De ce nu îmi plac filmele americane (7)

Într-o suită de postări publicată prin 2009, pe la începuturile activităţii mele de blogger, începusem să vă povestesc de nu îmi plac filmele americane. Să vă amintesc doar două aspecte care mă fac să schimb canalul de fiecare dată. Scena ventilatorului care se învârteşte lent, cu o lumină în spate nu lipseşte din niciun film de acţiune (vezi „Die hard” sau „Total recall”). Cel puţin, eu nu am văzut niciunul în care să lipsească. Al doilea este stabilirea aiuritoare a punctelor cardinale. Chiar dăunăzi am schimbat canalul după ce am auzit unul din personaje spunându-i altuia: tu o iei prin nordul clădirii! Deşi am trecut prin numeroase şcoli şi am o imaginaţie bogată, nu îmi pot imagina cum poţi stabili punctele cardinale ale unui clădiri, altele decât cele geografice (pentru că am auzit şi formularea: tu vei ocoli maşina pe la sud! Deci maşina, ca şi clădirea de mai sus, au cel puţin un punct cardinal, dar ştiut doar de personaje…).
Sâmbătă, în timp ce eram la masa de prânz, nu am de lucru şi pornesc televizorul. Nu ştiu prin ce întâmplare cumplită, aparatul porneşte chiar pe postul Romantica unde rula un film american. Scena e idilică. Ea, jucându-se plină de răsfăţ cu un ursuleţ, se aşează pe scaun lângă el, care lucra la un birou, şi îi spune alintându-se:
- Dacă vreodată vom avea vreau copil, vreau să îmi promiţi că vom avea în fiecare zi o discuţie ca doi adulţi...
Sunt în plin avânt de a duce lingura cu ciorbă la gură când, respectiva replică îmi blochează toate transmisiile nervoase către muşchii din dotare. Rămân nemişcat preţ de câteva secunde cu lingura la nivelul urechii. Trebuie să mă calmez pentru că, altfel mă paşte ulcerul din cauza enormităţilor auzite. Copila pune mâna pe telefon şi sună la 112. Auzind operatoarea care o sfătuieşte ca să apese pe tasta 1 pentru meniu, copila spune:
- Eu aş dori nişte cartofi prăjiţi, dacă se poate…
Soţia încearcă să-mi aplice manevra Rorschach. Stop! Aici cred că am început să le aburesc… Testul acesta este unul de imaginaţie, nu de resuscitare. În fine, soţia îmi aplică o manevră. Buna şi bătrâna mea mamă încearcă să-şi bage mâna pe gâtul meu spunând că a mai făcut aşa ceva cu o vacă după ce înghiţise un cotor de măr… E nevoie de două pahare cu apă plată şi unul cu apă denivelată ca să-mi pot coordona musculatura adecvată.
Cum adică? Scenaristul îşi imagina că, odată ce devine tată, un adult nu face altceva decât să umble în patru labe prin casă strigând tuu-tuu şi să doarmă ghem cu degetul mare în gură? O discuţie de genul „Mami, mi-ai făcut pacheţelul? Da, iubitule, dar nu uita când ieşi de la serviciu să treci să mai cumperi unt de arahide” nu mai are loc între doi adulţi după ce aceştia au un copil? Sau o discuţie de genul “Iubitule, iar au sunat cei de la gaze să întrebe când plătim factura. Da, mami, aştept să vină prima aia odată şi direct la ei merg” nu mai este o discuţie între doi adulţi şi nu-şi mai are rostul între doi adulţi care au un copil? Ce credea scenaristul ăla idiot că discută doi adulţi care au un copil? Ma-ma, pa-pa, ca-ca şi atât până încolo, spre optsprezece ani ai copilului? Nu mai au probleme cu robinetul care s-a stricat la bucătărie, cu acoperişul de la garaj care lasă ploaia să intre, cu cumpăratul detergenţilor sau mersul la coafor, cu bătutul şniţelelor sau creşterea preţului la mazăre?
Iată, dragii mei, încă un motiv pentru care nu îmi plac filmele americane.

Culmile culmilor atinse de tâmpiţii tâmpiţilor

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu este pentru prima dată când scriu pe blog articole în care îmi manifest totala nemulţumire faţă de produsele advărtaizingului românesc.
Se pare că există o întrecere tacită între firmele de profil de a elabora reclame cât mai tâmpite, cât mai fără sens sau cât mai prost făcute. Un “specialist” din branşă motiva producţia penibilă prin fondurile insuficiente. Asta e o altă prostie, care vine ca bomboana pe colivă. Ce are lipsa fondurilor cu ideile tâmpite, numai el poate şti.
Ce este interesant este faptul că, de cele mai multe ori, sunt prezentate reclame care nu sunt făcute în ţară, nu au nimic din spiritul nostru şi nici măcar limba vorbită nu este româna, toată „creaţia” firmei de publicitate rezumându-se la o copiere pură şi simplă. Snobismul este trăsătura care le întrece chiar neamprostia din ele. Este atât de puternic acest snobism încât aproape nimeni nu mai foloseşte limba română, deşi exprimările sunt atât de snoabe şi sofisticate încât nici producătorii nu le pot pronunţa sau traduce. Skittles? Niciun cuvânt în română (dar, totuşi, au o traducere în subsolul imaginii). Redd’s? Niciun cuvânt românesc, nicio traducere! Ar putea careva din voi să-mi spună şi mie, ca unui prost şi incult ce sunt, cum se traduce „Urban proof” din reclama noului model Qashqai? Dar “Mastered”? Şi lista poate continua pe pagini întregi.
Mai este interesant un cu totul alt aspect, pentru că despre snobismul lor m-am săturat să tot scriu. Este aspectul lucrului bine făcut, al controlului executantului şi al beneficiarului de a avea o reclamă cât mai bună. Cu mintea mea puţină socotesc că, după procesul de elaborare al unei reclame, ea este arătată beneficiarului înaintea pubicării pentru ca acesta să-şi poată exprima acordul sau să facă ultimele retuşuri. În fond este vorba de banii lui şi de produsul lui. Nu mai vorbesc aici de un proces intern de control, pentru că există atâtea atâtea persoane şi funcţii din care mai de care mai englezite care participă la elaborarea ei. Creative director, Producing director, Imaging director, Senior editing director şi câţi alţii iau bani buni de la clienţi pentru a le executa o comandă ireproşabilă.
Chiar ulterior publicării ei îmi imaginez că ar trebui să existe persoane abilitate, atât din partea beneficarului, cât şi a executantului, care să verifice impactul, care să verifice dacă reclama arată aşa cum au sperat şi dacă ea şi-a produs efectele. Ei bine, consider imaginile de mai jos suficient de edificatoare în ceea ce priveşte prostia şi tâmpenia care domină publicitatea românească.
Prima este un panou exterior al Romtelecom. O companie care are probleme serioase cu concurenţa, motiv pentru care ar trebui să fie nu cu ochii în patru, ci cu ei în opt pentru a avea campanii de publicitate ireproşabile. Iată că producătorul reclamei a fost atât de flămând de bani încât a mâncat nu o literă, ci două. Ce e aia NEOIE? Dar RSTAURANT? Iar beneficiarul reclamei e şi mai prost pentru că a acceptat aşa ceva, chiar dacă a fost concepută greşit ca urmare a vreunie tehnici absconse de marketing.
A doua imagine nu este altceva decât coperta a patra a unei reviste cu profil auto. Reclama este făcută în sprijinul Poliţiei, având drept scop reducerea numărului de accidente. Sunt sigur că şi voi aţi observat marea tâmpenie care o caracterizează: este scrisă complet în limba engleză! Un îndemn la prudenţă în circulaţie pe străzile şi şoselele României este scris în engleză! Sincer să fiu, nu mi-am imaginat că voi vedea aşa ceva, deşi lumea mă consideră ca având o imaginaţie bogată. Cui se adresează ea? Cetăţenilor cu ce grad de pregătire? Care e numărul minim de diplome în limbi străine pe care trebuie să-l aibe şoferii români? Şi câţi au măcar una, ştiut fiind că statisticile ne indică în majoritate ca fiind semianalfabeţi? Sau vorbitorii de limbă engleză sunt cei care fac cele mai multe accidente pe şoselele ţării?
Bleah, sunt atât de revoltat de chestiile astea încât am început să fac greşeli de scriere, aşa că mă opresc aici. Dar nu înainte de a vă anunţa la modul cel mai serios că nu cumpăr şi nu voi cumpăra vreun produs ca urmare a vreunei reclame.
Să auzim de bine!

Ţara reclamelor tâmpite

Tuturor celor prezenţi şi viitori, salutare!
Nu lucrez în domeniu şi nici nu am cine ştie ce abilităţi, dar am avut numeroase ocazii în care să îmi verific existenţa bunului simt din dotare. Atât cât mă duce mintea, o reclamă ar trebui să se adreseze unui grup ţintă din populaţie şi să urmărească o idee coerentă şi un mesaj coerent.
Citeam cu ceva timp în urmă într-un newsletter părerea unui expert în domeniu cum că în Rromânia se fac reclame proaste din cauză că nu sunt bani suficienţi. Eu cred că prostia spusă de el îl depăşeşte în înălţime. Ce au banii cu ideile tâmpite sau cu agramatismele care abundă în reclamele noastre? Ca să vedem cum stăm cu ideea coerentă, hai să luăm de exemplu reclama care ne-a bântuit o bună perioadă de timp acum vreo doi ani şi care acum a reapărut în altă formă.
E vorba de aceea în care produsul “omoară ţânţarii DEFINITIV”! A văzut cineva vreodată un ţânţar mort temporar? MORT TEMPORAR? Până acum, în ignoranţa mea, credeam că moartea e definitivă. Dar acum, îmi dau seama că şi prostia e definitivă. Hai să vedem cum stăm cu coerenţa mesajului, care cred că este în bună măsură dată de coerenţa limbajului. Şi aici, ne apare în ochi, cu litere de foc, reclama care sună ceva în genul “parfumul anilor cei mai frumoşi” care conţine agramatisme la greu. Cred că s-au chinuit ca să răstălmăcească cât mai tâmpit exprimarea corectă de “parfumul celor mai frumoşi ani”. Suna prea româneşte, mintea lor snoabă trebuia să inventeze ceva pe măsura lor. Şi cu asta, ajungem uşor la ideea de început, anume cea cu grupurile ţintă. Aici, exemple sunt cu nemiluita. Pentru simplul fapt că toate reclamele sunt în limba engleză. Unul din scopurile pe care la presupun că le are de îndeplinit o reclamă este creşterea vânzărilor. Cine vrea şi are timp, să ia logo-ul “Beleieve the rainbow” sau aşa ceva şi să îl scrie cu litere mari pe o hârtie curată. Apoi, cu hârtia în mână, să se suie în maşină (dacă are, dacă nu poate lua un taxi) şi să oprească la prima casă din prima comună pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti. Sau Bucureşti-Urziceni. Sau pe ce variantă preferă muşchiul lui. Ajuns acolo, să ciocănească la uşă, să salute şi să întrebe aborigenul care îi va deschide cum se traduce acest mesaj. Sau altul, de exemplu “Shake it your way”. Sau care mesaj vrea el pentru că toate sunt la fel. Pe cât punem pariu că respectivul cetăţean (sau cetăţeancă) se va uita cruciş? E şi normal pentru că asemenea mesaje se adresează vorbitorilor de limba engleză care bântuie doar creierele lor snoabe şi nicidecum Rromânia.
Dar hai să ducem experienţa la un nivel mai elevat. Cine vrea să participe trebuie să scrie pe o coală de hârtie (alta, nu tot aia) cu litere mari de tipar ADVERTISING. Apoi, folosind mijloacele RATB (dacă nu are maşină personală), să parcurgă ce traseu doreşte el în Bucureşti (atenţie, din Bucureşti) şi să se oprească la prima uşă a primului bloc întâlnit şi să sune la prima uşă a primului apartament. După ce va spune bună ziua (sau bună seara, depinde când ajunge acolo), să îi arate civilului care îi va deschide foaia de hârtie şi să îi ceară să PRONUNTŢE cuvântul scris. Pe ce mai dăm un pariu că respectivul îl va pronunţa greşit? Mai mult, va pune şi accentul la fel de greşit.
Şi atunci, nu vi se pare normal ca să apară întrebarea legitimă CUI SE ADRESEAZĂ RECLAMELE RROMÂNEŞTI? Ce idei snoabe bântuie creierele încinse ale muncitorilor noştri din advertising? Cum îşi vor atinge reclamele scopul lor minimal de creştere a vânzărilor dacă cea mai mare parte a populaţiei nu le înţeleg? Îşi închipuie cumva că ţara e bântuită de vorbitori de limba engleză care abia aşteaptă să citească sau să audă reclamele lor idioate ca să cumpere ceva? Dacă da, atunci e vai de curul lor! Vreau să zic, al celor din advertising.
Să auzim de bine!