru a se face loc RMGC a dus la disponibilizarea a sute de muncitori, de care oficialii Gold Corporation nu îşi aduc aminte când fac calculele locurilor de muncă.

Din anumite informaţii, în contractul de concesiune secretizat se spune că orice metal în plus recuperat intră în beneficiul celui care exploatează zăcământul. Falsa desecretizare trâmbiţată de Traian Băsescu nu a făcut lumină asupra acestui aspect.

Turcia, Cehia, Grecia, Costa Rica, Germania, Argentina, Filipinie au interzis mineritul cu cianuri (de ce guvernanţii noştri permit?!).

Parlamentul European a cerut Comisiei Europene interzicerea acestei tehnologii de minerit până la sfârişitul anului 2011. Aduceti-vă aminte de accidentul de la Baia Mare de acum 10 ani. Ungaria l-a considerat cea mai mare catastrofă după Cernobâl. Statul român are de plătit circa 200 de milioane de dolari despăgubiri.

La Roşia Montană ar urma să se folosească aproximativ 1.561.000 tone substanţe periculoase, dintre care 84.000 tone de cianură în cea mai mare carieră cu crater deschis din Europa şi cel mai mare baraj, înalt de 185 m. Gândiţi-vă la efectele pe care un posibil accident le-ar avea asupra Deltei Dunării, un ultim bastion european pentru protejarea biodiversităţii.

Roşia Montană este unul dintre siturile cele mai bogate în resurse de patrimoniu cultural ale României, cuprinzând într-un teritoriu întins pe cca. 650 ha, 50 monumente istorice clasate, dintre care 7 desemnate ca monumente de valoare naţională şi universală. De asemenea, patrimoniul cultural de la Roşia Montană este recunoscut şi prin Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional.

Acest statut juridic de protecţie plasează Roşia Montană înaintea multor oraşe prin numărul şi valoarea monumentelor istorice şi pe primul loc între aşezările rurale ale României. Conform legii, protejarea şi punerea în valoare a acestor valori instituite reprezintă lucrări de utilitate publică, de interes naţional.

Academia Română, Casa Regală, ICOMOS (Comitetul Internaţional al Monumentelor şi Siturilor), ca organizaţie expert a UNESCO, Ad Astra, Alburnus Maior, ONG-uri din România şi internaţionale, numeroşi experţi, instituţii, studenţi şi cercetători români din străinătate (RSSA, LSRS) recomandă şi susţin includerea Roşiei Montane în Patrimoniul UNESCO.

Constatăm că ruşinea de a fi român şi lipsa de reacţie a românilor în faţa nedreptăţilor a fost indusă de aceleaşi televiziuni care, astăzi sunt complice la cel mai mare jaf din istoria poporului român.

Vă aflaţi printre puţinii care au rezistat campaniei de dezinformare în care au fost angajate televiziunile, de aceea vă solicităm implicarea nu doar ca simplu semnatar, ci ca militant, să faceti cunoscut adevărul despre proiectul minier de la Roşia Montană.”

Mesajul în care am primit cel de al doilea punct de vedere se încheie cu îndemnul de a citi şi da mai departe dacă eşti preocupat de viitorul acestei ţări. Este exact ceea ce am făcut.

Să auzim de bine!
Adăugare pe 22.02.2011: Instituţia imparţială şi de o neutralitate proverbială, pe numele ei C.N.A. a amendat un post de televiziune pentru că a prezentat un reportaj dezechilibrat despre Roşia Montană. Gestul mă determină să număr câte reportaje dezechilibrate pe diferite teme se prezintă zilnic pe diferite posturi şi nimeni nu zice nimic. Acelaşi gest mă determină să întreb cu naivitatea care mă caracterizează: reclama deşănţată care i se face nu e o imagine dezechilibrată? Interviurile numai favorabile care se prezintă permanent nu sunt imagini dezechilibrate? Dar toate astea sunt nimic faţă de grija care o am faţă de Preşedinte. Va fi amendat pentru intervenţia sa în favoarea proiectului?

FIAT, urmaşul Romei

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!

Nu mai este niciun secret pentru voi, cititorii blogului, că nutresc o adevărată aversiune faţă de modul cum este făcută publicitatea în România.

Iar această situaţie nu este rodul vreunui capriciu de moment sau al vreunor idei preconcepute, ci este rodul vizualizării fără voie a zeci şi sute de reclame, una mai tâmpită decât alta. De multe ori stau şi mă întreb dacă nu există un concurs cu premii în acest sens...

Dincolo de orice tâmpenie publicistică, lucrul care face rău nu numai limbii române în general, ci chiar societăţii actuale în special, este exprimarea anglicizată dincolo de orice limite ale bunului simţ. Cunosc şi stăpânesc bine câteva limbi străine, printre care şi engleza, dar vă spun cu mâna pe inimă că îmi este greu ca să pronunţ numele unor produse, în special cele de cosmetică sau igienă, necum să le mai şi înţeleg. Fiţi sinceri şi recunoaşteţi, cine dintre voi poate pronunţa din prima şi fără greşeală Colgheit maxuaituan? Ei? Dar sătenii din Atârnaţi, cum credeţi că reuşesc?

Cu toate acestea, sunt situaţii în care accept un logo într-o limbă străină, doar pornind de la prezumţia de mândrie naţională. De exemplu, haideţi să vedem ce logo are Opel. Wir lieben Autos, ne spune logo-ul Opel. Nu ştiu ce înseamnă şi nici nu mă interesează, dar îl accept pur şi simplu pentru că este în limba germană, iar Opel este o firmă germană şi mi se pare normal ca logo-ul să fie în limba ţării de origine a firmei.

Să mai vedem un logo cu demnitate. Citroen este o firmă franţuzească, o ştim cu toţii. Ca o consecinţă firească, logo-ul ei este Crèative technologie. Tehnologie creativă încerc eu o traducere, dar nu contează. Important este că o firmă franţuzească îşi susţine produsul cu o exprimare franţuzească, pronunţată de o voce franţuzească deosebit de plăcută.

Despre Ford nu ştiu ce să spun pentru că, fiind englezească, cu un logo englezesc, nu îmi dau seama dacă în cazul ei este vorba de aceeaşi mândrie naţională de care am vorbit, sau rezultatul anglicizării din publicitatea românească.

Dar mai avem o firmă mare: Fiat. Practic, Fiat nu este un nume, ci un acronim. Fabrica Internaţională de Automobile din Torino, încerc eu o traducere. Dar iată că Fiat, marele Fiat a căzut în patima anglicizării. O, urmaşi ai glorioasei Rome, o, voi descendenţi ai centurionilor fără de frică, o, voi copii ai cuceritorilor lumii! Unde vă este bărbăţia, unde vă este curajul? Unde vă sunt legiunile mărşăluind glorioase peste ţări şi continente? Nu de alta, dar logo-ul firmei Fiat, cel puţin în România, este Drive it easy! Adică în engleză.

Să auzim de bine!

Ţara tâmpiţilor care fac reclame tâmpite

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Motto: Bizniz o plejă? Plejă! Uel, in zet cheiz, uelcăm mai frendz!
Am început activitatea mea de blogăreală cu un articol despre “Ţara reclamelor tâmpite”. Acum, se simte nevoia unei continuări, probabil din cauza efectului de puşap...
... un bărbierit fără iritaţii, care durează până la treizeci de zile! Minunate cuvinte! Este visul etern al oricărui bărbat: să se bărbierească odată la treizeci de zile! Parcă şi aud perechile vorbindu-şi seara, înainte de culcare:
Ea:
- Vai, iubitule, ce ras şi parfumat eşti!
El:
- Cum să nu, iubito! Abia m-am ras acum unsprezece zile cu Gilette...
Aceasta este una din reclamele care, prin idioţenia ei, mă face să râd cu hohote de fiecare dată când o aud. Totuşi, are un merit: este în limba română, ceea ce, în lumea publicităţii româneşti este o raritate. Dacă aceasta este idioată, următoarea este complet inutilă.
El este incomodat tot timpul de un tip care vine din spate, îl bate pe umăr şi îl dă la o parte. Ei bine, ce credeţi că face eroul nostru? Aţi ghicit: bea o bere rece Skol. Iar intrusul îngheaţă pe loc! Aţi înţeles mecanismul? EL bea berea rece, dar de îngheţat, îngheaţă oponentul. Un mecanism straniu, greu de explicat cu legile fizicii cunoscute. Oare cel care a compus reclama nu s-a temut că îi va îngheţa creierul aidoma personajului respectiv?
... vă aduce EXPERTIZA Ariel mai aproape de casă. Că autorii reclamelor româneşti sunt proşti e de notorietate. Dar că sunt şi inculţi? Oare nici măcar cea care citeşte textul nu a putut să-i spună autorului:
- Bre, cap sec, expertiză nu e totuna cu experienţă, chiar dacă sună la fel ca în engleză! Eu nu citesc asemenea nărozii în faţa populaţiei!
Rispect! spune cavalerul medieval şi îşi trage un pumn în piept. Că este medieval se vede după armură. Că face reclamă unei beri de tradiţie iarăşi se vede după sticla aflată în apropiere. Dar la fel de bine se vede (şi se ştie) că berea Holsten este germană! Vă imaginaţi o singură clipă că un cavaler medieval neamţ ar fi lăudat o bere nemţească în limba engleză? Numai un român snob şi lingău şi-ar fi putut imagina asta şi uite că a şi făcut-o.
Probabli ză best bir in ză uărld! Reclama la Carlsberg atinge culmi himalaiene în publicitate. Nu are niciun cuvânt în limba română! O domnişoară din Franţa, care ne-a fost colegă pentru câteva luni, îmi spunea la un moment dat că ea nu ştie niciodată dacă ascultă un post de radio românesc pentru că se vorbeşte numai în engleză. Iar toate evenimentele, oricât ar fi de neînsemnate, au denumire în aceeaşi limbă engleză. Reclama de mai sus e o dovadă.
El şade şi cugetă. Probleme mari, existenţiale îl bântuie. Am bere destulă pentru meciul care va începe? Nevastă-mea o fi cumpărat alune? Şi alte asemenea. Copilul, nevinovat, îi cere puţină atenţie. Privirea marelui bărbat spune totul: ce ştii tu, micuţule ce este viaţa? Dar, dintr-o nobleţe care îl caracterizează îşi întreabă odrasla unde îi este mama. Desigur, cu intenţia de a-i cere să-i facă cafeaua pentru că începe meciul. Mânuţa copilului se ridică neajutorată. Şi adevărul ni se înfăţişează în toată goliciunea lui cumplită: femeia spală vasele! Ei, aşa ceva nu se poate tolera! Drept pentru care, Calgonit man nu se duce să o ajute, ci îi cumpără o cutie de Calgonit însoţită de o maşină de spălat vase. Mesajul e cât se poate de clar: voi, femeile, aveţi treabă pe lângă aragaz şi maşinile de spălat rufe şi vase. Noi, bărbaţii, avem treabă pe lângă televizor şi lada de bere!
Se pare că, de-a lungul istoriei, românul a manifestat o optică inedită asupra vieţii şi a morţii. Pentru el, moartea nu a fost un proces definitiv, ci doar o etapă în procesul schimbării. Cel mai bine am văzut asta acum câţiva ani când eram bombardaţi cu o reclamă Raid în care eram anunţaţi că, în sfârşit, cel puţin pentru ţânţari, moartea a devenit ceva definitiv. Iată că acest mesaj existenţial renaşte la Domestos care ne anunţă acelaşi lucru la fel de triumfal dar, de data asta, pe seama bacteriilor şi microbilor. Domestos! OMOARĂ bacteriile şi microbii DEFINITIV! Reţineţi, mitul MORŢII TEMPORARE în care trăieşte lumea în prostie de când e ea, a dispărut. În sfârşit, mulţumită reclamelor româneşti, moartea, ca şi prostia, se pare că au devenit definitive.
… totul a început la Cluj. Pe vremea aceea construiam Arcul de Triumf. Fraţilor, am copilărit în Cluj, am locuit în Cluj, am lucrat în Cluj, mi-am petrecut vacanţe în Cluj, mi-am petrecut concedii în Cluj, vizitez Clujul în fiecare an dar vă dau cuvântul meu de onoare că în Cluj nu există nici un Arc de Triumf. Motivat de spusele atât de nostalgice ale reclamei, am căutat în ghiduri turistice, pe Wikkipedia, pe Google, am întrebat oameni mai vârstnici ca mine, iar acum am trimis CIA o solicitare de acces la imaginile unui satelit militar pentru a vedea acel arc istoric. Până una-alta, se pare că e vorba de un alt Cluj, din altă ţară, din alte vremuri, din alt univers, dar în care prostia e aceeaşi şi la fel de mare încât nici spuma de la berea Ursus nu o poate acoperi.
Aş continua cu reclamele la produse cosmetice, dar îmi este foarte greu. Niciunul dintre cunoscuţii mei (testul a fost făcut pe un eşantion de reprezentativ de oameni cu mai mult de o facultate, cu o marjă de eroare de plus/minus trei la sută) nu a reuşit să pronunţe corect numele produsului la prima citire şi nici să-l înţeleagă. Un lucru însă e sigur: toate au denumiri în niciun caz în limba română, cât se poate de lungi, de încâlcite şi de neînţeles pentru ORICARE dintre cetăţenii ţării. Ah, am uitat, noi suntem una din ţările Commonwealth...
Poate părerile mele sunt eronate pentru că nu ştiu cu cine fac benching. Chiar aşa, voi cu cine faceţi benching? Se pare că aici deţinem un record mondial absolut: suntem singura ţară în care se face reclamă unui produs pentru un grup limitat de utilizatori şi anume, pentru cei care ştiu ce înseamnă să faci benching. Recunosc smerit, nu cunosc toate regulile jocului de tenis, dar îl urmăresc de ani buni. Şi totuşi nu am aflat cu cine fac jucătorii benching. Chiar aşa, tu cu cine faci benching? Ei uite, că eu nu am habar? Ce voi păţi altceva decât să nu-ţi cumpăr un produs pe care nu-l înţeleg?
Acestea nu sunt decât o parte, o mică parte din perlele de idioţenie crasă din publicitatea românească, Văleu, mă scuzaţi! Din advărtaizingu’ românesc. Reclame făcute de aceeaşi oameni snobi proşti şi fără măduva spinării, de aceeaşi lingăi în faţa străinătăţii, de aceeaşi oameni care au inventat zicala “capul plecat sabia nu-l taie”, de aceeaşi oameni care acum câteva luni l-au votat pe Băsescu cu ambele mâini, iar acum îţi răspund:
- Cine, eu?
Dacă aveţi un sistem nervos robust puteţi sta într-o seară în faţa televizorului ca să mai auziţi şi altele. Pe mine vă rog să mă scuzaţi, dar îmi este foarte silă.
P.S. Dacă doriţi cu adevărat să urmăriţi o reclamă în cea mai curată limbă românească, ei bine, veţi avea ocazia să vă satisfaceţi dorinţa urmărind finalul reclamei la Skittles.
Să auzim de bine!

Ţara reclamelor tâmpite

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu lucrez în domeniu şi nici nu am cine ştie ce abilităţi, dar am avut numeroase ocazii în care să îmi verific existenţa bunului simt din dotare. Atât cât mă duce mintea, o reclamă ar trebui să se adreseze unui grup ţintă din populaţie şi să urmărească o idee coerentă şi un mesaj coerent.
Citeam cu ceva timp în urmă într-un newsletter părerea unui expert în domeniu cum că în Rromânia se fac reclame proaste din cauză că nu sunt bani suficienţi. Eu cred că prostia spusă de el îl depăşeşte în înălţime. Ce au banii cu ideile tâmpite sau cu agramatismele care abundă în reclamele noastre? Ca să vedem cum stăm cu ideea coerentă, hai să luăm de exemplu reclama care ne-a bântuit o bună perioadă de timp acum vreo doi ani şi care acum a reapărut în altă formă.
E vorba de aceea în care produsul “omoară ţânţarii DEFINITIV”! A văzut cineva vreodată un ţânţar mort temporar? MORT TEMPORAR? Până acum, în ignoranţa mea, credeam că moartea e definitivă. Dar acum, îmi dau seama că şi prostia e definitivă. Hai să vedem cum stăm cu coerenţa mesajului, care cred că este în bună măsură dată de coerenţa limbajului. Şi aici, ne apare în ochi, cu litere de foc, reclama care sună ceva în genul “parfumul anilor cei mai frumoşi” care conţine agramatisme la greu. Cred că s-au chinuit ca să răstălmăcească cât mai tâmpit exprimarea corectă de “parfumul celor mai frumoşi ani”. Suna prea româneşte, mintea lor snoabă trebuia să inventeze ceva pe măsura lor. Şi cu asta, ajungem uşor la ideea de început, anume cea cu grupurile ţintă. Aici, exemple sunt cu nemiluita. Pentru simplul fapt că toate reclamele sunt în limba engleză. Unul din scopurile pe care la presupun că le are de îndeplinit o reclamă este creşterea vânzărilor. Cine vrea şi are timp, să ia logo-ul “Beleieve the rainbow” sau aşa ceva şi să îl scrie cu litere mari pe o hârtie curată. Apoi, cu hârtia în mână, să se suie în maşină (dacă are, dacă nu poate lua un taxi) şi să oprească la prima casă din prima comună pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti. Sau Bucureşti-Urziceni. Sau pe ce variantă preferă muşchiul lui. Ajuns acolo, să ciocănească la uşă, să salute şi să întrebe aborigenul care îi va deschide cum se traduce acest mesaj. Sau altul, de exemplu “Shake it your way”. Sau care mesaj vrea el pentru că toate sunt la fel. Pe cât punem pariu că respectivul cetăţean (sau cetăţeancă) se va uita cruciş? E şi normal pentru că asemenea mesaje se adresează vorbitorilor de limba engleză care bântuie doar creierele lor snoabe şi nicidecum Rromânia.
Dar hai să ducem experienţa la un nivel mai elevat. Cine vrea să participe trebuie să scrie pe o coală de hârtie (alta, nu tot aia) cu litere mari de tipar ADVERTISING. Apoi, folosind mijloacele RATB (dacă nu are maşină personală), să parcurgă ce traseu doreşte el în Bucureşti (atenţie, din Bucureşti) şi să se oprească la prima uşă a primului bloc întâlnit şi să sune la prima uşă a primului apartament. După ce va spune bună ziua (sau bună seara, depinde când ajunge acolo), să îi arate civilului care îi va deschide foaia de hârtie şi să îi ceară să PRONUNTŢE cuvântul scris. Pe ce mai dăm un pariu că respectivul îl va pronunţa greşit? Mai mult, va pune şi accentul la fel de greşit.
Şi atunci, nu vi se pare normal ca să apară întrebarea legitimă CUI SE ADRESEAZĂ RECLAMELE RROMÂNEŞTI? Ce idei snoabe bântuie creierele încinse ale muncitorilor noştri din advertising? Cum îşi vor atinge reclamele scopul lor minimal de creştere a vânzărilor dacă cea mai mare parte a populaţiei nu le înţeleg? Îşi închipuie cumva că ţara e bântuită de vorbitori de limba engleză care abia aşteaptă să citească sau să audă reclamele lor idioate ca să cumpere ceva? Dacă da, atunci e vai de curul lor! Vreau să zic, al celor din advertising.
Să auzim de bine!